Lieduri în gamă minoră*

Să nu uiți cartea, Ioan Pop

Cei 11 ani trecuți de la publicarea anteriorului volum de versuri, Poteca de lumini (2012), Editura Eikon, Cluj-Napoca, i-au permis poetului Ioan Pop, după două popasuri în spațiul prozei, prin volumele Între două lumini (2009) și Al doilea blestem (2015), o sedimentare, o distilare și o cristalizare necesare firescului proces de maturizare poetică. Dincolo de recurența unor obsesii tematice, simbolice, definitorii pentru universul liric al autorului, ușor identificabile în fiecare dintre volumele de versuri anterioare, Lacrima secundei (2006), Căderea lacrimii rupte (2008), Ochii cuvântului (2010), volumul de față reușește să contureze clar profilul liric și dominantele care îi articulează viziunea poetică.

O exacerbare a subiectivității e vizibilă în fiecare poem ce pare să intoneze, în note distincte, acuta senzație a finitudinii, a extincției iminente a ființei, a ideilor, senzație multiplicată organic și amplificată mental. Temporalitatea stă sub semnul târziului sau al trecerii ce îmbracă, uneori, haine escatologice sau sub semnul tensiunilor interioare ce permanentizează frici, temeri existențiale ale creatorului: „am stat încă un zbor / cu mâna întinsă / spre pasărea / căreia încercam să-i prind cântecul în palme / simțeam cum acordurile se risipesc / printre faliile bătătorite / din care se hrănea apusul” (Cântec stins); „tot timpul mi-e teamă” (Cu picioarele goale), „mai însemn o zi cu degetul / în praful ce se așterne / pe o scândură ce poate / va fi lustruită cândva” (Amestec); „mi-am pus în spate tot nisipul clepsidrelor / pe care le-a spart așteptându-te” (De-atâta timp). De altfel, nevoia acută a conectării la un cronotop-ancoră e vizibilă și în titlurile celor mai multor dintre poeme: Din acel loc, Undeva, Cât mai aproape, Pe aici, În toamna aceea, Din colț în colț, În anii aceștia, De-atâta timp, Uneori, O nouă planetă, Gustul trecerii, Nu mai avem timp, Dincolo de sfârșit, De atâta timp, Trecere, Când am trecut pe aici, Un alt timp, Doar timpul?, Pe trotuarul acela, Trec tot mai rar etc. Nu întâmplător, ci, evident, sugestiv, volumul se încheie cu cinci poeme ale căror titluri pot fi citite ca o ars poetica: Ieri, Azi, Mâine, cândva, Să nu uiți cartea.

Interesantă este și dominanta spațialității impregnate cu alb, obsesia congruenței cu toposul imaculat al colii de hârtie; „zăpada”, „praful acela alb”, „revolta hârtiei”, „locul rămas gol / trece înspre alb”. Treptat, în acest spațiu, feminitatea translucidă capătă aerul și alura muzei pe care poetul o întrevede, o invocă, o dorește sau o regretă, o divinizează: „fiecare literă a născut o poezie pentru tine / când umbre se lăsau pe chipul tău / erai doar tu dincolo de toate / strigăt ajuns la malul său // spre tine urcă un strigăt lăsat la copt (…)” (Strigăt).

În lumea literelor și a cuvântului, muza e suverană, iar poetul e eroul unei robinsonade intens conștientizate, disecate, ce îi reprimă, îi cenzurează existența poetică: „mi-e frică să mă culc pe iarbă / de teama că voi întineri iar / și-atâtea spații goale se vor pierde / acum când am început să le așezăm pe un raft / să le arătăm câteva litere / ca să ne vorbească/ despre goliciunea lor // uneori iluzia că voi deveni prea verde / mă împiedică să mângâi iarba / de teama că voi fi răpit de gânduri / ce s-au copt prea mult în boabele de struguri / cu un miros lacom de uitare” (Gustul trecerii). Evanescența muzei, motiv de tristețe, de nostalgie („și nu voi afla niciodată / când vei trece / cu picioarele goale / pe lângă respirația mea”; „ai căzut din fotografie / chiar dacă erai înconjurată / de linii mari, mici, subțiri, îngroșate”; „se plimbă păsări cu sângele tău în gură / să scrie pe o hârtie prăfuită / – din care mai cade câte un nor – / că ai trecut pe aici cu aripile deschise / chiar dacă era acel anotimp în care / la poartă îmi bat cerșetori de priviri”) e alternată cu prezența ei dominatoare, imperativă, magistrală, de spiritus rector: „mi-ai spus să plantez un ochi când nu mă vede nimeni / dacă se poate să fie cu lacrimi / să nu mai aștept fiecare apus / ca să le arunc într-un alt univers / în care e posibil să rodească / alte și alte căderi / sau oameni-flutur / care-și cântă prin piețe / fericirea așezată pe tarabe”; „cauți mereu / în tăcerea împărțită la doi / calea spre rănile mele”; „posibil ca ea să mă urmărească / să-mi aduc aminte de tine la fiecare pas / ca și cum nu ar fi destul aerul din jur / care îți redă mereu și mereu conturul”.

