Loredana A. Știrbu, Ceața

Pe strada Garoafelor întunericul se lăsase de aproape o oră. Ada grăbi pasul, ştia că întârziase nepermis de mult la cină. Era îngrijorată mai ales de faptul că mătușa Rosa îi va ţine una din predicile acelea lungi şi moralizatoare pe care obișnuia să i le spună ori de câte ori greşea sau nu făcea lucrurile cum se cuvine. Dar la urma urmei, cel mai tare o supărau nu lucrurile pe care i le spunea, ci aerul dezaprobator pe care îl afişa şi tristețea din priviri.
Doamna Rosa, la cei 70 de ani bătuţi pe muchie, avea un auz fin deşi mai juca teatru câteodată (de cele mai multe ori). Nu îi plăcea să o supere, ţinea foarte mult la ea şi la urma urmelor, cum ar fi putut să nu ţină, doar ea o crescuse de la șapte ani.
Ceaţa devenise atât de deasă încât abia vedea la un metru în faţă, în ciuda becurilor care luminau strada. La început nu sesiză, dar puţin mai târziu îşi dădu seama că strada avea o rezonanţă neobișnuită, puţin sinistră. Tac… tac… tac se auzea doar zgomotul produs de tocurile ei pe pavajul străzii. Norocul ei că avea nervii căliţi aşa că nu se speria uşor.
De undeva un parfum subtil de liliac îi pătrunse în nări. Se opri o clipă să privească în spate. Ceaţa avea consistenţa catifelei; întinse curioasă mâna să o atingă. Nu credea că putea să existe aşa ceva, era ceva nenatural în ceaţa asta, părea o făptură vie. Un soi de materie nemaivăzută care o învăluia din ce în ce mai mult. Părul i se umezise din cauza umezelii şi i se lipea de scalp. Concentrată asupra ei aproape s-a izbit de el, nu se aştepta să fie cineva în faţa porţii în seara aceasta. Oricum, nu un asemenea vizitator.
– Bună seara. Vocea bărbatului răsună nefiresc în liniştea din jur.
– Bună seara, pe cine căutaţi?
– Pe domnişoara Ada Scarlat.
– Eu sunt, cu ce vă pot ajuta?
– Mă numesc Andrei Negreanu şi vin din partea doamnei Amalia Tănase.
– Ah, sunteţi prietenul Amaliei, poftiţi înăuntru. Aşteptaţi demult?
– Nu, abia am ajuns.
Intrară într-un hol mic, îşi lăsară hainele într-un cuier fixat pe perete. Ada îşi aşeză pardesiul mov cu grijă pe un umeraş din lemn. Bărbatul o privea atent, îi plăcea că era ordonată. Cu un scârţâit uşa din dreapta se deschise şi o femeie îmbrăcată într-un capot din catifea orange ieşi urmată de o pisică maro cu blana lungă.
– Sărut mâna, tante. Avem un musafir.
– Bună seara, doamnă.
– Oh, glasul extrem de surprins al bătrânei doamne trădă faptul că vizitele masculine nu erau numeroase. Mă scuzați, nu știam că avem musafiri, dar poftiți, poftiți, intrați în salon. Am să vă aduc un ceai de tei. Face bine pe o vreme umedă ca asta.
– Dânsul este domnul Andrei Negreanu, mătușa mea, Rosa Popescu.
Domnul Negreanu îi sărută galant mâna doamnei Rosa.
Salonul în care intrară era luminat de o veioză înaltă cu picior de lemn și abajur galben de hârtie. Cu un gest tânăra îl pofti să se așeze pe un fotoliu cu tapițerie de catifea maro. În restul camerei mai erau un fotoliu, pe care se așeză Ada, o canapeluță, masa de cafea și o bibliotecă mare plină de cărți.
Trebuia să recunoască, fusese un pic șireată așezându-l pe fotoliul din fața ei. Veioza îi lumina fața și acum își putea vedea bine musafirul.
Domnul Andrei Negreanu era un bărbat bine. Era îmbrăcat într-un pulover alb din lână cu modele geometrice și pantalon negru din tweed. Părul negru, ușor grizonant la tâmple, era tuns scurt.
– Îmi cer scuze că nu am anunțat înainte, însă împrejurările au fost de așa natură încât mi-a fost imposibil să îmi anunț intenția de a vă vizita.
– Despre ce este vorba?
