Magda Mirea, Poezia – „o lume primejdioasă de evadați”

Dacă „radiografiem” rapid tendințele din literatură din ultimii ani, putem constata că acestea urmăresc același „tipar” simplu, fără capcane ermetice și fără a fi dornice de a forța surprinderea spiritului în mod artificial, care permit cititorului să „navigheze” ușor în conștiința scriitorului, în abisul subconștientului acestuia, acolo unde sălășluiesc, de fapt, rădăcinile adevăratei realități transpuse pe hârtie.

„Poate că adevăratul scop al vieții mele este ca al meu corp, sentimentele și gândurile mele să devină scriitură (…).” Cuvintele aparțin câștigătoarei Premiului Nobel pentru literatură în anul 2022, Annie Ernaux (Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Editura Pandora M). Este cel mai bun exemplu de scriitură simplă, onestă, plină de franchețe, chiar curajoasă prin natura subiectului ales – o relație extraconjugală psihanalizată într-un limbaj simplu, dar extrem de „imagistic” – ceea ce i-a adus autoarei premiul mult râvnit.

Volumul de poezie al Alinei Caraghin, „Firul Roșu”, apărut în anul 2021 la Editura Creator, se aliniază acestei tendințe de a „conexa” cititorul cu universul poetic personal, de a oferi „cheile” descifrării poeziei sale, dar asta este doar o aparență, pentru că, dincolo de naturalețea și aparenta simplitate a versurilor, se deschid universuri în care cititorul nu ar putea pătrunde dacă autoarea nu ar lăsa anumite „indicii”, sub forma unor metafore și asocieri surprinzătoare („bătăile inimii tale / cai fără șei”).

Culoarea roșie are propria ei istorie fiind „născută” odată cu primele semne de existență, o istorie „antagonică”, este în același timp înrudită cu focul dar și dătătoare de viață, un melanj între iubire și lupta pe viață și pe moarte. Neandertalienii presărau pe trupul celor îngropați acest colorant pentru a le reda „culoarea caldă” a sângelui și a vieții; în China, roșul era și culoarea împărăției zeilor fericirii, simboliza longevitatea; în Creștinism, roșul reprezintă culoarea jertfei lui Hristos, a celor care suferă din iubire, dar și simbolul flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh.

Potrivit lui E. Aeppli, un psihanalist elvețian școlit în spirit jungian, „Acolo unde licărește roșul, sufletul este gata de acțiune, începe cucerirea, încep suferințele, apare sacrificiul, dar apar și apăsările; este vorba, în principal, de o relație sentimentală”.

Akai ito – firul roșu în japoneză – simbolizează o legătură indestructibilă, un fir pe care zeii l-au legat de gleznele oamenilor, ale căror vieți sunt sortite să se atingă, indiferent de timp, spaţiu sau circumstanţă. Firul se poate întinde oricât de mult, se poate încurca adesea, dar nu se va rupe niciodată.

Toată această simbolistică o regăsim în versurile Alinei Caraghin, încă de la mottoul ales pe pagina de gardă – „Celui de care mă leagă firul roșu” – și continuând, ca o spovedanie publică, până la finalul volumului, care se încheie cu un vers egal cu o istorie a inimii: „cel mai simplu lucru din lume / a fost să zburăm”.

Atent concepute, de un lirism aproape sublimat și de o simplitate dusă până la mitizarea ideii, poemele sunt ele însele niște mici universuri („o foaie albă de scris în suflet”), în care cititorul are libertatea de a se lăsa sedus de visceralitatea fiecărui cuvânt. Impresia de „viu”, de „palpabil”, de visceral străbate tot volumul, fiind, în esență, intenția autoarei de a deschide / de a-și deschide, spre înțelegere, „o dimensiune a dragostei”, în care „timpul curge mai încet”.

