Literatura pentru copii Actualitatea versus nevoia de actualizare (2)

Între existență și necesitate

Literatura pentru copii a fost și este privită, în primul rând, ca o componentă importantă a literaturii naţionale, pentru faptul că ea cuprinde multitudinea de creaţii literare, respectând toate rigorile împlinirii marii literaturi, accesibile nivelului de înţelegere al copilului, universului său spiritual şi afectiv. Creatorii de literatură pentru copii au fost preocupați, dar mai ales au fost nevoiţi să aibă în prim plan, în permanenţă, orizontul de aşteptare al copilului.

Dintr-o dorinţă permanentă și o motivație intrinsecă și extrinsecă de a menţine, a păstra şi a dezvolta contactul permanent cu producţiile literare consacrate, de a forma şi de a dezvolta capacitatea talentelor, de a-i stimula plăcerea şi gustul pentru lectură, trebuie să căutăm şi să oferim copilului creații care să-i formeze şi să-i dezvolte o percepţie veridică despre lume şi viaţă, cu scopul de a-l ajuta permanent să înţeleagă mesajul şi frumuseţea operelor literare, să găsească în lectură o motivaţie intelectuală, artistică, afectivă etc. Orice copil trebuie considerat ca o entitate cu trebuinţe, necesităţi nebănuite, neexprimate adesea, care are nevoie de iniţiere în abc-ul pătrunderii tainelor cărţii, adesea nu fără capricii.

Literatura pentru copii nu trebuie să reprezinte numai o parte, adesea liniară, „un fragment” din literatura naţională, ci trebuie să vizeze şi o parte a literaturii universale, operele reprezentative din patrimoniul culturii omenirii, care satisfac cerinţele „vârstei de aur”. În „plasma” literaturii pentru copii sunt integrate atribute esenţiale ale dezvoltării umane într-o anumită ierarhie, care apelează la gândire, limbaj, emoţii, sentimente, imaginaţie, interese, trebuinţe etc. Atunci când punem în fața copilului o creație, criteriul esenţial de selecție trebuie să-l reprezinte funcţia artistică şi originalitatea operei literare, îngemănate cu funcţia psihosocială – accesibilitatea în funcţie de vârsta şi experienţa de viaţă a acestuia.

Nu se poate face abstracţie de dorinţa copilului de evadare într-o lume a cinstei şi adevărului, mai ales, pentru faptul că literatura pentru copii nu impune neapărat un domeniu de specializare. Patrimoniul literaturii pentru copii se legitimează prin foarte multe opere de valoare, recunoscute unanim de către toate popoarele lumii, cu toate că au fost destul de multe „voci” care i-au negat existenţa şi necesitatea, rolul ei etic şi estetic în formarea tinerelor generaţii.

Primii care au deschis drumul spre intrarea literaturii pentru copii în „legalitate” şi constituirii ei ca un domeniu de sine stătător, au fost psihologii şi pedagogii, care au subliniat necesitatea aplecării asupra domeniului formării personalităţii copilului într-o societate complexă, iar recunoașterea acestui fapt a dus la o îmbogăţire a fondului creativ, lărgindu-se, în primul rând, domeniul de investigaţie (cercetarea, spre exemplu, a folclorului creat de copii) şi cel al mijloacelor de expresie printr-o mai acută penetrare în universul intim al copilăriei, simţit ca echivalent al ludicului şi chiar al adolescenţei.

Vreme de sute de ani, producţia literară a poporului s-a păstrat şi s-a îmbogăţit prin viu grai, fapt ce a făcut ca aceste creaţii să stea şi la baza literaturii scrise şi implicit la dezvoltarea literaturii pentru copii, în special, a folclorului specific copiilor și, nemijlocit, al celui creat de copii.

