Lucian Scurtu, Poem pentru „Caiete Silvane”, Lucyan Damaschinul, însoțit de o parodie semnată de Lucian Perța

Asinului îi sunt povară,

Pe drumul meu înspre Damasc,

Din coasta lui înflăcărată,

Fantasme beduine nasc,

Coasta o îndrept, devine rază

Lăsată lin pe-acele sumbre

Madlene, ce hrănesc Damascul

Cu-un califat confuz de umbre,

Viclean se lăfăie deșertul,

Prin înserarea tot mai grea,

Îndoliind abil Damascul

Înmormântat în Mecca mea,

Cea de aici, chiar din odaia,

În care dunele răsfir,

Călare pe cămila care

Mă recunoaște ca emir,

Tăcut, în jarul lumânării,

Adesea mai strecor un vreasc,

Pentru-a zări în depărtare,

Lumina noului Damasc,

Povară i-e de-acum asinul,

Lui Lucyan, zis Damaschinul.

Știu, multora le-am fost povară

În drumul meu prin Poezie,

Că-nflăcărat-era și clară,

Așa cum nu puteau ei scrie.

Am vrut să fac din vers o rază

Ce să străbată lumea sumbră,

Cu inspirația la bază

Și nu mașinării din umbră.

Lachei nu m-au dus în ispită*

Cu avantaje ce-aș avea

În alte părți de-mi fac ursită,

Rămas-am în Oradea mea,

Cea de aici, de lângă mine,

În care anii-mi port discret,

Pensionar, cum pot mai bine,

Recunoscut ca și Poet.

Amurgul ce e și-n afara

Trupului meu, nu mă-nfioară,

Că nu simt anilor povara,

Lumina încă mă-nconjoară.

Povară n-am fost, cred, șohan,

Tizului Perța Lucian!