Articole

Lirica populară de dragoste din aria Sălaj – Codru

Poezia populară românească dăruieşte cititorului interesat o imagine complexă, vrednică de interes şi atotcuprinzătoare a problematicii dragostei, care, prin bogăţie, varietate şi rafinament artistic, confirmă pe deplin înzestrarea nativă a creatorilor anonimi şi relevă virtuţile, delicateţea şi frumuseţea sufletească specifice ţăranului român.

Cercetătorii au demonstrat că în poezia orală s-a constituit, în timp, un veritabil roman de dragoste, o imagine de ansamblu a acestei teme eterne care e reflectată artistic conform cu credinţele, mentalităţile, deprinderile şi obiceiurile comunităţilor rurale patriarhale şi mediului folcloric existent.

Noi nu ne propunem să discutăm aici toate aspectele care compun amintitul roman, ci ne limităm la prezentarea chipurilor celor doi parteneri de vise, bucurie, fericire sperată şi suferinţe cauzate de dragoste. Versurile citate ca exemple de analizat sunt extrase din bibliografia dată după comentariile noastre.

Ca tinerii iubiţi din străvechea Cântarea cântărilor, îndrăgostiţii noştri îşi descoperă reciproc chipuri frumoase, atrăgătoare şi plăcute, încărcate de energii tainice, generatoare ale unor puteri de atracţie de nestăpânit. Condiţia de îndrăgostit este redată în imagini care comunică puternice reacţii organice, chiar starea de boală şi teama de moarte. El – badea, drăguţul – simte că arde şi moare la vederea iubitei:

Mândră, cunună de flori,

Când te văd, mă prind fiori

Din brâu până-n subsuori,

Ba, numa mor şi m-aprind

Când te văd pe drum trecând… (1, n. 50)

Ea – mândra, lelea, nana – suferă la fel în focul dragostei:

Ţucu-mi-te, om frumos,

Din toată firea m-ai scos.

Numai ochii mi-ai lăsat

Să nu mă lovăsc de gard… (2, p. 135)

sau:

Măi bădiţă, ochii tăi

Când îi sui, când îi coboi,

Din picioare mă doboi;

Când îi sui, când îi ridici,

De la inimă mă stângi. (3, n. 655)

Constatarea generală este că:

Cine are-n lume drag

Mai mult umblă tăt beteag,

Că dragostile şi doru

Alè îmbolnăvesc omu. (1, n. 49)

Dragostea aduce minunate clipe de bucurie şi fericire. Ea dă naştere cântecului, cea mai înaltă şi frumoasă modalitate de exprimare a sentimentelor.

Nu vă miraţi că horesc,

Că-s tânără şi iubesc.

Bade, de nu m-ai iubi,

Niciodată n-aş hori. (1, n. 11)

Durerea provocată de iubire e plăcută, căci dulcele cu amarul se mănâncă:

Frunză verde cucuruză,

M-o muşcat mândra de buză.

M-o muşcat şi m-o durut,

Am tăcut, că mi-o plăcut. (3, n. 811)

În construirea portretelor celor doi îndrăgostiţi, canonul popular al frumuseţii este întru totul respectat. Întotdeauna, frumosul e preferat urâtului. Frumosul se constituie dintr-un complex de elemente caracteristice care definesc omul harnic, cinstit şi corect (frumosul moral dominant), cu înfăţişare plăcută (frumosul fizic), cu gesturi, atitudini şi vorbe alese (frumosul comportamental), cu fire blândă (frumosul temperamental). Din versurile ce urmează se desprind definiţiile şi caracterizarea sumară a frumosului şi urâtului în viziune folclorică:

Dragostea din ce-i făcută?

Din măr roşu şi din turtă,

Din omu cu vorbă multă:

Zice una, zice două

Şi iacă dragostea-i nouă.

Urâtul din ce-i făcut?

Din măr roşu şi din lut,

Din omu care-i tăcut:

Zice una şi-apoi tace

Şi-aşa urâtul se face. (3, n. 581)

În orice situaţie, frumosul şi urâtul se manifestă opoziţional:

Urâtu mere pe şes

Şi strigă: „Mă-nec! Mă-nec!”

