„N-am avut bani de pânze și m-am gândit să pictez pe capotele de Dacia”
Lina Țărmure: Spuneți-mi despre dumneavoastră, despre anii de formare și copilărie. Chiar, ce înseamnă pentru dumneavoastră satul?
Gheorghe Ilea: Ceva din ce în ce mai îndepărtat.
L.Ț.: Dar totuși, acesta revine în lucrările dumneavoastră.
G.I.: Sigur. M-am născut în 1958, în satul Bucea, județul Cluj, și am stat acolo până în clasa a treia, după care am mers în Oradea, la Liceul de Artă, în clasele a IV-a și a V-a. Pe urmă, dintr-a VI-a și până într-a X-a, am fost la Cluj, la Liceul de Artă, a XI-a și a XII-a, la București. Am făcut la Cluj facultatea la secția de pictură, pe care am absolvit-o în 1984. Pe vremea respectivă se făceau repartiții, eu am luat Zalăul; am lucrat la Fabrica Integrata de aici din oraș. Și aici am rămas, până la urmă. Am lucrat până în ’98-ʼ99, cam așa. Și pe urmă am ales doar să pictez.
L.Ț.: În timpul în care ați lucrat la fabrică, ați și pictat?
G.I.: Da, da. Când am lucrat la fabrică, am pictat destul de mult. Am luat bursa UAP, nu știu dacă acum mai este așa ceva. Atunci, până în trei ani după ce terminai facultatea, aveai dreptul să participi la concurs; se acorda o singură bursă pe an, pe țară, la fiecare specialitate: pictură, sculptură etc. Ți se plătea un an de zile, lunar, un salariu mediu sau minim, nu mai știu. După aceea, bursierii trebuiau să facă o expoziție, în anul următor.
L.Ț.: Era un ajutor pentru artiștii tineri, o sumă de bani care să le asigure materiale și cele necesare pentru a continua procesul creativ.
G.I.: Da.
L.Ț.: Ați și lucrat la fabrică în perioada anului în care ați primit bursa?
G.I.: Da, lucram, în 1987. Atunci am început să lucrez pe suprafețe mai mari, de 2 metri pe 1,20, ciclul „Vagoanele”, pe care l-am expus la Galeria Eforie în București. A fost o perioadă bună pentru pictat atunci. Desenam, pictam și la serviciu. Mai aveam ture de noapte, când trebuia să supraveghem producția, iar eu pictam mult în nopțile alea.
L.Ț.: Ce teme vă interesau pe vremea aceea? Aveau legătură cu realitatea dumneavoastră imediată?
G.I.: Am fost influențat de expozițiile cu artă americană, pe care le-am văzut în Cluj, în perioada aceea. Țin minte că am luat un catalog la care mă tot uitam; m-a marcat.
L.Ț.: Ce artiști erau în acel catalog?
G.I.: Robert Rauschenberg, Jackson Pollock, Andy Warhol, Frank Stella, Willem de Kooning… Aceștia, cu precădere, mi-au plăcut mult. Am fost influențat de ei, dar nu de partea formală. M-a impresionat acea libertate pe care o aveau, care se simțea și în lucrări, și în micile dialoguri care erau prezente în catalog. Asta mi-a insuflat libertatea de a lucra pe suprafețe mari. Așa am descoperit un alt fel de a picta, care a fost important. Am lucrat mult în perioada aia. Nu numai vagoane, pictam chiar și spațiile în care pictam. Am avut o lucrare, „Stâlpul”.
L.Ț.: O lucrare realizată în 1991. O lucrare atât de frumoasă prin simplitatea ei.
G.I.: Da. Și tot felul de alte lucruri mici pe care le vedeam în fabrică, în jurul meu. Am lucrat bine atunci.
L.Ț.: Catalogul acela cred că a reprezentat printre primele întâlniri ale dumneavoastră cu arta contemporană mondială.
G.I.: În România nu puteai să vezi așa ceva.
L.Ț.: Ați simțit cumva ermetismul comunismului în procesul dumneavoastră creativ?
