Programul curatorial al Galeriei „Moara cu Imagini” continuă cu expoziția solo „(de)selecție”, care urmărește cunoașterea și apropierea publicului de creația Ioanei Olăhuț, o artistă cu istoric în orașul sălăjean. Absolventă a clasei de artă din cadrul Liceului Teoretic Zalău și a specializării Pictură din cadrul Universității de Artă și Design Cluj-Napoca, Ioana Olăhuț expune pentru prima dată după două decenii în Zalău.
Titlul expoziției face referire la procesul de selectare al lucrărilor care au fost expuse, un act care presupune refuzarea altor artefacte, în detrimentul celor care servesc scopului propus inițial. „(de)selecție” sugerează o temă legată de procesul de selecție și, implicit, de excludere sau renunțare. Termenul „selecție” indică ideea de a alege, de a face o distincție sau de a prefera anumite lucruri, oameni sau idei în detrimentul altora. Prefixul „de-” adăugat între paranteze poate fi interpretat ca o referire la anularea sau inversarea procesului de selecție, trimițând la ideea că lucrările alese nu reliefează nicidecum apogeul artistei, ele au fost alese în baza unor stări și impulsuri de moment. Titlul face referire la concesiile de selecționare realizate în baza limitelor spațiale, temporale, curatoriale, atunci când se dorește realizarea unei expoziții ce vizează o privire de ansamblu asupra artistului.
Selecția lucrărilor urmărește o privire de ansamblu asupra trei serii de picturi care chestionează condiția umană și procesele transformatoare specifice vieții. Fear / Pain / Hunger, Hunting Scenes și Stories of Conflict and Desire sunt serii realizate în ultimii opt ani, al căror impuls creator se regăsește în autoreferențialitate.
Picturile sunt locuite de personaje mitologice cu trăsături umanoide, personalități, fragmente umane, simboluri încărcate de înțelesuri proprii ale creatoarei, toate existând în cadre suprarealiste, guvernate de o perpetuă căutare, evoluție/involuție. Compozițiile aparent nefinalizate/finalizate, printr-un efect ce face referire la tehnica expresionistă de dripping,susțin și perpetuează alienarea și incertitudinile.
Aparent ludice, lucrările Ioanei Olăhuț sunt rezultatul unor lungi procese interne de dezbatere, negociere și cercetare asupra unor subiecte existențialiste. Interesele asupra relațiilor interumane, asupra dimensiunii personale multifațetate, a ironiilor și a absurdului unor situații sunt redate vizual într-o stilistică naivă proprie, care este menită să exacerbeze și să sublinieze profunzimea imaginilor transmise. Compozițiile analizează vizual limitele fragile dintre natural și artificial, prefacerile și riturile de trecere de natură biologică, psihologică sau socială, experienţele care încremenesc ori accelerează dezvoltarea.
„Sursa interesului pentru artă a fost mama”
Lina Țărmure: Cum ai ajuns în domeniul artelor?
Ioana Olăhuț: Pictam foarte mult când eram mică. Mama noastră s-a ocupat extensiv de mine și de fratele meu, în copilărie, probabil și de aceea am ajuns amândoi artiști. Ea a absolvit liceul de artă în Cluj-Napoca și o școală postliceală de design vestimentar în Satu Mare, prin urmare aveam acuarele și pensule profesioniste, din acelea pentru pictori adevărați, din păr de veveriță și cu cozi lungi, din lemn. Pictam foarte mult cu ea împreună, îmi citea poezii, îmi spunea să amestec culorile ca să obțin mai multe nuanțe… Chiar m-am gândit recent la lucrările de atunci, aveam un set de teme foarte interesante: vapoare văzute de sus, neveste, saci cu cartofi, pietre și garduri. Toată faza asta a durat până m-am dus la școală și am văzut un băiat care a făcut niște stele albastre, perfecte. Mama îmi spunea să nu folosesc niciodată culorile saturate, direct din tub, iar eu, evident, am vrut să pictez stelele acelea care mi se păreau fenomenale. Le-am făcut, mama m-a atenționat că erau banale stelele și cam asta a fost opera mea până în liceu, când am decis să merg la arte. Începusem oricum școala și m-am prins în alte activități.
L.Ț.: Ai absolvit liceul din Zalău.