Frumosu mere pe apă,

Nu se teme că se-neacă. (Text inedit)

Fiecare are altă înrâurire asupra vegetaţiei din jur:

Unde joacă om frumos,

Creşte iarba-n loc pietros;

Unde joacă om urât,

Să uscă şi di pă rât. (4, n. 408)

Animat de iubire adevărată, omul frumos are o purtare aleasă, iar cel urât se manifestă exact invers:

Cel frumos cosăşte fân,

Vine-acasă fluierând.

Nu mă-ntreabă ce-am lucrat,

Da mă-ntreabă ce-am cinat.

Până pui cina pă masă,

De tri ori mă strânge-n braţă;

Până gată de cinat,

De tri ori m-o sărutat.

Cel urât taie rogoz,

Vine-acasă mânios.

Nu mă-ntreabă ce-am cinat,

Da mă-ntreabă ce-am lucrat. (3, n. 570)

Îndrăgostiţii se bucură şi se laudă reciproc. Când constată că sunt oameni de treabă, ştiu să distingă frumosul de urât, binele de rău, adevărul de minciună, respectând valorile eterne ale moralei populare.

Întâlnindu-se la muncă, mândra şi badea se salută reverenţios, într-un limbaj din care transpar bucuria şi plăcerea întâlnirii, respectul şi iubirea sinceră ce-i apropie:

– Noroc bun, bade, la plug!

Margă-ţi bine boii-n jug!

Margă-ţi boii rumegând

Şi tu, bade, fluierând!

– Şi tu, mândră, să trăieşti,

Că frumos mai mulţămeşti! (urezi) (4, n. 390)

Viclenia, făţărnicia, minciuna şi alte defecte sunt respinse categoric:

Mi-ai fost dragă, mândră, mie

Când ai fost de ominie.

De când te-ai dat dracului,

Te-am lăsat să fii a lui. (3, n. 823)

Badea care a păcătuit este somat să renunţe la simbolul condiţiei de fecior holtei, la pana din pălărie:

Măi bădiţă, ţâpă struţu,

Că la nana-i suie şurţu;

Măi bădiţă, ţâpă pana,

Că la nana-i suie vrana. (4, n. 455)

Mândrele păcătoase vor fi pedepsite în lumea de dincolo:

Astă-noapte-aşa-am visat

C-am murit, ş-am fost în iad

Ş-am văzut mândrile mele

Cum ara dracul cu iele.

Dac-o gătat de arat,

Prins-o dracu la grăpat. (4, n. 488)

Feciorul care-şi părăseşte iubita este sancţionat prin blestem:

Fire-ai, bade, blăstămat,

M-ai iubit şi m-ai lăsat!

M-ai învăţat a iubi

Şi m-ai lăsat a dori.

Dumnezău te-ar prăpădi! (3, n. 583)

La baza unei relaţii erotice de perspectivă se află numai atracţia fizică reciprocă. Feciorul respinge oferta materială când nu-i place fata:

Boii să-i mânânce cânii,

Holda să o umple spinii.

Holda-ar fi şi boii-mi plac,

Da cu hâda ce mă fac?

Nu-mi trebe nici boi, nici vacă,

Numa mândruţa să-mi placă. (3, n. 599)

Tânăra cea săracă este sigură că ea va fi aleasă, pentru frumuseţe, nu bogata, pentru avere:

Nu dă badea ochii mei

Pă tuspatru boii tăi;

Nu dă badea gura mea

Pă tătă averea ta –

Ochii şi sprâncenile,

Nici pă tăte turmile. (3, n. 636)

Adesea, acceptarea partenerului erotic se face pe baza asemănării ca aspect fizic şi condiţie socială:

Tu n-ai tată, io n-am mamă,

Amândoi sântem de-o samă;

Tu n-ai fraţi, io n-am surori,

Gândeşti c-am picat din nori

Dimineaţa-n sărbători,

Amândoi ca două flori. (1, n. 33)

Mândra, frumoasa, este identificată metaforic cu o floare aleasă, având puteri miraculoase:

Io îs floarea florilor

Din grădina domnilor. (3, n. 561)

sau:

Eu îs floare di pă mare,

Cine mă sărută moare. (4, n. 321)

Metafora femeie – floare este des întâlnită în creaţia şi tradiţia noastră folclorică. Se obişnuieşte, de pildă, să se dea fetelor, uneori, şi băieţilor, nume de flori. E posibil ca acest obicei, care nu e numai românesc, să dăinuiască din depărtate vremi, când se credea că botezând o fată cu nume de floare, ea se va bucura de frumuseţea şi energia tainică a aceleia.

