Nimic nu mai este cum era odată, până și sărbătorile nu mai sunt ce-au fost, când eram eu tânăr, lumea le ținea așa cum ni le-au lăsat bătrânii, știam să ne bucurăm de ele, că veneau când era mai mare nevoie de odihnă și distracție, lumea avea mult de lucru cu pământul și cu animalele din bătătură, nu era casă fără două-trei vaci, câteva oi, porci tot câte doi, unul se tăia de Crăciun, al doilea, când dădea colțul ierbii, să fie carne până către vară, familiile erau numeroase, cu multe guri de hrănit, iar de pământ nu ducea nimeni lipsă, arături și fânețe, din truda câmpului trăiau oamenii, puțini aveau leafă, numai cei cu munca la pădure, pălmași ori lucrători cu caii ori cu boii, de domnii de la sfat și de la școală nu mai pomenesc, așa că, după zile istovitoare, cădea tocmai bine câte o zi de stat și de sărbătorit în fel și chip, după cum era obiceiul. Nici măcar iarna nu era loc de pierdut vremea, femeile întindeau urzeală cum da frigul și se ridicau de la țesut abia pe la sfârșitul lui martie, când începea aratul, straiele subțiri și așternuturile se făceau din pânză de cânepă, hainele groase, din lână și pănură, iar bărbații înfruntau frigul în pădure și pe lângă casă cu animalele ce trebuiau hrănite și îngrijite. Sărbătoarea asta de care vă este aminte cădea la noi în douăzeci și patru februarie, în alte părți, din câte știu, se ținea prin martie, o aștepta nu numai tineretul, ci și întreaga suflare a satului, multe trebuiau împlinite și de tineri, și de cei mai în etate, lumea nu-și lăsa obiceiurile din respect pentru cei de dinainte și pentru că era credincioasă. După cum se știe în popor, Dragobete este feciorul Babei Dochia, un flăcău voinic, bine legat și tare plăcut la față, care sucea mințile fetelor și ale femeilor, uneia i-a sucit-o de a fost musai să o ia de nevastă, și a luat-o, mama lui, ca oricare mamă de băiat singur la părinți, temându-se că-l pierde, îi purta pizmă nurorii, ca atare, într-una din zile, a trimis-o la gârlă să spele un ghem de lână neagră și să se întoarcă atunci când se va fi albit, cum să se facă ghemul din negru alb, nu avea cum, noroc că i-a sărit în ajutor un înger care i-a dăruit o floare ca să albească lâna cu ea, întoarsă acasă, soacră-sa, Baba Dochia, a socotit că a venit primăvara, că iarna n-ai de unde culege flori, și a pornit în căutarea primăverii, cum mergea așa în căutare, se făcea tot mai cald, ea, având în spinare nouă cojoace, s-o apere de frig, lepăda pe rând câte unul, de aici credința în babele începutului de primăvară. Însă astea cred că vă sunt știute, mă întorc la ziua cu pricina. Se spunea că băiatul și fata căzuți în patima iubirii, dacă-și arată dragostea în ziua asta în fața tuturor, în acel an se vor lua laolaltă. Îmi aduc aminte cum, în noaptea de dinainte, mă perpeleam ca peștele pe uscat, nu mă cuprindea somnul, de nerăbdare, de gânduri, de dorința de a se petrece cât mai iute acea întâlnire cu fata dragă mie. Eram ca Dragobete, singur la ai mei, mama, Dumnezeu s-o ierte, că s-a stins la scurtă vreme după ce m-am așezat la casa mea, a pierdut la naștere, pe rând, două fete și un băiat, apoi m-a adus pe lume pe mine, fiind atât de prețios mă grijea ca pe ochii din cap. Când am intrat în rândul flăcăilor, mi s-au aprins călcâiele după o fată cum alta nu era, ba vezi bine că erau destule, însă când una îți ia mințile nu mai vezi și altele, o fătucă înăltuță, zveltă și faină foc, când am zărit-o întâiași dată, la joc în sat, mi-a zvâcnit inima în piept de mai să-mi sară afară, n-ar fi trebuit să se întâmple asta, că doară o mai văzusem la horă și la bere. Berea nu e ce credeți, ci jocului pe timpul iernii i se spunea așa, deoarece, înainte vreme, când era moșul tânăr, băutura asta se făcea, într-o putină mare, de către feciori, din orz prăjit și hamei, bună la băut și nu tare, nimeni nu voia să vadă flăcăi jucând beți, ne adunam câțiva de aceeași teapă, de regulă fârtați, unul, numit birău, era șeful, ne interesam de o casă cu odăi goale și pregăteam vinarsul fiert, trei dintre noi perindau casele, să cheme fetele la bere, numai pe cele la care umblam noi la pețit, berea se ținea în mai multe locuri, după câte cete de băieți se alcătuiau, fetele veneau însoțite de mame și de bunici, să vadă cu cine intră mai des în horă fata lor, fain obicei, jucam toată noaptea, sigur că și beam, dar cu măsură, să nu ne pierdem mințile și să ne facem de minune, se mai întâmpla ca unul să cadă pradă băuturii, iute era dus acasă, să nu intre în gura babelor înșirate pe laițele de la perete. Dar să mă întorc la sărbătoare și