Licheni și lichele

Sunt un actor de provincie, mă cheamă Leonard Dragoș – precis n-ați auzit de mine. Nu joc în filme, în seriale, nu apar la televizor. Ca să fiu sincer, am oroare de compromisuri. Colegii mei sunt ahtiați după celebritate, dar mie îmi place să stau în banca mea. Acum, bând această cafea la o pensiune discretă, îmi repet viața pe repede înapoi, că înainte… n-am cum. Ce caut acum în acest orășel? Am fost la mătușa Marisola, o figură de milioane, care-mi ridică mereu moralul. Cum n-are decât o cameră, n-am vrut s-o deranjez și mi-am luat un apartament la pensiunea Mărul auriu. Am mâncat regește la mătușa: rață la cuptor, scăldată în sos de ceapă și mere. Am povestit vrute și nevrute. Pe masă, undeva la colț, se afla o tavă cu șapte pahare mici, umplute cu… licheni absolut speciali. Cică stau zece ani fără apă, răspândind culoarea aceea verde, tonică, magnetică. Marisola nu s-a sfiit și mi-a spus că așa s-a descotorosit de unchiul, lăsându-l să rumege firele verzi, spunându-i că e o salată de lux, exotică. Oricum, ea nu-l mai suporta, el se ofilise puternic, sforăia și nu-și mai coordona incontinențele devenite duhoare acră. Mi-a dăruit un păhărel cu licheni… nu se știe niciodată – a zis mătușa. În clipa aceea magică mi s-a declanșat dorința de a ieși din… banal. Peste două zile aveam premiera cu Hamlet. Ce rol aveam eu? Un biet gropar. Așa că i-am arătat păhărelul lui George Amaru, care-l juca pe Hamlet. A mușcat, prostul de el, a gustat pe săturate, așa că, după ce a căzut în culise fără simțire, mi s-a propus să fiu eu Hamlet. Ce seară de vis! Știam replicile, jucam cu dezinvoltură, chiar dacă, mai apoi, criticii m-au acuzat de cabotinism putred. Oricum, voi merge din nou la mătușa, voi cere un alt pahar. De ce? Îmi doresc ca prietena mea să joace rolul Ofeliei. Trăiască lichenii fără apă!