I.O.: Da, am făcut liceul în Zalău și mi-a prins foarte bine. Am fost foarte fericită în perioada aceea. Am avut niște profesori minunați. Chiar voi avea o expoziție la ICR Budapesta cu una din profesoarele mele de la liceu, Barta Ilona, pe care am invitat-o să expunem împreună. De fapt, ea nu îmi era profesoară mie, pentru că ea preda la specializarea grafică, iar eu aveam specializarea pictură, dar, pentru că îmi plăcea foarte mult cum lucra dânsa cu elevii, mergeam foarte des la orele ei și mă băgam în seamă pe acolo. A fost un liceu bun pentru mine, în primul rând, pentru că erau buni profesorii, aveau toți o bună pregătire, absolvenți de Andreescu, cum era atunci. Pe lângă asta, erau foarte onești și foarte generoși cu noi. Aveam o încredere foarte mare în feedbackul lor, nu erau orgolii la mijloc sau alte elemente care nu ar trebui să fie într-un mediu didactic. Era un liceu proaspăt înființat, prin urmare, am pus toți osul să îl pregătim, să facem ateliere. Era, practic, o secție în liceul teoretic al orașului.
L.Ț.: Relația pe care ai avut-o cu profesorii tăi din liceu ți-a influențat mai târziu decizia de a deveni, la rândul tău, profesoară?
I.O.: Poate. Atunci nu m-am gândit. Cred că știam din copilărie că o să îmi placă partea didactică. Făceam școală cu copiii mai mici de la bloc și cred că și citisem un roman prin clasa a doua, a treia. Aveam, undeva, o viziune că o să lucrez ca și cadru didactic. Dar nu mi-am propus conștient să fac asta. Când am terminat facultatea, am lucrat în domeniul privat, am făcut design grafic și design de ambalaj pentru o firmă italiană timp de trei ani. După aceea m-au chemat la universitate și m-am dus. Nu era în agenda mea conștientă partea asta didactică.
L.Ț.: Ai fost primul cadru didactic femeie din secția de pictură de la UAD Cluj.
I.O.: Așa îmi tot spuneau profesorii mei. Cred că a mai fost pentru o scurtă perioadă de timp doamna Pușa Nemeș, cadru didactic asociat.
L.Ț.: Cu ce gând ai intrat în sistemul de învățământ?
I.O.: Să fiu un profesor bun, să fiu un artist bun, să fiu competentă și să mă bucur cu studenții de toate procesele.
L.Ț.: Ce crezi că trebuie să știe un tânăr care se apucă în 2024 de artă?
I.O.: Cred că trebuie să fie pregătit să-i aloce foarte mult timp. Să investească poate mai mult timp decât în alte domenii ca să ajungă la un nivel bun. În zilele noastre, cred că trebuie să fie mai puțin idealist decât am fost noi. Dacă nu are neapărat abilități de marketing, de promovare, să își caute oameni care au abilitățile astea și să facă acest lucru pentru el.
L.Ț.: Trăim în era imaginii, suntem suprasaturați de imagini care ne bombardează din toate părțile. Pare foarte încâlcit drumul până la afirmarea unui tânăr pictor în 2024, mai ales că moartea picturii a fost de mult timp invocată și reevocată.
I.O.: Da, i-a fost anunțată moartea de mai multe ori, dar mereu se găsesc niște oameni care să o resusciteze. Într-adevăr, e foarte dificil să mai propui ceva inovator, că noi asta căutăm întotdeauna, să fim impresionați de chestii noi și nemaivăzute, într-un mediu care e atât de vizitat și care are o istorie grea, la care te poți raporta. Dar cred că tocmai istoria bogată a picturii îți oferă foarte multe. Cred că pictura nu e chiar perimată cu totul, sunt încă zone de explorat. Numai că trebuie să fii pregătit să muncești foarte mult pentru partea de măiestrie, pentru abilitățile de lucru, trebuie să muncești foarte mult până să poți transmite o idee într-un mod în care să fie și profesionist, până la urmă. Pictura cere mult timp ca să ajungi să poți să o faci. Abia după aceea te poți gândi ce poți face cu ea în planul conceptual, ca să nu fie prea mare distanța dintre intenția ta și produsul final. Asta încerc și eu cu studenții mei, precum și eu ca pictor, ne dorim ca lucrările noastre să reflecte cât mai bine intenția inițială, să nu aibă nevoie de un discurs auxiliar care să le valideze, pentru că dacă o pictură este bună, ea vorbește de la sine.
L.Ț.: Cum te raportezi astăzi la pictură, la „regina artelor”?
I.O.: Cu toate discuțiile și cu morțile anunțate se vehiculează încă foarte multă pictură, iar lumea e atentă la pictori, pentru că ei furnizează încă eșantioane de subiectivitate. Cred că asta facem noi, artiștii, descoperim niște fațete ale realității, pe care le trecem prin filtrele noastre personale și le comunicăm lumii într-un mod cât mai impactant, sau într-un mod care să-i persuadeze și să-i facă atenți. Din perspectiva aceasta, pictura este încă o zonă deschisă.