Crăişorul, viitorul mire, vine cu alai şi putere ostăşească să ceară ori să ia prin forţă floarea îmbobocită ca s-o ducă şi s-o răsădească în grădina lui cea împărătească.

Mirile, care-aici este,

Văzând floarea că-mpupteşte,

El şi-o pus în gând să-i fie

Această floare soţie. (4, n. 189)

 

Să o ducă cale lungă,

Să o răsădească

În grădina-mpărătească,

C-acolo locu-i bun şi apa-i bună,

Lunca-i mândră şi cu lună. (3, n. 218)

În practica obiceiurilor populare, florile sunt prezente mereu ca simboluri cu puteri magice. Dragostea este floare de rai, floarea fericirii supreme dată Omului prin naştere. Apariţia dragostei nu poate să fie oprită de nimeni.

Pentru a simboliza femeia iubită, mireasa, poeţii anonimi au ales de pe pământ floarea, esenţa nepieritoare a lumii vegetale; de pe cer au luat luna, socotită soră a soarelui, încărcată de taine şi puteri magice nebănuite.

Mândra este unică cum e luna şi tot atât de frumoasă şi de luminoasă.

Ceru-i mândru şi cu stele

Şi mai mari şi mărunţele,

Da ca luna nu-i niciuna

De mândră şi luminoasă,

Ca mândruţa de frumoasă. (3, n. 434)

Esenţa fiinţei feminine şi frumuseţea ei sunt sugerate prin gingăşia florilor şi prin tainica lumină a lunii; fiinţa masculină este evocată prin măreţia bradului veşnic verde şi prin lumina impunătoare a soarelui, simbol al bărbăţiei, prezent aici în forma şi prin jocul de lumini al penelor de păun:

Cât îi lumea şi ţara

Nu văd om ca bădiţa.

Numa-n munte este-un brad

Cât bădiţa de înalt,

Lângă brad, o floricea

Ca mine de frumuşea. (2, p. 82)

 

Când îl văd mărgând pă drum

Parcă-i pană de păun. (3, n. 604)

Formula ireductibilă a imaginii metaforice a perechii folclorice de îndrăgostiţi este: Mândra = floare şi lună; Badea = brad şi soare.

Ochii împreună cu sprâncenele constituie izvorul esenţial şi pricina generatoare de dragoste. Ei văd şi aleg numai ce e frumos, fiind singurii vinovaţi de necazurile care urmează, de nereuşite şi dezamăgiri:

Spusu-le-am ochilor mei

Să nu fie lăcomei…

Eu le-am spus, ei nu m-ascultă,

Tăt după frumos se uită. (2, p. 93)

Urmărind cu lăcomie frumosul, ochii se pot uşor înşela, căci iau aparenţa drept esenţă:

Plângeţi, ochi, şi suspinaţi,

Voi sânteţi cei vinovaţi.

V-am ţâpat, ochiţi, în lume

Şi-aţi ales din grâu tăciune;

V-am ţâpat, ochiţi, în ţară

Şi-aţi ales din grâu săcară. (3, n. 564).

În spiritul canonului impus de tradiţie, sunt preferaţi ochii negri ca mura, plini de taine.

Şi, măicuţă, ochii lui

Îs ca mura câmpului,

Care-i coaptă la răcoare

Şi nu-i atinsă de soare,

Care-i coaptă la pământ

Şi nu-i atinsă de vânt. (1, n. 74)

Puterea de seducţie a ochilor nu stă însă în culoare, numită destul de rar, ci într-o tainică energie internă care subjugă, domină şi instaurează domnia dragostei:

Ochii tăi cei sprâncenaţi

Sânt luceferi fermecaţi…

Că de-i vezi în zori de zi

Nici să vrei nu poţi muri

Şi de-i vezi sara târziu

Nu poţi crede că eşti viu. (2, p. 96)

Alături de ochi, gura şi buzele sunt considerate izvoare ale tentaţiei erotice şi pricini care nasc dragoste. După canon, gura celui iubit e dulce ca mierea şi miroase a flori, iar buzele sunt dulci, moi şi subţirele. Aceste calităţi sunt exprimate artistic prin epitete eficiente, comparaţii şi metafore ca în aceste exemple:

Creţ îi păru câte-un fir,

Gura lui de trandafir;

Creţ îi păru, rândurele,

Gura lui, fagur de miere;

Creţ îi păru câte-un smoc,

Gura lui de busuioc. (2, p. 74)

