Articole

Literatura pentru copii. Actualitatea vs. Nevoia de actualizare (5)

Copilărie – joc – folclor al copiilor

 

Copilăria şi jocul sunt două noţiuni corelative, condiţionându-se reciproc şi impunând anumite manifestări şi preocupări specifice. Jocul, indiferent de vârstă, susţine o motivaţie şi „împlinirea de sine”. Pentru copil, jocul reprezintă activitatea definitorie, preocuparea lui esenţială, fapt ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că adultul trebuie să circumscrie şi să imprime acestui câmp de manifestare al copilului o selecţie de valori culturale specifice, dar şi să manifeste o grijă şi interes sporit pentru creaţiile, „producţiile” acestei vârste.

Parafrazându-l pe Lucian Blaga, care spunea despre copilărie că „este vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă”, voind desigur să sublinieze viziunea mitică asupra lumii şi o reflexivitate a unor modele arhetipale proprii psihologiei infantile, am putea afirma că, în mai toate activităţile, copiii modifică manifestările magico-rituale şi concepţiile mitice ale adulţilor, adaptându-le la condiţia lor de viaţă şi, dincolo de faptul că sunt foarte buni receptori ai aspectelor ce le trezesc chiar involuntar curiozitatea, au o mare putere de asimilare, dispoziţie şi înclinare către miraculos şi fantastic, o „solidarizare” necondiţionată cu natura prin tendinţa nevinovată şi motivată de a imita etc.

Mai mulţi antropologi şi psihologi şi-au exprimat opinii convergente în înţelegerea artei copilului ca indispensabilă pentru înţelegerea oricărei arte primitive, motivând faptul că folclorul copiilor poate deveni un fel de „muzeu de vestigii” care poate aduce un profit incontestabil pentru cercetătorul civilizaţiilor şi mentalităţilor arhaice, aşa cum se motivează în timp dispariţia unor manifestări magico-rituale, regăsibile, în ultimul timp, doar în „repertoriul” copiilor (colindiţele, pluguşorul, sorcova etc.).

O idee interesantă, şi încă neexploatată privind folclorul copiilor, este aceea a disponibilităţii lor spre ludicul din împrumuturi şi din sincretismul de limbaje, copiii fiind mereu dispuşi să împrumute necondiţionat. Or, aceste împrumuturi au condus la identificarea categoriei morfologice (preluarea integrală a unor producţii şi extinderea lor în alte zone geografice sau la alte comunităţi) sau a celei tematice (prezenţa unui joc sau formule-text cu funcţionalitate asemănătoare la distanţe geografice apreciabile).

Ţinând cont de faptul că, aproape în integralitate, actanţii jocurilor sunt copiii, dar şi pentru că jocurile lor sunt însoţite adesea de texte, putem să asociem jocurile cu folclorul copiilor.[1]

Preocupările specifice vârstei copilăriei sunt simbolizate şi printr-o componentă culturală pe care am defini-o generic folclorul copiilor, dar care cuprinde două componente:

folclorul pentru copii;

folclorul creat de copii, denumit în continuare, generic, folclor de copii.

Folclorul de copii a fost destul de mult neglijat de cursurile de folclor sau a fost tratat doar tangenţial, din varii motive. O atenţie deosebită i s-a acordat în lucrarea colectivă Istoria literaturii române, prin contribuţia Emiliei Comişel. Autoarea reuşeşte să propună nu numai câteva delimitări conceptuale, aparentelor specii literare, dar subliniază şi faptul că folclorul de copii nu poate fi acceptat în afara categoriei estetice a ludicului: „Folclorul copiilor constituie un gen de sine stătător care însoţeşte pe copil în toate manifestările, dezvoltându-se de-a lungul secolelor în strânsă legătură cu jocurile lor şi cu educaţia pe care o primeau în familie. Trăsătura distinctivă a genului rezultă din particularităţile de vârstă ale copilului, care au determinat anumite trăsături de conţinut şi modul de realizare al acestuia. Natura şi funcţia social-artistică a genului au necesitat o structură literară-muzicală proprie, potrivit gradului de dezvoltare psihică a copilului. Particularităţile de interpretare a versurilor – recitate într-un anumit ritm, cântate sau gesticulate în strânsă legătură cu jocul – cât şi tematica şi procedeele de creaţie artistică, cristalizate de-a lungul timpului în practica colectivă, deosebesc acest gen de folclorul maturilor.” (s.n.) [2]

Se scoate în evidenţă faptul că, dincolo de aspectele de conţinut, s-au circumscris şi materializat şi procedee artistice specifice, inedite chiar şi pentru cercetătorul de folclor literar. Interesul pentru folclorul specific copiilor cuprinde totuşi şi sfere mai extinse în realizarea unor culegeri succinte, marcând aspectele descriptive, şi mai puţin în direcţia elementelor de natură stilistică.

Copilăria umanităţii – in integrum – este şi rămâne una arhaică, pierzându-se în negura timpului, însă copilăria fiecărei entităţi este o re-facere, re-creare permanentă a acestei lumi ancestrale. Conservatorismul şi arhaicitatea, deschiderea voluntară spre inovaţie, spre ludic, elementele inedite, spontaneitatea, vitalitatea etc. folclorului copiilor demonstrează acest lucru cu prisosinţă.

Cred că e nevoie încă să stăruim asupra acestor aspecte și astăzi, încercând să punem în evidenţă substratul de adâncime al creaţiilor specifice copiilor, mecanismele interne ale acestui tip de creație specifică vârstei copilăriei.

 

Note:

  1. Majoritatea folcloriştilor, mai ales din prima generaţie, şi-au legat culegerile de jucăriile şi jocurile de copii, chiar dacă în cuprinsul lor existau şi texte ludice sau însoţitoare ale jocurilor. Justificative şi ilustrative, în acest sens, sunt contribuţiile cercetătorilor, începând cu Bogdan, Al., Cântece de copii şi jocuri, Editura Ciurcu, Braşov, 1905; Pamfile, Tudor, Jocuri de copii, în Analele Academiei Române, seria a II-a, tom XVIII, 1905, seria a III-a, 1909…, până prin 1985 (Ispirescu, Petre, Jocuri şi jucării de copii, Sibiu, 1885).
  2. Emilia Comişel, 1964, Folclorul copiilor, în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, p. 180, Bucureşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.