Andrei Breabăn a tipărit în ciclul „Epopeea Ștefaniană. Cavalerii Crucii” zece romane istorice având ca subiect viața domnitorului Ștefan cel Mare, de la naștere până la moarte, caz unic în literatura noastră – după cum remarcă Ioan Holban în prefața intitulată „Învingem sau murim”, prefață la cartea a șasea a ciclului, „Răzbunarea lui Huniade” – carte pe care o comentez și eu în continuare.
Scriitorul Mihai Butnaru afirmă în cartea sa incitantă, „Gânduri adunate” (Editura M.J.M., 2020), că istoria noastră a fost un lung șir de trădări. Când puterea le era amenințată, domnitorii noștri recurgeau chiar la crime, omorându-și părinții, frații, surorile, soțiile. „Nicăieri în lume, popoarele nu și-au ucis cu mai multă poftă conducătorii ca românii” (Mihai Butnaru).
Cartea lui Andrei Breabăn, „Răzbunarea lui Huniade”, ediția a doua, revizuită și completată (Firma Editorială Poligrafică „Tipografia Centrală”, Chișinău, 2024), dovedește din plin această aserțiune. Dar ce intrigi și crime se pun la cale în această carte? Să le cercetăm pe rând.
Prima confruntare are loc între domnitorii Vlad Draco și Vladislau, în Muntenia. Întâi Vladislau îl înlătură de la domnie pe Vlad Draco, prin forța armelor, apoi acesta revine la domnie tot prin luptă, Vladislau cel vândut turcilor, pierzându-și viața.
A doua confruntare are lor între domnitorul Petru Aron al Moldovei și prințul Ștefan, celui din urmă cuvenindu-i-se tronul acestei țări. Petru Aron dăduse dispoziție ca tatăl lui Ștefan, domnitorul Bogdan al II-lea, să fie ucis mișelește. Aflând că prințul Ștefan aduna armată la Târgoviște pentru a-l detrona, Petru Aron pune la cale să-l ucidă pe Ștefan cu oamenii logofătului Mihu, cel care trebuia să ducă haraciul datorat de Moldova, sultanului (2.000 de galbeni). În drum spre Turcia, logofătul se abate prin Târgoviște cerându-i lui Ștefan o întrevedere cu gândul de a-i lua capul. Ștefan trebuia să vină însoțit de trei viteji, pe când garda lui Mihu era mult mai numeroasă și pitită la poale de codru. La întâlnire, Ștefan și ai lui sunt surprinși de ostașii lui Mihu, dar Ștefan, prevăzător, își chemase in timp vitejii care intervin și-i ucid pe ostașii lui Mihu, luându-l prizonier pe logofăt. Ștefan nu-i ia viața lui Mihu, îi dă și oșteni să-l însoțească în Turcia, dar îi cere în schimb să convingă cât mai mulți boieri moldoveni să-l accepte ca domnitor.
Al treilea și ultimul conflict prezentat în carte se desfășoară între familia lui Iancu de Hunedoara și contele Ulrich de Cilli, tutorele regelui minor la Ungariei, Ladislau. Contele, cel mai aprig dușman al valahilor, după un lung conflict cu Iancu de Hunedoara, o dă la pace, dorind să-și mărita fata, Elisabeta cu Matias Huniade, fiul mai mic la lui Iancu, dar copiii fiind minori, o trimite pe contesa de zece ani la castelul lui Huniade, unde se îmbolnăvește și moare. Contele, care nu avea alți copii și ca urmare familia sa era sortită pieirii, îi consideră vinovați de moartea fetei pe cei din familia Huniade, pe care vrea să se răzbune, punând la cale să-i ucidă.
Planul îi reușește, după încheierea luptelor de la Belgrad unde cruciații conduși de Iancu Huniade câștigă lupta cu trupele sultanului Mahomed al II-lea, un nemeș al contelui îl săgetează pe Iancu cu o săgeată înmuiată în sângele unui ienicer mort de ciumă. Iancu va muri de această cumplită boală.
După moartea lui Iancu, regele Ungariei (influențat de contele tutore) interzice scoaterea cadavrului lui Iancu din Belgrad sub pretextul de a nu se crea o epidemie de ciumă. Familia dorea ca trupul lui Iancu să fie dus la Pesta în uralele mulțimii și apoi înmormântat la Alba Iulia lângă fratele său. Dar contele se temea de o răzmeriță la Buda, în urma căreia să fie pus pe tron Ladislau Huniade. Astfel cadavrul lui Iancu este înmormântat într-o biserică din Belgrad.