Numeroase poeme reflectă tema creației, fie prin sensibila ilustrare a condiției creatorului, fie prin originala sugestie a instrumentarului creației, a materialului poetic, a procesului sau a produsului creației. Majoritatea poemelor adaugă un element inedit acestui amplu portret pe care volumul îl creionează: „în fiecare strop / se zbate un cântec încă neterminat”; „perfect este / să nu ai inimă”; „tot mai des plantăm crengi în noi / în speranța că vom deveni / îmblânzitori de păsări / predând lecția zborului / de pe o creangă pe alta / până acolo unde totul se descompune”; „te-am aruncat într-un colț / fără să-ți cer părerea / și te-am găsit în altul / iar când te-am întrebat dacă-ți place / să te plimbi din colț în colț / mi-ai spus că ai o minte ageră / și că nici colțurile nu mai sunt / ce erau odată”; „s-a terminat cântecul nopții / când am deschis geamul / să intre pedepse cu lanțuri în mâini”.

O solitudine dureros resimțită, suav corporalizată, aflată la confluența cu o lume fragmentată, discontinuă, a cioburilor, a frunzelor căzute, a apusurilor, a sângelui și a pietrelor, a lunilor „care mor una câte una”, se întrevede în poemele în care poetul alege să se externalizeze, să se expună sau, ca o sugestie a dezicerii de un sine în care nu se mai simte confortabil, să se camufleze într-o impersonală persoana a treia. Uneori confesiunea are un ton pitoresc, anecdotic, alteori suprarealist, fantezist sau narativ, postmodernist: „cândva aici erau doar urme de pași / acum se pare că au apărut și câțiva oameni / care duc în spate scaune cu trei sau patru picioare / ceea ce îmi dă de gândit când mă întreb / cât poate să meargă un om / sau un scaun / sau un om fără scaun / ca să nu fie văzut”; „de a, b, c și chiar d am trecut cățărați pe un melc / apoi e, f și g au rămas la locul lor înțepenite/ le-am ocolit îmbujorați cu fel de fel de sâmburi în gură / pe care i-am acoperit lângă literele care urmau / dar cum v, x și z îți păreau atât de îndepărtate / ai început să cauți numere / dar numerele tale nu se potrivesc cu ale mele”. Alteori, tensiunea existențialistă devine vizibilă și dramatismul atinge cote maxime: „poți să alergi / e atât de simplu / să te ascunzi dacă dorești / dar nu poți face să nu respiri / și când simte că stai acolo nemișcat / plin de praf în așteptare / îți mai dă o șansă să te prăbușești / în vidul tăcut al nopții / să te închizi într-un turn / unde auzul văzul / sunt accesorii inutile / dacă oasele sunt umile”.

Atunci când alege poezia actualității, a cotidianului, senzația e cea de apocalipsă în derulare, în care grotescul, absurdul și carnavalescul coexistă, chiar cu o vizibilă dominație a elementelor specifice bestiarului, simboluri ale individului dezumanizat: „cu două cozi de topor / pe care dansau păianjenii / cerceta adâncimile ochilor / pe care-i înșirase lângă zidul / pedepsit de tăcere în fiecare dimineață”; „pe sârma fără capete / stau așezate / mai multe guri căscate / îmbrăcate în diverse piei / se întrețin destul de greu / trebuie să fie tot timpul pregătite / să primească oaspeți în casă / nevertebrate / scurmători de rasă / în spații înguste, domesticite / se țin de mână / urlă la lună”; „și cum începuse să umble în mâini / s-a întrebat în timp ce se ștergea de praf / de curcubeul pe care-l împleteau două pisici / în stația de care trecuse / de ce nu a aplaudat culorile / trecătoarelor curcubeie / în loc să strige la ele / că nu-și merită cerul”. De aici dorința dezicerii de lume, nevoia divorțului de o realitate inconfortabilă, de o lume într-o dinamică sterilă, în dezacord cu ritmul său. Metafora „căutătorilor de perle” care „tot mai rar” „trec pe aici”, simbolica imagine a oamenilor care și-au săpat „gropi adânci / să caute iubirea în forma ei primordială” sau a cerurilor care se închid „rând pe rând / când stelele dansează cu fluturii de noapte pe umeri”, alături de cruda și atât de actuala imagine a lumii străinătății, descrisă pe un ton tragicomic „auzise că acolo-i bine / și chiar văzuse la vecini niște mașini / de tocat carne / se mira că dintr-un porc ies doi / nu știa că nu-s de pe la noi” dau specificul acestui prezent compozit, în care obsesia punctului, a punctiformului, ca simbol al unui reper minimal, e de înțeles: „ieri nu mai rețin la ce oră / am vizitat un punct pe care-l credeam doar al meu / nu m-a recunoscut la început / mi-a spus că-i par cunoscut / după ce a scuturat toate întrebările / de pe crengile dosite în spatele adevărului”; „te simt ca pe propriul meu pământ / un punct de gravitație atât de fix”; „știu că vom căuta pașii care au lăsat cândva urme / din care ploaia nu se scurge / în ei tot timpul parcă se joacă / un punct o virgulă semnul întrebării…”.

Un tablou al universului interior și exterior, dominat de semne – litere, cifre, zboruri, cântece și nu numai –, cu accente confesive puternice, cu numeroase amprente ale lucidității, cerebralității, în care se simt reverberații ale volumelor anterioare reușește să alcătuiască Ioan Pop. Ca să conchidem, valorificând primul și ultimul titlu din volum, am putea afirma că Ioan Pop murmură, de-a lungul celor 67 de poeme, un autentic Cântec trist, motivat de un fior-îndemn, ce poate fi rostit, ca un jurământ de credință, deopotrivă de creator și de cititor: Să nu uiți cartea.

* Prefață la volumul lui Ioan Pop, Să nu uiți cartea, aflat în curs de apariție la Editura Caiete Silvane din Zalău.