Literatură feminină ardeleană

Nadia Urian Linul este dăscăliță „într-o școală de sat”, respectiv Cristeștii Ciceului din județul Bistrița-Năsăud, cu origini în Gersa Rebrișoarei, cum mărturisește într-un interviu publicat de Sibiana Mirela Antoche în Bistrițeanul.ro, din 30 martie 2023. Cultivatoare de tot ce este frumos, ea este autoarea unui roman intitulat Spin, prefațat de poetul Sorin Gârjan (Ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2013) și al unuia de povestiri, Vitralii (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014), având același prefațator, iar în 2016 a tipărit la aceeași editură volumul Povești din sat (coautoare, cu Mama Ioana), cu un cuvânt-înainte semnat de pr. prof. Nicolae Feier. Din 2015 și până în 2017, este prezentă cu proză scurtă în nu mai puțin de zece antologii.
Noi vom face vorbire despre un alt op, ce poartă din nou același titlu: Povești din sat, apărut în 2018, la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, pornind de la o afirmație a autoarei: „În toate cărțile mele scriu despre satul românesc, atât cât a mai rămas, încercând să mă înscriu în acel demers de salvare sau măcar de conservare a ceea ce mai dăinuie, în acest spațiu plin de mister și natural. Satul este o realitate care trebuie să ne îngrijoreze. De aceea, încerc să imortalizez fapte, întâmplări, oameni. Pentru că pierdem – și poate nu realizăm – aceste valori ancestrale ale neamului românesc, odată cu cei care au trăit cândva, în alte vremi”.
Ei, bine, în aceste texte, se întâmplă destul de rar ca viața la sat „să te doară de atâta liniște”, nu mai este edenul nostru încântător, nostalgic și bucolic din povestirile sămănătoriștilor, ci, mai degrabă, se apropie de proza necruțătoare a lui Pavel Dan. Rareori, câte un personaj suferă de solitudine (vezi Iartă-mi, Doamne, prostia…), unele, își duc traiul în condiții grele, au parte de necazuri (La colibă), o femeie pune la munci istovitoare o fetiță (Fagurii de miere), nu lipsesc: soacra autoritară, care ține banii tinerilor la ea (Bătrânețe, haine grele!), hoții care fură din casele oamenilor (Hoțul), subiecte prelucrate parcă de la fapt-divers cu învățătorul din sat care merge la oraș să vadă un avion (Îndrăzneală), scrisoarea emoționantă a unei eleve către doctorița ce i-a salvat mama (Veninul), băutorii de tării din antecamera medicului stomatolog (Următorul), ecoul războiului din poveștile celor care l-au trăit (Muzicuța), amintirea sechelelor colectivizării când se practica furatul de grăunțe în „papuci și cizme” s-aibă ce da la găini ori dacă erai prinsă cântând o priceasnă puteai face pușcărie, iar moartea unei vaci însemna o tragedie în gospodăria unei familii (Lelea Susană). Firește, sunt și texte de actualitate din lumea școlarilor; un elev neastâmpărat, certat cu disciplina, ajunge călugăr (Speranța), altul își cheltuiește bruma de bani la păcănele (Taxa de protecție), elevul Macovei adoarme în clasă ascultând o poveste despre un pește uriaș (Rechinul), elevul Țicu, nevinovat, este călcat de o mașină, o româncă îngrijește, în Italia, doi copii care se atașează de ea (Compromisul), o alta se întoarce din străinătate cu mințile pierdute (Străina), Alin, copilul de cinci ani, crescut de bunicii din România, nu se poate adapta în Anglia (Da’, de ce?) și multe altele. În general, în cazuistica volumului primează prezentul cu un etic predominant, elementul ficțional îmbracă parcimonios, dar cu grijă, realitatea rurală, autoarea fiind mereu întoarsă cu sufletul spre sat, se raportează la lumea acestuia, cunoaște modul de viață și mentalitatea sătenilor cu sufletele mai mult sau mai puțin călite ori mintea sprintenă sau înceată, dovedind reale abilități de povestitor. Portretele personajelor sunt conturate din câteva trăsături de condei („Era încălțat cu opinci, cu cușmă groasă pe cap, iarna, și ceptar peste bluza de lână aspră, groasă” sau „Privindu-l, vedeai un bărbat înalt, frumos, la cei peste 40 de ani ai săi, îmbrăcat la costum, cu cămașă și cravată, sub o haină ce-i venea ca turnată” etc.), iar limbajul, nu o dată, este autentic, specific graiului țăranilor din Nordul Ardealului („Cânta, se ceptăna, vorovea, ca și cum nime’ n-o auze’ sau o vide’.”) Mai mult, cine va fi interesat, de pildă, de uneltele rotarului (spițe, butuc, obezi etc.) și modul cum se face o roată va găsi aici tot ceea ce dorește (Rotarul). Deseori, în povestea inițială se introduce încă una (vezi Mușcătura, Rechinul, Răspunsul, Puiul), ceea ce dă farmec lecturii; din când în când, autoarea devine sentimental-patetică atunci când îi evocă pe cei apropiați (bunici, părinți, frați, surori, rude, prieteni, dascăli etc.).
Pe termen scurt, miza acestei cărți nu se va vedea imediat, dar, sunt convins, că, pe termen lung, va rămâne o mărturie vie despre satul românesc și oamenii săi din Transilvania.