Articole

Literatura pentru copii Actualitatea vs. Nevoia de actualizare (3) (Folclorul copiilor)

Cei care au poposit ceva mai mult în „domeniul” literaturii pentru copii nu au putut să nu ia în calcul, generic, conceptul de cronotopie, mai ales în ceea ce privește folclorul copiilor. Demersul și parcursul acestui drum i-a trimis la un concept mai general: cultura umanității.

 

De la existenţă la cultură

Noţiunea de cultură a fost şi este încă vehiculată în extrem de multe materiale de specialitate, iar definiţiile care i s-au dat sunt dintre cele mai diferite şi greu de cuprins, atât în dicţionare, cât şi în enciclopedii. Antropologia a înregistrat de-a lungul timpului mai mult de 200 de definiţii, unele „canonice”, altele mai novatoare, integrând şi aspecte ce țin de emoţionalul uman.

Cel care a avut meritul incontestabil de a fi definit pentru prima dată noțiunea de cultură, după opiniile majorității cercetătorilor, este antropologul englez Edward B. Tylor (1871): „Cultura (sau civilizaţia) este un ansamblu complex care include cunoştinţele, credinţele, arta, morala, dreptul (legile), obiceiurile şi toate celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite de om ca membru al societăţii” (cf. Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi, 1999, p. 184).

În 1963, A.L. Kroeber adăuga conceptului alte elemente de conţinut, recunoscând că este departe de a realiza o definiţie cuprinzătoare, incluzând vorbirea, cunoştinţele, credinţele, obiceiurile, arta şi tehnologia, ideile şi regulile, lucruri învățate de la alţi oameni, de la cei mai în vârstă decât noi, la care se adaugă apoi contribuția noastră. Mai toate definițiile au caracteristici descriptive, ocolind mecanismele producerii, transmiterii şi păstrării acesteia, care este locul şi rolul ei în viaţa individului, fie el copil sau matur. Trebuie să remarcăm faptul că și primele definiții aduc în prim plan natura umană a culturii, ca acţiune conştientă a omului asupra mediului şi asupra propriei sale identităţi, astfel cultura ar simboliza numele colectiv pe care îl atribuim diverselor creaţii umane.

Şi copilul, ca fiinţă biologică, este integrat naturii, pe care o vede şi o studiază cu un ochi magic, şi se află cu aceasta, fie în raporturi de confruntare (ostilitate, conflict cu forţe necunoscute pe care dorește să le supună), fie în raporturi de „cooperare” sub aspectul resurselor (hrană, adăpost, ambient etc.) sau sub aspectul modelelor (abilităţi practice, forme de organizare), fapt ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că e preferabil a socoti cultura ca o contra-parte a naturii (dincolo de aspectele ei logice, lineare înglobând şi paradoxuri):

ca achiziţie umană, cultura are caracter universal, însă fiecare din manifestările ei geografice poate fi considerată unică;

deşi cultura este stabilă şi dinamică, manifestă tot timpul schimbări continue şi constante.

 

Repere ale culturii populare

Cultura populară este alcătuită dintr-un corpus de cunoştinţe şi un mod de gândire, situate în plan mental-atitudinal, şi dintr-o serie de forme de artă sau de expresie (verbală, muzicală, gestuală, choreică etc.), numite toate cu termenul folclor, din engl. folk-lore, „înţelepciunea poporului”, „ştiinţa poporului”, the lore of the people, cum scria W.J. Thoms, cel care, în 1846, l-a folosit pentru prima dată, într-o scrisoare adresată revistei „Atheneum” din Londra, propunându-l ca înlocuitor pentru termeni precum popular antiquities sau popular literature.

Corpusul de cunoştinţe este rezultatul observaţiei directe a naturii, al experienţei practice empirice oricărei entităţi umane, fie adult sau copil, diferit de experimentul ştiinţific, bazat pe măsurători, calcule, aproximări. În urma acestor observaţii empirice, înmagazinate şi transmise din generaţie în generaţie, s-au constituit seturi de cunoştinţe şi experienţe comune, referitoare la mersul astrelor pe bolta cerească, la perioadele de vegetaţie şi de stagnare a naturii, la timpul propice pentru însămânțări sau al culegerii roadelor etc.

Aceste acumulări au influenţat sau chiar au structurat modul de gândire şi acţiune, dominat de ceea ce etnologii au numit „logica sensibilului” sau „logica concretului”, proprie gândirii primitive sau „gândirii sălbatice”, dar prezentă şi în gândirea sau mentalitatea populară, care ordonează lumea înconjurătoare în opoziţii binare precum „sus” şi „jos”, „înainte” şi „înapoi”, „umed” şi „uscat”, „început” şi „sfârşit”, „dulce” şi „amar”, „lună” şi „soare” etc.

Din raţiuni mai mult didactice şi din nevoia de trasare cât mai clară a liniilor de demarcaţie dintre diferitele discipline ştiinţifice, cultura populară materială face obiectul etnografiei, în timp ce cultura spirituală constituie obiectul folclorului, fie acesta folclor literar, folclor muzical, folclor choreic (dansul popular).

 

Relaţia cultură populară – folclor

În urma cercetărilor/clasificărilor efectuate s-a constatat că între cultura populară şi folclor există un raport de incluziune, folclorul fiind parte integrantă a culturii populare, iar aceasta reprezintă contextul de manifestare a folclorului, însă, datorită faptului că fenomenul de cultură populară are un caracter sistemic, părţile ei nu funcţionează niciodată separat, ci se armonizează şi se intercondiţionează reciproc. Poezia colindelor, de exemplu, se practică de către un grup de copii sau tineri (ceata de colindători), cu formă de organizare socială arhaică, în cadrul unui obicei (colindatul) cu dată fixă (de Crăciun şi/sau de Anul Nou), cunoscut şi acceptat de către toţi membrii grupului, având forme clasicizate, normate (obligativitatea primirii şi dăruirii de către gazdă a colindătorilor) şi elemente de recuzită specifice, care țin explicit de cultura materială sau material-obiectuală (vestimentaţie, obiecte rituale etc.).

