Literatura pentru copii Actualitatea vs. Nevoia de actualizare (4) (Folclorul copiilor)

Caracteristici generale

Folclorului, la fel ca și culturii populare, îi sunt specifice oralitatea, existenţa prin variante, anonimatul, caracterul colectiv, sincretismul şi caracterul formalizat.

Așa cum era de așteptat, în folclor vor domina funcţiile utilitare, practice, supuse orizontului de aşteptare al colectivităţii, dar şi de impunere a unor modele prin care grupul va dobândi stabilitate, coeziune şi stimă de sine. Din punct de vedere axiologic, folclorul va recunoaște experienţele colective, impunând norme comune grupului și relevând un anume conformism.

Folclorul, la fel ca şi noţiunea de cultură a suportat destul de multe conturări şi definiţii. Problema definirii cât mai riguroase a faptelor de folclor este preluată de lingvistul R.O. Jakobson şi de etnograful P.G. Bogatârev, ambii recurgând la o combinare a perspectivei funcţionaliste dominante, la un moment dat, în antropologia culturală (Boas, Malinowski, Radcliffe – Brown), cu teoria lingvistică a lui Ferdinand de Saussure, cel care reuşea să pună în evidenţă specificitatea folclorului, distingerea lui de alte tipuri de manifestări artistice şi, în primul rând, de literatura cultă, „de autor”.

Este important să amintim faptul că în acest studiu, distincţiei lingvistice saussuriene între langue şi parole i se găsesc corespondenţe în planul creaţiei poetice orale, raportului oral-scris în opera folclorică, punând în evidenţă şi rolul pragmatic al creaţiei: „Opera folclorică este extra-personală, ca şi langue, şi trăieşte o viaţă pur potenţială, nu este, în cele din urmă, decât un complex al cunoscutelor norme şi impulsuri, canavaua tradiţiilor actuale pe care interpreţii (cititorii) o însufleţesc cu aportul lor particular, cum fac creatorii de parole faţă de langue. În măsura în care aceste inovaţii individuale ale limbii (sau ale folclorului) răspund exigenţelor comunităţii şi anticipează evoluţia regulată a lui langue (sau a folclorului) ele se vor socializa şi vor deveni fapte de langue (sau elemente ale operei folclorice). [1]

Într-un cuvânt, se poate afirma că, atât în folclorul adulţilor, cât şi în cel al copiilor, sunt confirmate numai acele forme care pentru colectivitatea respectivă sunt potrivite din punct de vedere funcţional, iar existenţa unei opere folclorice presupune existenţa unei colectivităţi care să-şi asume opera sau să o sancţioneze.

Legitimitatea folclorului copiilor – trăsături, caracteristici, opinii

Folclorul reprezintă, pe undeva, fântâna mereu vie a oricărei culturi, studiile asupra elementelor sale esenţiale au fost nu numai anevoioase, dar şi confuze, adesea basmele erau poveşti, baladele erau legende sau cântece bătrâneşti etc.

Până la B.P. Hasdeu se realizaseră doar clasificări sporadice şi fragmentare, cu referire doar la unele specii literare, iar altele nici măcar nu erau luate în seamă. Aşa s-a întâmplat şi cu creaţiile specifice vârstei copilăriei care erau privite doar ca „jocuri de copii”. Deşi Hasdeu realizează prima clasificare, încă în prefaţa din 1867 a colecţiei lui I.C. Fundescu, aproape completă, distingând trei genuri cu speciile lor: „I. Genul poetic, în care înglobează: 1. cântecul bătrânesc; 2. doina; 3. colinda; 4. hora; 5. vicleemul; 6. descântecul; 7. oraţia. II. Genul aforistic cu: 1. proverbe; 2. idiotisme; 3. ghicitori şi frământări de limbă; III. Genul narativ cu: 1. tradiţiunea; 2. anecdota; 3. basmul.”, [2] nu sunt amintite, din folclorul specific copiilor, cântecul de leagăn, „cântecele de copii”, cântecele unor obiceiuri (paparudă, scaloian etc.). B.P. Hasdeu, în Prelegerile de etnopsyhologie (cursuri universitare, manuscris din 1892-1893), va reveni şi va realiza o nouă clasificare după vârsta biologică, unde copilăriei – denumită „divină” – îi corespund patru specii: cântece de leagăn, versuri întrebuinţate la jocuri, frământări de limbă, basme. [3]

Desigur că pe Hasdeu îl interesa fenomenul de masă la nivel naţional, dar ceea ce s-a publicat reprezintă doar o parte din acest proiect al său şi care nu viza decât accidental acest segment al folclorului literar specific copiilor.