Papa Calixt al III-lea pune, ca în memoria victoriei cruciaților, să fie trase clopotele la amiază în fiecare zi în toate bisericile catolice din lume și să se cânte Te Deum – unul dintre cântecele folosite de cruciați când porneau la luptă. Totodată, papa îl declară pe Iancu „Christi fortissimus atleta” și „salvator Christianitatis” și afirmă că înfrângerea turcilor la Belgrad este cea de-a doua cea mai fericită zi din istoria creștinătății, după Învierea Domnului.
Intențiile ucigașe ale contelui nu se opresc aici, el vrând să-i ucidă pe Ladislau și pe Matias Huniade, să închine Ungaria turcilor și să devină conducătorul Regatului Ungar.
De ochii lumii, contele, în numele regelui minor, convoacă Dieta Ungariei pentru a se organiza o nouă cruciadă pentru alungarea turcilor din Europa, dar nutrea alte gânduri.
Dieta de la Futak (Novi Sad) produce confruntarea contelui cu Ladislau Huniade, primul dorind compromiterea lui Iancu și acuzarea lui Ladislau de înaltă trădare. Ladislau ripostează și acuzațiile sunt demontate. Totuși Ladislau trebuie să restituie majestății sale regelui Ungariei cetățile din Ardeal care fuseseră date provizoriu/pe timpul vieții lui Iancu, în administrarea acestuia.
La sfârșitul Dietei de la Futak se propune de către conte ca Ladislau al V-ea, regele Ungariei să conducă Cruciada. Contele devine căpitan general al Regatului Ungariei, deși Ladislau Huniade merita acest titlu pe care îl avusese și tatăl său.
După încheierea Dietei, la care contele nu l-a putut acuza de înaltă trădare pe Ladislau Huniade, Ulrich de Cilli pune la cale alte încercări de ucidere a membrilor familiei huniazilor. Pe Mihai Szilagyi comandantul garnizoanei Belgradului și unchiul lui Ladislau, urma să-l omoare oamenii lui Gheorghe Brancovici, despotul Serbiei, care trebuiau să-l urmărească și să-l intercepteze pe drumul de întoarcere la Belgrad al acestuia, de la Futak (unde se desfășura și un turnir de cavaleri) la care Mihai nu putea participa din cauza grijii cetății. Mihai venise numai cu un detașament de hânsari, pe când Brancovici venise cu oameni mai mulți. Dar încercarea dă greș, nu moare decât fratele lui Mihai, Ladislau Szilagyi, Mihai refugiindu-se în cetatea Belgrad.
Cât despre uciderea lui Ladislau Huniade, planul era mai complicat. În timp ce Majestatea sa Regele Ungariei va fi la Belgrad pentru preluarea cetății, banderiile contelui și ale regelui vor sta în apropiere. Cei trei secui de încredere ai contelui trebuiau să deschidă poarta cetății pe unde să pătrundă ostașii regelui și să-l aresteze pe Ladislau. Motivul ar fi fost că viața regelui este în pericol și Ladislau vrea să-i ia locul pe tron.
Contele forțează nota, cerând să intre în cetate cu cei 1.000 de ostași cu care venise la Belgrad. Este oprit de Mihai Szilagyi, comandantul garnizoanei, sub pretextul că trupele contelui și ale regelui trebuiau să rămână în exteriorul cetății, pentru că în cetate se țin trei zile de doliu în memoria lui Capestrano (fost comandant al unei unități militare trimise de Papă în apărarea Belgradului și mort după război) și bisericile vor ține slujbe. Regele, contele și câțiva oameni de încredere ai lor intră în oraș, armata rămâne afară.
La cină, Ladislau Huniade citește scrisoarea scrisă de conte, în numele regelui, despotului Serbiei Gheorghe Brancovici. Descoperit, contele se aruncă cu sabia asupra lui Ladislau Huniade, care nu era înarmat, rănindu-l la braț și luând scrisoarea și rupând-o în bucăți. Și Ladislau primește o sabie și-l învinge pe conte care este arestat.
Ladislau va citi Regelui Ungariei copiile celor trei scrisori trimise de conte în numele Regelui Ungariei, lui Brancovici, sultanului Mahomed și marelui vizir, scrisori care dovedesc trădarea contelui.
Contele e judecat de rege și condamnat la moarte prin decapitare, pentru înaltă trădare. Sentința se execută la Belgrad. Astfel Iancu este răzbunat.
Romanul lui Andrei Breabăn se bazează pe documente și pe fapte istorice, dar și pe multă imaginație în construcția dialogurilor care dau viață personajelor. Rezultă un roman veridic, plin de suspans.
Filosoful Gaston Bachelard afirmă că sunt două funcții importante ale intelectului: funcția realului și funcția imaginarului. La Andrei Breabăn cele două funcții devin complementare.
