Literatură și interdisciplinaritate

Recent, a ajuns la mine ultima carte publicată de Carmen Dărăbuș (1966-2023). O lucrare masivă dedicată comparativismului, intitulată Literatura în interdisciplinaritate (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023). Este cântecul de lebădă al unei autoare destoinice, dedicată integral disciplinei pe care a predat-o timp îndelungat la Facultatea de Litere din cadrul Centrului Universitar Nord din Baia Mare. Cu Carmen Dărăbuș dispare încă un scriitor cu care timpul nu a mai avut răbdare. Rămân de pe urma ei cărțile, în măsură să îi ducă mai departe ideile și aspirațiile: Nichita Stănescu. Experiment poetic și limbaj (2001), Literatura universală şi cunoaşterea de sine (2003), Despre personajul feminin. De la Eva la Simone de Beauvoir (2004), Comparatismul, întâlnire a spaţiilor culturale (2008), Literatura de limba română din Serbia şi antropologia culturală (în colaborare cu Virginia Popović, 2012), În lumea ex-iugoslavă – literatura ca studiu cultural (2014), Despre personajul masculin. De la unitatea androginică la disiparea postmodernă (2019), Forme ale identității în literatura română (2020).

Cum este și firesc, recenta lucrare continuă preocupările anterioare ale autoarei. Cartea conține trei secțiuni ample, intitulate după cum urmează: Teorii, mentalități și culturi, Dinspre psihologie spre literatură și studii culturale și Literaturi slave. Primul capitol este eminamente teoretic, în timp ce următoarele două propun niște ingenioase analize de text, unele dintre ele mai puțin cunoscute pe tărâm autohton. Cartea reflectă din plin preocupările unei exegete deschise față de tot ceea ce este nou în critica și în teoria literară. De aici bibliografia lucrării, care conține numeroase titluri de referință. Primele trei eseuri sunt complementare, fiind dedicate comparatismului. Este vorba despre Comparatismul – fațete ale abordării practice în literatură, Literatura comparată – condiționările traducerilor și Literatura comparată în abordări românești. Strâns legată de această problemă se găsește și cea a identității. Pentru a-și susține ideile, de fiecare dată, autoarea alege ca pretext al meditațiilor sale o serie de lucrări de referință.

Cea de a doua secțiune a cărții are un caracter aplicativ mai pronunțat. Carmen Dărăbuș reușește să atragă atenția prin câteva subiecte extrem de interesante, tratate într-o manieră personală. Astfel, două eseuri abordează problema Visului și a visării. Mai întâi, exegeta vorbește despre Onirologia în mitologie. Ea pornește de la observațiile lui Sigmund Freud, potrivit căruia „există o conexiune puternică între producția literară și vis, ambele comunicând cu inconștientul”. Drept consecință, nu este întâmplător faptul că numeroase aspecte specifice psihanalizei pot fi întâlnite și în operele literare. Sub acest aspect, Carmen Dărăbuș trimite la „sondarea inconștientului și a subiectivității”, dar și la o serie de mituri transferate psihologiei, precum „complexul lui Oedip, complexul Electrei, sindromul bovaric, sindromul Don Juan, sindromul Cervantes etc.” Autoarea discută apoi impactul pe care l-a avut psihanaliza asupra literaturii, de la Thomas Mann până la postmodernism. Nu întâmplător, André Breton a văzut în Sigmund Freud unul din precursorii suprarealismului prin prezența dicteului automat al inconștientului necenzurat de rațiune. Pentru a-și ilustra ideile teoretice, Carmen Dărăbuș citează din operele unor dramaturgi precum Shakespeare și Calderón de la Barca.

Problema onirologiei se găsește în centrul interesului și în studiul intitulat Visul – medierea lumilor. Livresc și experimențial. Ideea de la care pornește Carmen Dărăbuș este aceea că „tema visului are un loc aparte în literatura universală. Din Antichitate până azi, visul s-a constituit într-un element de o constantă fascinație pentru scriitori, atât datorită complexității sale, cât și caracterului său prin excelență creator”. Pornind de la cunoscutul Dicționar de simboluri realizat de Chevalier și Gheerbrant, exegeta discută multitudinea de forme pe care le îmbracă visul ca mitologie personală. În sprijinul afirmațiilor sale, Carmen Dărăbuș trimite la lucrările teoretice ale unor autori precum Ovidiu Moceanu (Visul și literatura), Noemi Bomher (Uitata cheie a viselor) și Albert Béguin (Sufletul romantic și visul).

Autoarea vorbește despre principalele tipuri de vise ce pot fi întâlnite în literatură și insistă pe investigarea viselor profetice și a celor premonitorii. Dintre autorii români fascinați de problema visului, un spațiu important i se acordă romanticului Mihai Eminescu. În viziunea autorului Luceafărului, visul reprezintă o modalitate de transcendere a realității. Observațiile exegetei se extind și asupra onirismului practicat de scriitorii suprarealiști. De aici trimiterile la André Breton, marele teoretician al curentului și la arta văzută ca „automatism psihic pur”. Carmen Dărăbuș abordează apoi problema visului în operele unor dramaturgi precum August Strindberg și Henrik Ibsen, ultimul reluând motivul mai vechi al vieții ca vis. Foarte interesante se dovedesc și observațiile din capitolul intitulat Teatru în psihanaliză. În acest sens, sunt comentate două studii de caz, cu trimiteri la Eugene O`Neill și Luigi Pirandello.

Cea de a treia secțiune a cărții se ocupă de literaturile slave. Din această perspectivă, Carmen Dărăbuș are meritul de a aborda scrierile unor autori mai puțin cunoscuți la noi, precum Kliment Țacev, Andrei Guleașki, Pavel Vejinov, Dubvravka Ugresic, Emil Andreev, Gheorghi Gospodinov, Ivan Stankov și Svetislav Basara.

Literatura în interdisciplinaritate este o lucrare care dezvăluie adevăratele disponibilități ale unei exegete talentate, înzestrată cu un vast orizont cultural. Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare, curmând prematur destinul promițător al lui Carmen Dărăbuș.