1. Muşlea, oprindu-se la chestionarele lui Hasdeu, face o remarcă deosebită în legătură cu acest tip de creaţii şi anume că: „Jocurile de copii vin să arate în primul rând răspândirea lor de atunci cu o bogată terminologie care le caracterizează”, semnalând şi aspectul inedit al unora. [4]

Există o mărturie valoroasă în acest material al lui Hasdeu în momentul când a trecut la folclorul literar propriu-zis şi s-a ocupat de valoarea documentară şi varietatea tipurilor la jocurile de copii, la dansurile şi la instrumentele muzicale. Se recunoaşte, chiar dacă nu printr-o accedere ştiinţifică, unicitatea şi diversitatea acestor tipuri de creaţii, ineditul lor (cu atât mai mult, cu cât erau reprezentate din mai mult de 700 de localităţi).

Cronotopic, în drumul acesta spre izvoarele folclorului, trebuie să ne oprim la câteva mărturii care, deşi puţine, atestă sâmburele creaţiei folclorice:

În prima jumătate a secolului al XI-lea, Legenda Sf. Gerard, episcop de Cenad, mort în 1047, vorbeşte de cântecul jalnic al unei femei ce învârtea râşniţa – cântec auzit într-o noapte când a poposit la un cneaz. Din nefericire, nu ni se aminteşte în ce limbă a fost cântat.

Cronicarul bizantin M. Dukas (în intervalul 1396-1402) aminteşte faptul că valahii prizonieri cântau cântece în limba lor, pentru a-i delecta pe sultanul Baiazid Fulgerul şi pe valahi.

Un document de la Marienburg (1 septembrie 1399) aminteşte de un „Walachischer Spielmann”, un „muzicant valah”, dar fără să se dea amănunte.

Letopiseţul moldovenesc (1497) „pomeneşte” de ospăţul lui Ştefan cel Mare, care nu se desfăşura fără cântec (epic).

De-abia în secolul al XVI-lea mărturiile devin mai frecvente (De exemplu, în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie se află acea pildă cu turturica, pe care o regăsim ulterior într-un cântec popular, sau vestitul cântec al fetei de român care şi-a pierdut oile şi caprele şi le caută plângând prin munţi).

Cert este faptul că actul creaţiei a fost continuu, în masă, iar modalităţile de investigare, cercetare, clasificare, valorificare etc., au fost limitate atât temporal (şi aici ne putem gândi şi la numărul restrâns de cercetători avizaţi), cât şi tehnic.

Cât priveşte folclorul specific copiilor, putem spune că primele culegeri publicate au cuprins mai mult cântece de stea care erau destul de cunoscute, mai ales prin exersarea aspectului lor oral. La întocmirea acestora au stat câteva iniţiative didactice exprese, şi anume acelea de a-i da copilului cât mai repede o carte pentru specificul vârstei, dar – din păcate – „ele sunt creaţii culte şi, prin cuprinsul lor, versificate în formă populară pentru a fi accesibile straturilor de jos. Ca atare, publicarea acestor producţii semipopulare nu poate fi socotită determinantă pentru începuturile folcloristicii româneşti.” [5]

Recunoaşterea existenţei folclorului pentru copii (în limitele exprimate anterior) a dus la o stimulare a publicării de cărţi şi culegeri pentru copii, lărgindu-se, în primul rând, domeniul de investigaţie şi cel al mijloacelor de expresie cu o mai acută penetrare în universul intim al copilăriei şi chiar al adolescenţei.

Nu trebuie uitat faptul că în casele boiereşti, în palatele domneşti, în afara unor dascăli angajaţi pentru iniţierea în unele discipline, creşterea şi îngrijirea copiilor era încredinţată unor oameni din popor – doici, dădace, însoţitori etc. –, care le transmiteau astfel o parte din frumuseţea sufletului, gândirii şi vorbirii populare (vezi cântecul de leagăn, proverbele „populare”, strigăturile, zicătorile, ghicitorile, colindele etc.).