Literatura cultă din România este legată și de marile evenimente de la 1848, 1859, 1877, simțindu-se un important avânt naţional, care a contribuit la dezvoltarea literaturii moderne şi, odată cu ea, şi cea destinată copiilor. Puțini știu că o contribuţie semnificativă, de altfel, prima de acest gen, au avut-o doi dascăli exemplari: I.M. Râureanu şi Grigore Pleşoianu (cf. Cele dintâi cunoştinţe pentru copii care încep a citi, Privighetoarea urmată de Teodora sau copilul pierdut, f.l., f.a.), care au prelucrat şi au publicat cărţi cu menţiunea „pentru copii”, deschizând astfel drumul către literatura română specifică vârstei copilăriei. În perioada imediat următoare, patrimoniul literaturii pentru copii s-a îmbogăţit destul de repede cu operele remarcabile ale lui Alecsandri, Creangă, Eminescu, Slavici, Caragiale, Coşbuc etc.

Cu toate că în deceniile doi-trei ale secolului XX, din cauza intereselor unor edituri, producţiile specifice acestei literaturi a scăzut, nesatisfăcând cerinţele vremii, după al Doilea Război Mondial, între 1948 şi 1969, s-au tipărit aproape 4000 de titluri, în cca. 96 de mii de exemplare, cu atenţie deosebită spre clasicii literaturii române (de ex. Creangă a fost tipărit în vreo 140 ediţii). În această perioadă s-a constatat o contribuție aparte față de literatura pentru copii, de la scriitorii consacraţi până la cei peste 100 de debutanţi, ajungându-se astfel la tiraje de până la 300 de mii de exemplare, fapt ce a dus la înfiinţarea în 1969 a Editurii „Ion Creangă”, oarecum specializată în literatură pentru copii.

Este important să amintim, în acest sens, şi apariția și activitatea revistelor pentru copii, care s-au menţinut un număr mare de ani şi care au contribuit nemijlocit la conturarea conceptului de literatură pentru copii. Și la nivel european existau preocupări numeroase în acest sens. Nu mai puțin Benedetto Croce, cunoscutul critic italian și ministru al învăţământului, chiar dacă avea opinii controversate legate de capacitatea copiilor de a înţelege specificul literaturii ca artă, sau Anatole France, un rafinat explorator al universului ludic, în celebrele sale citate despre educaţie, în care îşi exprima încrederea în spiritul critic al copiilor (copilul are calităţi native).

Se ştie că literatura antichităţii şi Renaşterea nu au intuit registrul afectiv al copilului, iar Clasicismul era rigid (regula celor trei unităţi); de-abia Romantismul se vădeşte a fi mai deschis socialului, raportului bine – rău, acceptării fantasticului, miraculosului şi evadării din cotidian.

În Franţa, spre exemplu, nu se compusese literatură pentru copii până la Charles Perrault (1628-1703), recunoscut prin colecţia de basme, ca apoi, după acest moment, să se aştearnă aproape 100 de ani de tăcere, şi aceasta poate pe motivul că nu luaseră în calcul teoriile şi experimentele legate de psihologia copilului. Chiar şi iluministul german J.W. Goethe mărturiseşte că pe timpul său nu existau biblioteci pentru copii şi nici opere compuse special pentru aceştia.

Una dintre controversatele caracteristici ale literaturii pentru copii, în sensul desăvârşirii ei ca artă, este interferenţa dintre liric, epic şi dramatic, ceea ce a dus la încălcarea canoanelor specifice marii literaturi, în favoarea desăvârșirii coordonatelor eticului şi esteticului. De aceea, exegeţii nu au reuşit să impună specii literare asemenea marii literaturi, rămânând tributari aspectelor tematice. Valoarea unor asemenea opere constă în condiţionarea reciprocă a funcţiilor emotivă, conativă, referenţială şi metalingvistică, neacordând un credit prioritar uneia sau alteia, ele fiind reperabile doar la „analiza în retortă”, cum ar spune George Călinescu, neexistând în stare pură.

Universul copilăriei integrează o varietate de teme, motive şi conţinuturi, însumând o zestre spirituală extrem de bogată, care-l va ajuta să înțeleagă mirificul lumii înconjurătoare în mijlocul căreia copilul îşi desfăşoară activitatea.