 

Să vie mândruţăle

Să le macin grâiele,

C-aş lua vamă din iele

Buză moi şi subţârele. (3, n. 550)

Mai există şi alte aspecte ale fizicului care plac şi pot provoca sentimentul erotic. E apreciată faţa albă şi rumenă ca semn al sănătăţii, frumuseţii şi iubirii. Pentru a fi sigură de succes, fata îşi prezintă calităţile în alb şi roşu, realizând o armonie picturală prin contrast de culori:

De mi-ar fi de dumneata,

Amintrelea m-aş purta:

Tăt albă ca lebăda,

Roşie ca pomniţa,

Ruminită ca ruja

Şi ţi-aş frige inima. (2, p. 102)

În aceleaşi culori expresive este prezentată şi îmbrăcămintea:

De ţi-oi fi, bădiţă, dragă,

Cumpără-mi năframă albă

Cu flori roşii-mpodobită

Ca să ştiu că sânt iubită,

Că şi eu, bade, ţi-oi coase

Tot cu fire de mătase

Şi cămeşa ta cea albă

Numai floricea de nalbă. (2, p. 222)

Procedeul armonizării cromatice prin contrast este utilizat şi în următorul portret de fecior, realizat în alb, negru, verde:

Pă iel iè cămeşă albă,

La grumaz, năframă neagră,

Pă din sus de gurişoară,

Cunună de mustăcioară,

Ochii lui, muruţă verde –

Rău mă tem că mi l-oi perde. (3, n. 547)

E sigur că aceste imagini în alb-roşu şi alb-negru au legătură cu realitatea etnografică a regiunii.

Uneori, un singur detaliu coloristic dispune de o mare forţă sugestivă în a evoca o dragoste puternică şi adevărată, ca epitetul eficient galbănă din exemplul următor:

Chica badii cea galbănă

Suflă vântu de-o leagănă

Şi o leagănă frumos,

De-i cade drăguţa jos. (3, n. 1027)

Tinerii frumoşi sunt înalţi şi subţirei. Ea îl prezintă pe El astfel:

Altu bade mi-am aflat:

Mai înalt, mai subţirel

Parcă-i tras printr-un inel

Şi mă uit cu drag la iel. (3, n. 676)

El o recunoaşte pe Ea de departe:

O cunosc care-i a mea

Şi pe deal de o-aş vedea,

Că-i naltă şi subţirea. (4, n. 487)

Crudităţile de limbaj şi gesturile obscene lipsesc cu desăvârşire din lirica erotică a regiunii chiar şi când aceasta capătă forma dură a blestemului. Gesturile alese şi elegante, un limbaj îngrijit, frumos, uneori reverenţios sunt note caracteristice ale poeziei orale de dragoste din teritoriul nostru de referinţă. Aşa ne explicăm prezenţa numai întâmplătoare a unor imagini senzuale ca aceea din exemplul ce urmează:

Muşte-te, nană, căţălu,

Mândru ţ-ai tărcat spăcelu!

L-ai tărcat cu laba mâţii

Să să vadă vârfu ţâţii. (4, n. 517)

În locul obişnuitei încheieri, discutăm textul Aşè-i mândruţa la faţă, pe care-l considerăm ca având reale calităţi de mare creaţie a liricii noastre populare. Avem sub priviri un cântec de laudă a frumuseţii fiinţei iubite, un portret făcut de drăguţ. Imaginea creată este o proiecţie a trăirilor şi închipuirii poetului anonim, compusă în stil folcloric.

Poezia este construită prin enumerarea unei serii de cinci comparaţii simple, perfecte ca structură, fiecare având ambii termeni şi, între ei, un element de relaţie, adverbul comparativ ca. Ţelul comparării este de a impresiona prin reliefarea cu ajutorul imaginilor plastice a calităţilor neobişnuite ale iubitei.

Axa de orientare a imaginii este orizontală şi indică existenţa unui echilibru concordant şi stabil între părţile simetrice ale compoziţiei. Grupa termenilor care se compară are ca nucleu cuvântul mândră, detaliat prin faţă, ochi, gene şi buze cu care formează un câmp semantic. Grupa termenilor cu care se compară, compunând cealaltă jumătate a imaginii, are drept nucleu cuvântul rouă concretizat de: flori, dimineaţă, sânzâiene şi trandafiri, alcătuind împreună un câmp semantic paralel.