L.Ț.: Cum se simte binomul predat-creat? Se creează vreo risipă de potențial într-una dintre părți?
I.O.: Câteodată îmi pare rău că am dat o temă studenților și nu am păstrat-o pentru mine. Odată ce le-am dat-o, nu mai pot să mă ocup și eu de ea, pentru că s-ar zice că profa se inspiră din lucrările lor. Dar, în mare, sunt mai degrabă aspecte pozitive pentru mine, e foarte fain să fii atent împreună cu oameni tineri la artă, la pictură. Să dezbați, să transmiți informații și să primești înapoi, să transmiți energie și să primești energie. Studenții descoperă multe lucruri pe parcursul anilor de studiu și este recompensant să fii martor și o mică parte din acest proces. E un schimb foarte benefic pentru mine. Pe de altă parte, îmi ia un pic din timpul pe care aș putea să-l acord carierei mele de artist. Și e o negociere constantă, în sensul că în multe zile trag de mine să găsesc niște resurse să mai merg și pe la atelier. Deși în ultimii ani am acordat mai mult timp carierei didactice, am reușit întotdeauna să nu mă desprind de tot de munca mea în atelier. Oricum, eu lucrez ciclic. Natura mea nu îmi permite să lucrez constant. Am nevoie să trăiesc lucruri, să citesc, să văd lucruri ca să pot să mă apuc de pictură. Poate și dacă nu aveam o carieră didactică, tot aș fi avut intermezzouri în care nu aș fi pictat.
L.Ț.: Pentru tine, munca se desfășoară prin acumulare. Ai nevoie de lucruri pe care să le poți da mai departe.
I.O.: Da, nu sunt genul de artist care se duce în atelier și se lasă dus de inspirație. O dată la doi ani fac și asta, încerc să pictez astfel. După aia revin peste pânză, o pictez cu negru, după aia îi mai fac ceva, până când o dau jos de pe șasiu și o arunc. Mi-am dat seama că trebuie să știu clar ce am de zis, cum arată compoziția… Trebuie să îmi fie clarificat ce și cum vreau să zic, abia apoi mă apuc de lucru.
L.Ț.: Care ar fi interesele tale cele mai stringente?
I.O.: Cred că una dintre temele centrale sunt relațiile interumane, încerc să le deslușesc. Întotdeauna m-a interesat asta, încă din liceu. Să înțeleg relațiile de persuasiune, de putere, de submisie, de seducție. Citeam Gombrowicz foarte mult, cred că prin liceu, iar el era foarte atent la relațiile dintre oameni, care se creează la un nivel aparent, nu foarte evident. Îmi amintesc că era o paralelă foarte interesantă într-un roman al lui Gombrowicz, „Ferdydurke”: doi tipi jucau tenis și un îngrijitor al terenurilor de tenis bătea țăruși în zona în care jucau aceștia. Și atunci unul dintre jucători și-a calibrat lovitura rachetei în minge astfel încât să se alinieze cu bătutul țărușilor, pentru a iniția un soi de comunicare. Genul ăsta de relaționare mi s-a părut întotdeauna foarte interesant, foarte subtil și m-am hotărât să îl studiez mai îndeaproape. Apoi, o altă temă recurentă este metamorfoza, partea de schimbare, de evoluție, de creștere, de transformare a tinereții în bătrânețe, a frumosului în urât, a viului în mort și a frunzelor verzi în frunze uscate. Cam astea cred că sunt cele două teme principale ale mele, unde, cumva, se încadrează tot ce fac. Îmi place să lucrez cu texte literare, mă inspiră întotdeauna să citesc beletristică, poezie sau teatru. Îmi place să explorez relația dintre text și imagine, pentru că niciodată nu poți transpune perfect un mesaj dintr-un mediu în altul, dar îl poți distila în imagini vizuale, care îl vor transmite pe alte paliere.
L.Ț.: Crezi că arta rezolvă ceva din problemele pe care ți le pui? Are rolul de eliberare, de katharsis? Îți dă niște răspunsuri?