– Sunt un bărbat extrem de ocupat, domnişoară Ada, aproape tot timpul sunt plecat. Din nefericire pentru mine sunt copil unic, iar mama mea este aproape tot timpul singură. Până acum m-am descurcat deoarece o vizitez des pe mama, dar acum trebuie să plec o perioadă mai îndelungată și nu pot să o las singură. Întâmplarea a făcut să îi vorbesc Amaliei, pe care o știu din copilărie, despre problema mea, iar ea s-a gândit imediat la dumneavoastră. Mi-a spus că sunteți o persoană deosebită, v-a recomandat ca fiind persoana cea mai indicată. Acum să vă spun câteva cuvinte despre mama mea: numele ei este Mala și este o persoană sociabilă, plină de viață, dar stă prea mult singură. Fiind atât de ocupat am pierdut din vedere asta, iar ea nu s-a plâns niciodată. Salariul ar fi atractiv, vă asigur. Ce spuneți? Trebuie să îi țineți companie două luni. Vă asigur că voi plăti foarte bine.
Între timp, ceaiul fu servit și tante Rosa se așeză cuminte pe canapeluță. Își sfătui nepoata să primească și în cele din urmă, după o oră de discuții, Ada acceptă. Își spunea că era o schimbare de moment în viața ei, într-o perioadă în care oricum nu avea alte oferte de muncă.
Călătoreau de peste cinci ore și asta fără să schimbe multe vorbe. Nici măcar nu l-a întrebat cât mai aveau de mers. Șoseaua șerpuia printre păduri ce urcau pe crestele munților. Din când în când un pârâu zglobiu îi însoțea o vreme ca să dispară apoi după un colț de stâncă. Urcau și stâncile deveneau mai amenințătoare și pădurea mai întunecată. Scurtele opriri făcute pe drum abia le dădeau posibilitatea să își mai dezmorțească picioarele și să își ordoneze gândurile.
Încet, încet, ceața ușoară care îi învălui deveni din ce în ce mai densă.
– Am ajuns. Vocea bărbatului o trezi din visare.
Priveliștea era magnifică, casa cu două etaje le apăru în față maiestuoasă în lumina apusului. Iedera o învăluia aproape în întregime asemeni unei cămăși protectoare. Era așezată pe o culme înconjurată de copaci maiestuoși, iar de la poarta de intrare aleea asfaltată ducea până în fața treptelor care se deschideau în evantai. Lângă trepte aștepta emoționată o femeie subțirică îmbrăcată într-un deux piece gri. Mala Negreanu suspină ușurată când mașina opri lin în fața ei. Ada îi întinse mâna surâzând.
– Mă bucur să vă întâlnesc, eu sunt Ada. Ada Scarlat.
– Bine ai sosit Ada, Mala Negreanu. Haideți, intraţi în casă…
Era o după-amiază blândă de început de septembrie. Stăteau amândouă în sufragerie. Încăperea mare, spaţioasă, cu geamuri înalte şi tâmplărie nouă din lemn de mahon era unul din locurile în care îşi petreceau cel mai mult timp. Ada urmărea atentă cum, printr-un slalom complicat, lumina se strecura printre ramurile ulmului din faţă, dansând apoi pe parchet în tot felul de figuri fantastice. Trecuse o săptămână de când era aici şi tot se simţea stingheră.
– Întotdeauna este ceaţă aici. Este o ciudăţenie a naturii. Doamna Mala oftă în timp ce se aşeză în fotoliu. Uneori poţi să vezi de pe culme până hăt în zare, alteori ceaţa este atât de densă că nu vezi la un metru.
Aflată lângă fereastră, Ada privi cu tristeţe în curte.
– O vreme foarte ciudată şi mi se pare inexplicabil că buletinele meteo nu o menţionează niciodată. Este ca şi cum am trăi într-o lume distinctă, separată de a celorlalţi. Un tărâm misterios.
– Să ştii că m-am gândit deseori la asta, dar Andrei râde de mine. Aşa că am renunţat să mai vorbim despre lucrul acesta. Îţi sunt foarte recunoscătoare că ai acceptat să locuieşti cu mine o vreme. Andrei mi-a spus că te-a convins destul de greu. Singurătatea este o haină foarte grea. El este mereu plecat şi nu poate să stea foarte mult cu mine. Din nefericire satul este la câţiva kilometri distanţă, dar vom merge în vizită. Este un sat frumos şi oamenii sunt primitori. Ana, bucătăreasa, şi Maria sunt din sat. Am avut mare noroc că le-am găsit şi au vrut să vină să lucreze aici.
– De ce v-aţi mutat aici, atât de departe de oraş?