Se poate lesne observa că structura ireductibilă a imaginii-portret are forma: mândra este ca roua de flori. Prin cele cinci comparaţii se stabilesc corespondenţe sugestive între chipul celei iubite şi elemente ale naturii – rouă şi flori. Evidenţiem corespondenţele prin aşezarea orizontală a perechilor de versuri ce formează fiecare câte o comparaţie:

Aşè-i mândra uneori / Ca şi roua di pă flori;

Aşè-i mândruţa la faţă / Ca roua de dimineaţă;

Aşè-i mândruţa la ochi / Ca roua de busuioc;

Aşè-i mândruţa la gene / Ca roua de sânzâiene,

Buzăle moi şi subţiri / Ca roua de trandafiri. (5, n.28)

Compararea repetată a mândrei cu roua de flori sugerează frăgezime, frumuseţe, candoare şi delicateţe.

În structura fiecărei comparaţii, substantivul rouă este determinat de câte un atribut prepoziţional cu funcţie stilistică de epitet eficient: rouă de flori, de dimineaţă, de busuioc, de sânzâiene, de trandafiri. Prin această alăturare, ochiul nostru este îmbiat să perceapă şi să se încânte de culorile reflectate în mărgelele de rouă, unde lumina creează un spectacol policrom de minuscule curcubeie jucăuşe.

Dominat de culori vii, portretul nu e absolut pictural. Roua, florile şi fizicul mândrei se înfăţişează ochilor noştri şi sculptural, cu forme sferice sau subţiratice, volume mici şi rotunjimi blânde şi alunecoase care evocă fineţea trupului femeii cântate. Olfactivul ce aduce miresmele grădinii şi ale câmpului întregeşte şi rotunjeşte imaginea.

Vreme de câteva clipe am avut sub priviri un portret feminin de o rară frumuseţe, caracterizat prin graţia elementelor ce-l alcătuiesc şi printr-o neobişnuită plasticitate cromatică, lucrat cu ingeniozitate şi rafinament artistic de un creator de mare talent, o piesă lirică excepţională, bună să ocupe un loc de cinste în antologia liricii populare româneşti. Valoarea deosebită a acestei creaţii provine din armonia clasică a compoziţiei, forţa expresivă a imaginilor, simplitatea şi naturaleţea limbajului, din sinceritatea debordantă a dezvăluirii sentimentelor şi nu în ultimul rând din cantabilitatea versurilor.

Ca în Cântarea cântărilor, admiraţia şi lauda calităţilor partenerului iubit vin din ambele părţi. Îndrăgostită, mândra descoperă, apreciază şi cântă frumuseţea drăguţului aşa cum e acesta în realitate şi, desigur, cum i se pare ei că este. Iată cum îl vede şi cum se exprimă dragostea ei:

(. . .)

Că, măicuţă, faţa lui

Îi ca spuma laptelui,

Că-i albuţ şi roşcovan

Şi seamănă-a căpitan;

Şi, măicuţă, ochii lui

Îs ca mura câmpului,

Care-i coaptă la răcoare

Şi nu-i atinsă de soare,

Care-i coaptă la pământ

Şi nu-i atinsă de vânt;

Din obraz picură-i sânge,

După el inima-mi plânge;

Buzăle-s unse cu miere,

După el inima-mi piere. (1, n. 74)

Menţionăm că portretele cele două se aseamănă mult prin respectarea canonului, prin selectarea aceloraşi elemente ale figurii umane pentru a evoca frumuseţea fizică şi sufletească a îndrăgostiţilor, prin neglijarea vestimentaţiei şi a podoabelor şi prin folosirea comparaţiei ca procedeu stilistic de bază. Lăsăm cititorului libertatea de a se bucura singur de frumuseţea celui de al doilea.

 

Bibliografia textelor citate

  1. Leontin Ghergariu, Folclor literar din Sălaj, Zalău, 1973.
  2. Ştefan Goanţă, Ion Piţoiu, Du-te, dor, şi, vino, dor. Folclor literar din Sălaj, Zalău, 1972.
  3. Augustin Mocanu, Pe cel deal cu dorurile – folclor poetic din judeţele Maramureş şi Sălaj, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2001.
  4. Augustin Mocanu, Folclor din Ţara Silvaniei, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2004.
  5. Augustin Mocanu, Floare de rai, antologie de poezie populară de dragoste, Editura Silvana, Zalău, 2004.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.