I.O.: Nu încerc să îmi fac singură terapie prin artă, dar clar mă simt mai bine când lucrez, mai ales dacă sunt mulțumită de ce a ieșit. Cred că lucrările mele ilustrează concluziile la care am ajuns după ce am acordat atenție unui aspect care mă incita din mediul înconjurător. Sunt lucruri la care eu mă gândesc mult și îmi e greu să le văd din toate perspectivele, iar atunci când ajung la concluzie, o transpun vizual. E un proces omogen, nu există o parte a lui fără alta. Nu există nici pictura fără partea conceptuală de dinainte sau fără partea de debate mental personal.
L.Ț.: Faci schițe? În atelier nu erau la vedere schițele tale.
I.O.: Nu le-ai văzut pentru că erau în partea de jos a panoului. Dar da, schițez, îmi place să fac și desene mai tehnice, cred că asta mi se trage și de la partea de scenografie pe care am făcut-o într-o vreme, mai demult. Chiar aveam o discuție foarte interesantă cu colega mea, Anca Bodea, cu care mai disecăm procesele picturii și ale creației. Ea nu face nicio schiță niciodată, pentru că dacă face o schiță spune că ideea se descarcă, e ca și cum ar fi făcut lucrarea. Dar, pentru mine, schițele sunt un instrument de muncă foarte bun pentru că mă ajută să iau mai ușor decizii vizavi de lucrarea finală. E un proces pregătitor. Uneori schițez fără a avea ceva în minte neapărat, dar ies niște desene faine. De exemplu, pictura cu personajul cu mai multe picioare are la bază o schiță de genul acesta, pe care am descoperit-o accidental în atelier. Când nu am o temă la care lucrez, mă uit prin schițele vechi. Sau pictez pornind de la schițele de scenografie.
L.Ț.: Schițele te ajută să îți alcătuiești lucrarea finală.
I.O.: Mă ajută să îmi dau seama care variantă ar transmite cel mai bine mesajul pe care vreau să-l transmit. Eu vreau să transmit o anumită idee, iar elementele vizuale pe care le folosesc au ponderi diferite în funcție de formă, dimensiuni, cromatică, poziție… Sunt niște decizii foarte simple care țin de procesul compozițional și care schimbă foarte mult mesajul picturii. Cu ajutorul schițelor încerc să îmi dau seama care dintre variante ar transmite mesajul cel mai bine. Să știi că m-a bătut gândul și am și folosit inteligența artificială, o aplicație text to image, și m-a amuzat foarte tare. Deocamdată am încercat-o doar la modul ludic, să văd ce se întâmplă. Cumva, îți oferă o variantă concentrată și rapidă a procesului de lucru, nu mai trebuie să stai să îți faci toate schițele. Bineînțeles că nu îți va oferi niciodată fix variantele la care te gândești tu, dar poate fi o unealtă în viitor. Am făcut exercițiul acesta și cu studenții mei, trebuie să știi foarte bine ce vrei să îi ceri, trebuie să articulezi textual foarte clar ce vrei să îți dea. Așa că e un exercițiu bun și pentru ei, să poată să pună în alcătuiri concise de cuvinte ce își doresc. Și am mai descoperit încă o chestie foarte interesantă, am replicat una dintre picturile mele și mi-am dat seama că este într-adevăr o unealtă cu care să te verifici dacă lucrările tale sunt într-un loc comun al picturii sau nu. Dacă îi furnizezi elementele formale, cromatice etc. și îi ceri să îți furnizeze o imagine într-o anumită stilistică și primești o imagine care seamănă cu lucrările tale, nu e bine, trebuie să pictezi altfel.
L.Ț.: Când consideri că o lucrare este gata?
I.O.: Acesta e miezul dezbaterilor educaționale din artă. E punctul fierbinte al tuturor negocierilor din atelier cu studenții. La mine, de multe ori, o lucrare e finalizată mai repede decât intenționez eu. De multe ori, decid să mă opresc mai repede decât am planificat și să las mai multe zone mai puțin lucrate, într-o fază pe care o consideram ca fiind o eboșă. Și pentru că îmi place să cuantific procesele și să văd cum se desfășoară, am documentat evoluția unor lucrări și am fotografiat toate etapele de lucru. În unele cazuri, când m-am uitat la fotografii, mi-am dat seama cum trebuia să mă opresc mai repede și să nu intervin asupra unor suprafețe. Nu am un răspuns la întrebarea asta. Din punctul meu de vedere, finalizarea unei picturi este lucrul cel mai sensibil, trebuie să îi prinzi temperatura optimă, și adesea o ratezi foarte ușor. Doar dacă nu lucrezi în manieră hiperrealistă, atunci nu ai această problemă. Acum, dacă mă gândesc, prefer și mâncarea mai degrabă crudă decât arsă, așa, ca analogie, cred că îmi place și o pictură care e gata un pic mai repede decât ar trebui.