Tendința de abstractizare, dar și de umanizare a realului („o ploaie ne ține de sete”), nevoia de mitizare a banalului, „desființat”, în genere, de ocheanul egoului, care sublimează fără argumente, fac din poezia Alinei Caraghin un experiment reușit, asumat, care demonstrează, încă o dată, că poezia este în tot și în toate („totu-i poezie – bucuria, supărarea, chiar și dezgustul”).

Cu aceeași lejeritate, poeta creează spații transcedentale între cuvinte, lumi paralele („Poezie fantastică de dragoste paralelă”), ca niște mici „transe” pentru cititor, care-l „atrag” spre propriul adevăr: „într-o clipă s-a făcut iarnă / în clipa următoare au trecut niște ani / în care luam trenul și plecam / până când lumea s-a închis / și n-am mai putut pleca decât în noi”. Unul din poemele care demonstrează acest arsenal „regizoral” al poetei este „Poveste simplă cu rucsac invizibil”, care „refulează” un univers aproape tarkovskian, precum cel din filmul „Ostrov”.

Departe de a-și ermetiza discursul, Alina Caraghin își permite o formă de „dizidență” din propriul echilibru poetic doar pentru a putea „înfăptui” adevărate „procesiuni” de divinizare a normalității și de a sfida neînțelesuri: „o clipă e atât de mare încât cuprinde un început cu vise cu tot”. Un anumit optimism străbate discursul poetic, cu ușoare derapaje melancolice pe alocuri, dar ele se potrivesc foarte bine în mecanica poeziei Alinei Caraghin: „să ne lepădăm pieile grele / să rămână doar lumina din noi”.

Simbolistica platoniană a sufletelor pereche își găsește locul și aici: „eu sunt oglinda ta / din altă lume-timp, te-aș putea completa în acest anotimp”, ca o condiție sine qua non, fără de care „firul roșu” nu ar putea „continua”, iar obiectele nu ar prinde contur „fără lumină”. Surprinzătoare este și ușurința cu care apelează și invocă mituri și istorii ale unor lumi demult trecute în tomuri, dar pe care ni le aduce foarte aproape („Vintage”), chiar reușind să le „învingă”, având ca „argument” această forță niciodată înțeleasă pe deplin, dragostea: „ce curaj pe noi, să ne iubim, și să devenim al cincilea punct cardinal”, ceea ce îi permite autoarei chiar să „reinventeze” și să își imagineze o geneză proprie: „aromă de fruct oprit din care ai mușcat și nu te-ai otrăvit”; „sfântă și păgână / odată a fost ca niciodată”. Totodată, invocarea divinului se face în mod natural, ca și când acesta ar fi la îndemână (ceea ce este de fapt, adevărat): „asta mi-e rugăciunea, să găsim mereu ceva de iubit”.

Nu pare, dar totuși există o anume vulnerabilitate asumată, justificată de o memorie afectivă, care îi servește poetei ca o gamă largă de emoții, proustiene, pe care nu se teme să le alinieze în întregul mesaj poetic („Călătorie în timp cu cozonac”).

Deși pentru gustul unor critici (avizați sau pseudo-avizați) poemele pot părea cuprinse de naivitate și poate de o anumită lipsă de substanță poetică, ideea este contrazisă pe tot parcursul volumului, tocmai prin această falsă aparență de banal, „înregimentat” însă atât de meșteșugit în însăși esența poeziei.

Universul poetic al Alinei Caraghin poate fi asociat cu „un loc de joacă pentru copiii care nu au murit niciodată, pentru că au crezut în iubire”, o declarație de iubire continuă, volumul fiind ca o carte de psalmi scriși de acești copii. Niște copii mari, care au înțeles, demult, că totul este de fapt deșertăciune, nimic nu durează decât în inima noastră, că fiecare din noi avem o „clepsidră smart inserată în noi”, dar avem poezia care ne ține legați, ca un fir roșu, un refugiu al tuturor poveștilor care nu s-au consumat în realitate.