Şi la noi, momentul acesta al conştientizării necesităţii valorificării creaţiilor folclorice s-a materializat destul de târziu. De la „momentul” Vasile Alecsandri sau altele destul de cunoscute: Anton Pann, George Baronzzi, Tudor Pamfile, Nic Pauleti, Artur Gorovei etc., care cuprindeau folclor literar fragmentar, trebuie să aducem în prim plan unele culegeri care inserează şi folclor literar pentru copii. În acest sens, o contribuţie deosebită o au folcloriştii ardeleni, deşi nu s-au ocupat în mod expres de acest aspect.

Între 1876-1879, elevi ai şcolilor blăjene au realizat culegeri inedite de folclor în care regăsim şi creaţii cu specific pentru copii. Dimitrie Radu, unul din străluciţii elevi ai Blajului, dacă nu ar fi fost trimis pentru studii la Roma, poate ar fi devenit unul dintre cei mai importanţi folclorişti români, fiind un fidel culegător de folclor. Spre deosebire de ceilalţi culegători de folclor, în colecţia lui „semnalăm şi un cântec din folclorul copilăresc (t.2) [ 6] şi un fragment dintr-o cunoscută mulţumită de colind” (t.3). [7]

Un apropiat (colaborator) al lui B.P. Hasdeu este şi Iosif Horaţiu Liţa care, în cursul anului 1878, realizează o colecţie intitulată: „Versuri populari triste, eroice,/ Anecdote, hore, descântece/ Proverbia, poveşti, gâcituri,/ Strigări şi chiar de limbă frânturi,/ Şi altă literatură/ Din a poporului gură,/ Adunate cu căldură”, semnificativă pentru o parte a folclorului literar specific copiilor, şi care trădează nu numai talentul autorului de bun versificator, ci şi preocuparea pentru acest segment al folclorului încă necunoscut.

Nu putem trece cu vederea culegerea lui P. Ispirescu în care găsim pe lângă proverbe, zicători şi ghicitori, deja destul de cunoscute, şi „jocuri de copii”. [8]

După 1900, vor apărea şi culegeri în care se regăsesc şi creaţii din folclorul literar pentru copii. Prima ediţie a culegerii gălăţeanului Tudor Pamfile cuprinde Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (1906) şi prezintă „mai întâi 70 jocuri de copii propriu-zise, apoi numărătorile cu cele 19 tipuri cunoscute acolo, urmate de 29 jocuri cu păcăleli. […] Urmează capitolul descriptiv al jucăriilor, apoi cântecele de copii, frământări de limbă etc.” [9]

Secolul XX, mai ales în a doua jumătate, va fi destul de confuz pentru acest segment pe care-l reprezintă folclorul literar al copiilor şi pentru copii, neexistând culegeri „serioase” cu specific, din motive lesne de înţeles, iar cercetările privind caracteristicile, trăsăturile, specificităţile, ineditul creaţiilor literare, mai ales ale copiilor, sunt extrem de puţine, incomplete şi unidirecţionale.

Note:

1. Apud, Nicolae Constantinescu, 1986, Lectura textului folcloric, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 5.
2. I. Muşlea, Ov. Bîrlea, 1970, Tipologia folclorului (din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu),Bucureşti, Ed. Minerva, p. 23.
3. Ibidem, p. 24.
4. Ibidem, p. 53.
5. Ov. Bîrlea, 1974, Istoria folcloristicii româneşti, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, p. 52.
6. Vezi Poezii popolare, colectate de Dimitrie E. Radu, Septiman – T.2 – „Lună, lună, fărgălună/ Ţine seara cu lumină,/ Că se-nsoară Păducel/ Şi ia fata lui Cercel,/ Cu căruţa raiului/ Cu caii-mpăratului”.
7. Virgiliu Florea, 1994, Folclorişti ardeleni (colecţii inedite de folclor), Ed. Transilvania Press, Cluj-Napoca, p. 82.
8. Vezi Petre Ispirescu, 1885, Jocuri şi jucării de copii, Sibiu, p. 88.
9. Ov. Bîrlea, lucr. cit., p. 404.