„Copiii au o mare apetență pentru arta abstractă”
L.Ț.: Am observat că arta ta are niște valențe expresioniste… Te folosești foarte mult de simboluri care revin, scursuri, stencil-uri.
I.O.: Când încercam mai demult să mă descriu, mă gândeam că sunt un pictor simbolist conceptual neo-expresionist. Deci, și eu tot așa mă văd. Unele dintre simbolurile recurente care apar în lucrările mele sunt încorporate din copilăria mică. De exemplu, fluturele este din DEX-ul pe care îl studiam înainte să merg la școală. Mă fascinau planșele cu anatomia corpului uman… Fluturele era fluturele cap-de-mort și eram foarte intrigată de felul în care poate arăta acest fluture, atât de diferit de celelalte specii de fluturi. Mă uitam adesea la imaginea lui și mă gândeam la lucruri. Mă uitam și la pietre prețioase… Sunt niște elemente care apar recurent în lucrările mele. Voiam la un moment dat să fac niște lucrări despre condiția efemeră a ființelor și atunci l-am ales ca simbol, de aceea se regăsește în mai multe lucrări de-ale mele.
L.Ț.: Cum apar simbolurile acestea?
I.O.: Încerc să dau elementelor cu care lucrez o simbolistică aparte. Dacă iei, de exemplu, o cruce, un simbol foarte puternic, are aceeași semnificație pentru toată lumea. Eu aleg elemente și forme care nu au o semnificație atât de puternică,le încarc cu propria semnificație și sper ca privitorul să o perceapă. Și sper ca mesajul lucrării să ajungă la privitor, chiar dacă el nu identifică neapărat încărcătura simbolică cu care eu am investit fiecare element. De multe ori acest lucru se întâmplă. Pe de altă parte, odată trimisă o lucrare în lume, o încarcă semantic și privitorul în funcție de viața lui, istoria lui personală, educație etc. Asta îmi place foarte mult, îmi place să văd alte interpretări ale lucrărilor mele, la care eu nu m-am gândit. Că tot vorbim de înțelesuri, am observat copiii, care au o mare apetență pentru arta abstractă, pentru arta conceptuală, nu au rețineri când vine vorba de interpretări. Nu au rezervele și ideile preconcepute pe care le avem ca adulți. De aceea, consider educația foarte importantă, dacă vrem un public care să aprecieze arta, e bine să expunem copiii de mici. Și nu doar la artă vizuală, ci și la teatru, la operă etc. Sunt pro cultură.
L.Ț.: Să vorbim puțin despre seriile pe care le vei expune la Zalău: „Fear / Pain / Hunger”, „Scene de vânătoare”, „Stories of Conflict and Desire”. Au toate valențe sociale. Cauți să transmiți vreun mesaj activist în lucrările tale?
I.O.: Poate părea așa pentru că mă interesează ce se întâmplă cu lumea, cu oamenii. Aș vrea să fie mai bună viața oamenilor din jurul meu… Și cred că lucrurile astea se pot schimba prin relațiile mici, apropiate, de la om la om. Cred că dacă arta mea pune pe cineva pe gânduri și dacă acea persoană devine doar un pic mai atentă la cei din jurul ei, e un câștig. Altfel, nu știu unde am citit că arta politică are efect numai în țările unde nu este permisă, în țările unde este permisă nu are nicio relevanță. Cumva, instinctiv/asumat (deși unele lucrări au mesaje care țin de sferele acestea), m-am ferit întotdeauna să lansez un discurs feminist asociat artei mele sau un discurs politic asociat artei mele, pentru că mi se pare că e un lucru de care se abuzează un pic. Mi se pare că, de multe ori, se legitimează în felul acesta multă artă care nu are un conținut cu adevărat sau o valoare artistică. Îmi doresc ca poziționarea lucrărilor mele să fie dată de valoarea lor intrinsecă, nu pentru că afișez un discurs feminist. Am văzut manifestări în care nu am fost persuadată de valoarea artistică a lucrărilor, ele fiind legitimate doar de componenta discursivă politică, și m-am ferit de lucrul ăsta. Altfel, în viața de zi cu zi, sunt o feministă înfocată. Nu ai cum să fii femeie artist în România fără să fii feministă. Vreau să fie mai bună viața artistelor în România, vreau să fie mai bună viața femeilor în România, la noi feminismul nu e perimat deocamdată, încă trebuie să își creeze istoria.
Proiect finanțat de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Parteneriat cu Asociația „Pro Teatru”.
+ There are no comments
Add yours