G.I.: Nu, nu am simțit. Sau, de fapt, nu am vrut să îl simt. Descoperisem libertatea asta în catalogul ăla foarte micuț, cred că avea 40 x 40 cm, cu o lucrare de-a lui Jasper Johns, o encaustică având steagul american. Aveam tot timpul catalogul ăla pe masă. Aveam mereu o altă stare după ce mă uitam în el. Ani de zile l-am tot revizitat. Multe dintre lucrările mele erau vagoane cu vaci, cu motorină… Acuma, dacă stau să mă gândesc, puteau fi interpretate și ca o frondă, pentru că se exporta carne, se exportau de toate. Dar eu nu asta am urmărit, nu au nicio astfel de conotație.
L.Ț.: Cum ați ajuns dumneavoastră, un băiat dintr-un sat de munte, ai cărui locuitori nu erau supuși regulilor colectivizării, deci, destul de izolat, să fiți artist? Cum ați auzit de acest mod de viață?
G.I.: Îmi plăcea să desenez de mic. Fratele mamei a studiat artele un an, la București, i-a fost profesor Camil Ressu. Poate a contat asta. Apoi a trebuit să plece în război și a stat mult timp plecat, vreo opt ani de zile. M-a văzut cum tot desenam. Aveam o vârstă foarte fragedă, trei ani, poate că erau totuși patru, atunci am început să zic că mă fac pictor.
L.Ț.: Un pictor care a rămas mereu atașat de satul în care a crescut.
G.I.: Da, eu am plecat când aveam 10 ani, de acasă, de la părinți. Să pleci de acasă la vârsta aceea e destul de traumatizant, deși am stat cu unchii mei, la Oradea. Așa că am rămas foarte atașat de tot ce însemna locul, satul, casa, părinții. Probabil că de asta am fost așa de marcat că a trebuit să părăsesc satul atunci, așa că despărțirile și revederile cu satul m-au emoționat mult.
L.Ț.: Astfel apar diferite elemente din lumea satului în arta dumneavoastră.
G.I.: Mai apar, da… Apare mult vaca…
L.Ț.: Și tot felul de elemente naturale, cum este dipticul „Iarba” din expoziție. Sau lucrările mici cu țesături tradiționale.
G.I.: Și xilogravura, care e un procedeu de gravură în lemn. Am avut un cireș care s-a crăpat, eu secționându-l ulterior, l-am folosit pentru acea xilogravură. Dar cred că am folosit cerneală proastă; nu am reușit să fac gravura până în capăt. Aici e o scenă cu o vacă și un bou. Așa se și numește: „Boul și vaca”.
L.Ț.: Ați mai recuperat vreodată satul?
G.I.: Nu știu ce să zic. Poate că satul în sine nu l-am recuperat, dar poate am recuperat ceva mai mult decât satul în sine. Dorul de el mi-a rămas așa întipărit, încât nu pot zice că l-am pierdut cu totul, dar este într-o altă formă, mai profundă.
L.Ț.: Cum ați ajuns să pictați pe capote de Dacia 1300?
G.I.: N-am avut bani de pânze și m-am gândit să pictez pe capotele de Dacia 1300, pe care le-am văzut la firma cumnatului meu; el are o firmă de dezmembrări auto.
L.Ț.: Autobiografismul este foarte prezent în arta pe care o creați, aceasta se lasă influențată de trăirile și situațiile dumneavoastră de viață, dar și invers.
G.I.: Uneori pictez după fotografii, alteori merg acolo, în spațiul respectiv. Cele de la CET Zalău, prezente în expoziție, le-am făcut în atelier, sunt niște abstractizări ale acelor picturi pe care le-am făcut chiar la combinat, într-o iarnă. Au fost niște picturi de mici dimensiuni, de 60 x 80 cm, făcute rapid, într-un frig cumplit. Capota cu Kömives a fost făcută după o fotografie realizată de tatăl lui, când eram în clasa a VIII-a, la Cluj, în fața statuii lui Matei Corvin. După 40 de ani ne-am dus în același loc și am refăcut fotografia.
L.Ț.: Și mai târziu ați făcut expoziția „Vânătoare de fluturi”. Ce legătură are capota cu „Fluturele albastru” din expoziție și proiectul dumneavoastră?