Poezia/discursul poetic este însoţit de melodie şi completat, adesea, de gesturi rituale în unele zone ale ţării, mai ales în trecutul nu prea îndepărtat (copiii scormoneau cu beţele lor în jarul din vatră). Toate aceste elemente sincretice trebuie privite în ansamblul lor pentru a da şi a dezvălui semnificaţia profundă a folclorului.

Cercetarea acestor aspecte, privite și din perspectiva sociologică, aduce un plus de lumină, deoarece este necesar să-i circumscriem şi perspectiva contextualistă care pune în evidență dubla dependenţă a folclorului / textului folcloric de context, în primul rând de contextul larg cultural, cultura populară în ansamblul ei fiind generatoarea formelor de artă (verbală, muzicală, gestuală), apoi de contextul performativ sau situaţional (al zicerii, al „rostirii”), în care formele de artă menţionate se actualizează, se reproduc, într-un număr nesfârşit de variante concrete ale unor modele tradiţionale.

Din studierea acestor raporturi rezultă că, pe de o parte, folclorul este interpretantul contextului cultural sau genetic, ale cărui date le reţine şi le aduce sub forma unor „fosile vii” până azi, în timp ce contextul situaţional sau performativ este el interpretantul textului, pe care îl selectează şi îl modelează în funcţie de datele concrete ale zicerii (timp, loc, grup, ambient, atitudine volitivă etc.). Acest fenomen este extrem de vizibil în folclorul copiilor.

 

Aspecte ale mentalului popular creativ

Entitatea umană din mediul folcloric concepe şi înţelege realitatea într-un mod specific. Mentalul popular creativ nu trebuie confundat cu ceea ce numim „psihologia colectivă” sau cu „sufletul poporului”, ci mai degrabă cu un „corpus” de idei, imagini, valori şi atitudini pe care membrii comunităţii tradiţionale le au în comun şi care le determină existenţa şi apoi cultura. Unii cercetătorii europeni au asociat mentalul popular creativ cu gândirea raţională, după ce au studiat cultura unor populaţii „semicivilizate” (ex. aborigenii din Australia, locuitorii unor insule din Pacific, băştinaşii din jungla amazoniană ş.a.) și au fost contrariaţi de dimensiunea „sensibilă” a gândirii acestora, cu totul diferită de gândirea raţională cu care erau obişnuiţi.

Se poate afirma că un fenomen asemănător s-a întâlnit la moştenitorii prestigioasei filosofii greceşti, care au asociat procesele mentale cu logica matematică şi s-au confruntat cu o lume care „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Astfel, cercetătorii au ajuns la concluzia că e vorba de un alt tip de gândire, și anume, mentalul popular creativ, constituit din suprapunerea de imagini şi afecte fără o raţionalitate expresă. La fel, acest mod de manifestare, dar la alte registre creative, este întâlnit şi în folclorul copiilor.

Numită gândire „prelogică”, „arhaică”, „primitivă”, „populară”, „ţărănească”, „tradiţională” sau „folclorică”, „gândirea mitică îşi propune să descopere şi să reitereze originea şi semnificaţia fenomenelor primordiale. Dar această surprindere a obârşiei lucrurilor se face de fiecare dată apelându-se la imaginaţie. Declanşată intuitiv, cunoaşterea arhaică se valida prin joncţiunea dintre intelect şi afect” (apud Nicolae Constantinescu, Ioana-Ruxandra Fruntelată, 2006, Limba şi literatura română. Folclor, PIR, p. 5).

Putem conchide că mentalul popular nu poate să se manifeste şi să fie productiv în afara unei gândiri de tip mitic, a unei logici simbolice şi a unei viziuni magice, cu atât mai mult trebuie să acceptăm că a treia coordonată îi este specifică modului de gândire şi de creaţie a copilului. Acesta interacţionează, voluntar sau involuntar, cu forţele pozitive şi negative ale nivelului sacru, recunoscându-le prezenţa după diverse semne: fenomene meteorologice neobişnuite (Caloianul, Paparuda), manifestări atipice ale animalelor din jurul casei (frământările de limbă), vise (cântecele formulă), accidente casnice (descântece) etc. Acceptând faptul că viziunea magică face parte din mentalul popular creativ nu trebuie să înţelegem că entităţile umane din mediul folcloric trăiesc asemenea strămoşilor lor primitivi, într-o lume dominată exclusiv de superstiţie. E important însă să valorizăm semnificaţiile complexe ale trăirilor şi manifestărilor exprimate în producţiile existente şi latente ale colectivităţilor creatoare (legătura omului cu ancestralul).

Textele folclorice / discursul păstrează însă numai sensul miturilor, nu şi forţa lor de a modifica realitatea. Aceasta se conservă doar în cadrul ritualurilor. De aceea, un text folcloric ritual, cum ar fi urarea cu sorcova, desprins din contextul lui de interpretare, nu va mai îndeplini nici pe departe funcţie magic-augurală (asigurarea sănătăţii şi vitalităţii destinatarului urării), ci va fi o simplă formulă versificată, cu oarecare valoare estetică rezultată din suita de comparaţii (Tare ca piatra / Iute ca săgeata etc.). Integrate însă în faptul de cultură care le justifică existenţa, textele folclorice reprezintă documente de mental popular creativ, promovate magistral de către copii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.