Articole

Macedonski – poetul rozelor

Răsfoim trecutul literar, mai ales, portretele lirice, pentru a readuce în lumină figura ambițiosului, orgoliosului și contradictoriului Alexandru Macedonski (14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920); un poet care traversează diferite vârste literare (romantism, simbolism, clasicism), în dramatica lui încercare de a fi el însuși, de a ajunge la Meka – mult râvnita Cetate de Aur a Poeziei.

Primele volume de versuri (Prima verba – 1872, Poezii – 1881) sunt lipsite de fiorul liric și nu anunță harul poetic, de mai târziu. Totuși, Macedonski perseverează și citește, la Cenaclul „Junimea”, poemul Noaptea de noiembrie, dar impresia pe care o lasă este una total nefavorabilă. De altfel, în jurnalul său, Maiorescu scria: „Macedonski – teatral și arogant”. Profund nemulțumit, Macedonski înființează revista și Cenaclul „Literatorul”, în replică la „Junimea” și la revista „Convorbiri literare”. Școlii germane (unde se formaseră Maiorescu și majoritatea junimiștilor) el îi opune școala franceză, fiind mereu preocupat de curentele literare novatoare. Cuprins de angoasa modernității, Macedonski simte, acum, necesitatea despărțirii de pașoptism și de junimism. Astfel, el călătorește în Franța, ia contact cu mișcarea simbolistă, scrie și publică în revistele franceze. Ulterior, va teoretiza simbolismul, într-o suită de articole, publicate în revista „Literatorul” (Arta versurilor, Poezia viitorului, Logica poeziei etc.).

Treptat, relațiile cu junimiștii evoluează într-un mod nefericit. Sunt atacați, vehement, Alecsandri și I.L. Caragiale, iar punctul culminant al acestor atacuri îl reprezintă publicarea unei epigrame îndreptate împotriva lui Eminescu: „Un X… pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun”. Din acest moment (iunie 1883), Macedonski devine un poet damnat, până la sfârșitul vieții sale. Nimeni nu mai vrea să audă de el ori să-l ajute, într-un fel sau altul. Toate ziarele (cu excepția ziarului Românul) refuză să-i dea dreptul la replică, puținii cititori ai revistei „Literatorul” renunță la abonamente, iar Societatea și Cenaclul „Literatorul” se destramă.

Pe cât de zbuciumată și tumultuoasă este viața lui Macedonski, pe atât de inegală din punct de vedere valoric e opera lui. Romantice prin tematică și simboliste prin mijloacele artistice la care poetul apelează (simbolul, corespondențele, sugestia, tehnica refrenului), cu adevărat valoroase rămân cele unsprezece Nopți (celebre fiind dintre ele Noaptea de noiembrie, Noaptea de decemvrie, Noaptea de mai), rondelurile din volumul postum Poema rondelurilor (1927) și romanul Thalassa (1916). Sunt memorabile versurile ce evocă despărțirea emirului de rozul Bagdad, din Noaptea de decemvrie („S-oprește, o clipă, pe verdele pisc…/ Din ochiul său mare o lacrimă pică,/ Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc/ În gloria-i de-aur încet se ridică…/ Și lacrima clară, lucește și pică…”) sau îndemnul vitalist, din Noaptea de mai – un splendid imn închinat primăverii („Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit;/ Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit”).

Dar Macedonski e, mai curând, poetul rozelor decât poetul Nopților, căci rozele străbat întreaga-i poezie și reprezintă obsesia lui vitală. Rozele sunt un simbol al beatitudinii, al levitației. Ele reprezintă deopotrivă o sugestie a vitalismului și a vitalității. Parfumul lor e o cale pentru extazul estetic, pentru trăirea paradisiacă și oferă poetului un eden binemeritat, căci vechile dureri sunt uitate, iar Poezia își recapătă menirea-i orfică: „Mai sunt încă roze – mai sunt,/ Și tot parfumate și ele/ Așa cum au fost și acele/ Când ceru-l credeam pe pământ.// Pe-atunci eram falnic avânt…/ Priveam, dintre oameni, spre stele;/ Mai sunt încă roze – mai sunt,/ Și tot parfumate și ele// Zadarnic al vieței cuvânt/ A stins bucuriile mele,/ Mereu când zâmbesc uit, și cânt,/ În ciuda cercărilor grele,/ Mai sunt încă roze – mai sunt” (Rondelul rozelor de august).

Sfârșitul vieții lui Macedonski stă și el, nu întâmplător, sub semnul rozelor. Poetul moare inhalând, cu aviditate, un parfum de trandafiri, ultimele sale cuvinte fiind: „roze… roze… roze…”

Dincolo de controversatele incidente biografice, de eșecurile lui sociale, Alexandru Macedonski rămâne, în istoria literaturii române, drept un precursor al poeziei moderne. Nu „răutățile și micile scandaluri” trebuie ținute minte, ci versurile în care pulsează, pentru posteritate, inima poetului…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.