G.I.: Capota am făcut-o înainte, când am făcut seria de capote în 2011. Fluturele albastru a fost o preocupare a mea asupra culorii albastre.
L.Ț.: Ce fel de magie s-a produs când ați lucrat la seria Ciucea-Gălpâia? Dipticul „Aripa timpului” reprezintă niște pânze preliminare proiectului amplu de reproducere a frescei bisericii.
G.I.: Aici am încercat să redau ce am văzut acolo, la Muzeul „Octavian Goga” de la Ciucea, unde este o biserică de lemn strămutată din satul Gălpâia. M-a impresionat ce am văzut acolo și am zis să refac picturile din naos pe pânză. Este o lucrare supradimensionată a unui fragment, o încercare de a-mi da seama cum voi picta tot naosul. Am fost chiar dezamăgit și nu credeam că va ieși mare lucru din asta. Și apoi, când am reprodus efectiv pictura, grinzile pe care pictam aveau fiecare câte patru metri. Făceam câte o grindă o dată. Am lucrat după fotografie: am împrumutat aparatul de fotografiat al fiului meu, am făcut poze și le-am printat, apoi am lucrat după acele imagini, pentru că nu puteam să lucrez la fața locului. Dar imaginile nu erau de o calitate foarte bună, așa că am lucrat cu lupa. Mă simțeam neputincios de fiecare dată când mergeam să lucrez, nu știam ce va fi, cum se va termina… Mi se părea că nu iese nimic.
L.Ț.: Ați refăcut, practic, biserica din propriile grinzi.
G.I.: Eu am vrut să o fac fix așa cum e. Dar nu știam cum, de fapt. Și mi se părea așa de complicat după ce m-am apucat de ea… Se vedeau nervurile lemnului, grundul, scursurile de apă, pictura, de fiecare dată când plecam dimineața, nu știam cum o să iasă. Dar acum, uitându-mă înapoi, cred că a ieșit bine. Până la urmă, nu a fost nici fotografie, nu era nici ce era acolo, propriu-zis… A fost vorba, de fapt, despre efortul ăsta al meu de a reface ce era acolo, dar a ieșit altceva.
L.Ț.: Pe parcurs v-ați dat seama că, de fapt, nu puteți copia mot à mot.
G.I.: Da, mi-am dat seama că trebuie să fac altceva, nu exact ce e. Mi se pare că am văzut într-un fel, dar a ieșit altceva.
L.Ț.: Ce v-a atras la cele două biserici?
G.I.: Mi-au plăcut atât de mult bisericuțele astea de lemn care au fost pictate, a căror pictură nu a supraviețuit, dar care au adunat istorie, intervenții ale omului… Se văd multe zgârieturi, mai ales la Ciucea, cea care a fost mutată… Istoria aceasta mi se pare fascinantă, am vrut să o interpretez. Am crezut mereu că redarea exactă a ceea ce am văzut acolo era dincolo de capacitatea imaginației mele.
L.Ț.: Dar s-a dovedit contrariul.
G.I.: Am avut o atracție foarte mare, pe care nu pot să mi-o explic exact. A trebuit să le fac, am simțit nevoia să le fac. În general, nu îmi fac un plan, o structură, nu mă influențează nimic înainte să mă apuc de o lucrare. Pentru mine contează două lucruri: unu, să mă atragă plastic, să aibă în sine, obiectul sau peisajul pe care vreau să-l redau, o potențialitate plastică și estetică foarte mare și, pe urmă, să simt că ceea ce fac poate ajuta la redarea istoriei lucrului/locului respectiv, să evoce tot contextul, toată starea pe care am avut-o eu. Trebuie să aibă un anumit potențial de dezvoltare. Trebuie să arate foarte bine, să îmi placă mie foarte mult și să simt că are în spate o realitate care merită să fie transmisă, merită să fie interpretată.
L.Ț.: Deci, practic, arta vine ca o rezolvare a unei nevoi.
G.I.: Nu știu exact. Sau să fie oare doar obișnuință?
Proiect finanțat de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Parteneriat cu Asociația „Pro Teatru”.
+ There are no comments
Add yours