– Casa aceasta a fost a familiei noastre de generaţii. Este un loc plin de pace şi de multe, multe amintiri. Strămoşii mei s-au născut şi au murit aici. Sufletele lor sunt legate de casa şi pământurile acestea. Tata era avocat. După război comuniştii au confiscat-o şi abia de câţiva ani am reuşit să o redobândim. Oricum, când m-am întors aici era într-un hal de neimaginat. Dar probabil eşti prea tânără să înţelegi lucrurile astea.
*
Domnişoara aceea cu părul negru ca abanosul, buclat cu grijă, cu buzele şi rochia roşii ca focul atrăgea privirile tuturor. Ochii ei mari, negri priveau iscoditori în sala de bal. Lume multă, lume elegantă. Câţiva tineri roiau în jurul ei cu speranţa că vor dansa cu ea. Le surâdea tuturor cu amabilitate conversând cu uşurinţă despre tot felul de fleacuri.
Bărbatul aflat în colţul alăturat o studia de ceva timp, sorbea încet din şampanie şi conversa cu doamna din dreapta lui. Femeia în roşu îi captivase întreaga atenţie, i se părea extrem de familiară prezenţa ei. O cunoştea de undeva, probabil vreo clientă sau vreo colegă de a surorii lui şi totuşi nu chipul ei îi era familiar, mai degrabă ceva din atitudinea ei.
Pauza era pe terminate, membrii orchestrei reintrau pe scenă. Îşi lăsă paharul pe masă şi se îndreptă spre locul unde se afla tânăra în rochie roşie.
Îl văzu venind şi în interiorul ei simţi cum i se aşează un nod în stomac. Pentru o fracţiune de secundă îşi admiră faţa în oglindă, paloarea ei spunea multe despre emoţia pe care o încerca. Se auziră primele acorduri ale orchestrei exact atunci când bărbatul o invită la dans.
Ar fi vrut să îl refuze, dar şi aşa avea impresia că toţi erau cu ochii pe ea, aşa că nu voia să dea şi mai mult de bănuit. Îi oferi mâna şi se îndreptară spre ringul de dans. Nu îndrăznea să îl privească, se încăpăţâna să îi fixeze umărul. Dar îi simţea privirea ațintită asupra ei.
Ea dansa bine, avea ritmul în sânge, îi plăcea la nebunie să danseze, de aceea făcea eforturi mari să poată participa la toate balurile; deşi vremurile erau atât de tulburi, oamenii încercau din răsputeri să imprime vieţii un ritm normal. Să viseze la o lume fără alarme, fără soldaţi, fără restricţii de tot felul, fără bombardamente.
– Vă cunosc de undeva… Hmmm, am uitat să mă prezint. Vă rog să îmi iertaţi impoliteţea. Matei Sorescu, avocat.
– Ileana.
– Ileana şi atât? Tonul lui era vădit ironic.
– Să zicem că pentru astăzi este suficient.
– Aşa, deci, sunteţi o doamnă enigmatică. O privi mai atent. Nu remarcă nimic neobişnuit. Femeia din braţele lui avea pielea albă, catifelată şi mirosea discret a liliac. Îi vedea doar creştetul capului deoarece nu era prea înaltă. 1,60-1,61 estimă în gând. Deodată, sirenele începură să sune prelung, sinistru.
*
Ada se trezi brusc cu ţiuitul acela asurzitor în urechi. Îşi simţea inima bătând cu putere ca şi cum ar fi alergat. De câteva nopţi visa mereu scena asta. Femeia în rochie roşie de mătase, sala de bal şi bărbatul acela. Ce semnificaţie aveau?
Se ridică cu greu din pat şi se duse la baie să facă un duş.
Avea de gând să viziteze mansarda casei, văzuse ieri o cameră în care nu mai intrase până atunci. Aruncă o privire spre ceasul de pe etajeră. Era 7,30. Se îmbrăcă în halatul de catifea albastră şi se îndreptă spre mansardă. Doamna Mala încă dormea.
Ajunsă în faţa uşii, apăsă clanţa încetişor. Intră într-o cameră mică, cu mobilier alb şi tapet cu flori argintii. Închise uşa cu grijă să nu facă zgomot. Părea camera unei persoane tinere. Totul era ordonat, aşezat cu grijă, patul, masa de toaletă şi dulapul. Întinse mâna şi îl deschise. Surpriza o făcu să încremenească. În dulap, pe un umeraş, era aranjată cu grijă rochia roşie de bal.