la frumoasa ce mi-a furat inima, ziceam că o mai văzusem, nu pot spune că nu mi-a stârnit oarece interes, însă atunci, când am dat cu ochii de chipul ei, și ea se uita la mine ca prinsă într-o vrajă, mi-am dat seama că și eu am bolunzit-o de cap, ca prin farmec amândoi ne-am lăsat ademeniți în focul dragostei. Mama, nelipsită de la joc, mereu cu ochii pe mine, voia, săraca, să-mi știe fiecare pas, fiecare gând, a priceput că mi-a căzut dragă acea zvârlugă de fată, nu avea cum să nu priceapă, că, din acel moment, numai cu ea am intrat în joc, și ne uitam drăgăstos unul la altul ca și cum am fi fost singuri în încăpere, a doua zi mama s-a luat de mine, că sunt prea tânăr, că nu am armata făcută, că-i bună și faină, nimic de zis, dar e prea fragedă, o copilă, că nu se gândește la avere, avem noi destulă, dar suntem încă necopți la minte, că una, că alta. Tata, parcă acum îl am în fața ochilor, întors de la grajd, făcea o țigară lângă sobă, stând pe un scăunel, a lăsat-o să gate ce avea de zis și s-a băgat în vorbă, muiere, lasă băiatul în pace, oare ai uitat cum a fost cu noi, tu tot fragedă și eu tot cu armata nefăcută, adu-ți aminte ce-ai zis când, la pețit, ți-a spus mă-ta că încă nu ești de măritat, ai zis că tu știi mai bine ca ea când îi vremea să te măriți, așa că eu cred că și băiatul nostru știe mai bine ca noi ce are de făcut, vrei să-l vezi perpelindu-se și îmbolnăvindu-se din drag de cineva, că dragostea neîmplinită e cea mai grea boală. Mama a tăcut, însă, ca și Baba Dochia, tot cu ochi neprietenoși se uita la drăguța mea, se temea că mă voi înstrăina, temere cât se poate de îndreptățită, însurat și cu inima dăruită soției, vrei nu vrei, te îndepărtezi de părinți. După ce ne-am căsătorit, stăteam în casa alor mei, rar se întâmpla ca mirele să se ducă ginere dacă era singur la părinți, mama n-o slăbea din ochi pe nevastă-mea și mereu îi găsea câte ceva de împlinit, nu îi cerea, ca Baba Dochia, să facă lucruri ce nu se pot face, însă vorba îi era acră și uitătura iscoditoare și pizmașă, se arăta mereu nemulțumită, până și pe mine avea o supărare statornică, nu i-a trecut decât pe patul de moarte, când și-a cerut iertare de la toți, chiar și de la noră, nevastă-mea nu-i ieșea din vorbă și nu a amărât-o niciodată, mi se plângea mie de toanele și nevoile ei. Mama, o femeie pâinea lui Dumnezeu, după cum o știam, s-a dovedit tot o soacră poamă acră, numai că nu a trăit mult, s-a dus dincolo înaintea tatei, la nici zece ani după însurătoarea mea, răpusă de o boală fără leac, tata a trăit mai cât mine, eu, peste trei ani fac suta, cu el am dus-o bine, își vedea de-ale lui, ba, după o vreme, s-a dat cu o văduvă de seama sa, și-a ridicat o căsuță în fundul curții, să nu ne încurce. Iară m-am dus prea departe, așa-i când te iei cu vorba și uiți de tine, voiam să zic că îndrăgostirea mea s-a petrecut la câteva zile după Bobotează. Noi, adică eu și drăguța mea, ne-am hotărât să ne arătăm iubirea în fața întregului sat de Dragobete. Pe atunci se spunea că, în ziua asta, iubiții, dacă se sărută în fața oamenilor, își anunță logodna și în acel an se vor cununa la starea civilă și în biserică. Obiceiul era așa, îmbrăcați în straie de sărbătoare, feciorii și fetele se strângeau în mijlocul satului, dinaintea bisericii, de acolo, în cete, o luau care încotro, pe dealuri și prin păduri, fetele căutau flori primăvăratice, ghiocei și viorele, le uscau după icoane, ca mai apoi să le folosească la descântece și la alte farmece de dragoste, dacă primăvara se grăbea să apară și se găseau și flori de frăguțe, astea erau strânse și puse în scăldătoarea junelor, să fie îndrăgite de toată lumea, dacă iarna a fost grea și nu dădea semne că vrea să se ducă, ele adunau omăt și cu apa din el își spălau obrazul ca să fie iubărețe, flăcăii adunau lemne și aprindeau un foc, de bună seamă fiecare ceată cu focul ei, în jurul lui se spuneau glume și cimilituri, povești și bârfeli, se făceau fel de fel de planuri de distracție peste an, și, pe ascuns, după niște tufe se mai și giugiuleau, doară era sărbătoarea dragostei, prilej mai bun nici că putea fi găsit, dacă era vreme rea, cetele se adunau la câte o casă. Cam pe la amiază, urma zburătoritul, adică fetele o luau la vale în fugă, după ele alergau băieții strigând Dragobetele sărută fetele, fiecare alerga după drăguța lui, când o prindea, dacă cei doi se iubeau, se sărutau în văzul mulțimii, să fi făcut lucrul ăsta în alte zile te făceai de rușine în sat, chiar și cele iuți de picior o lăsau mai moale dacă urmăritorul îi era drag, ba se mai și împiedecau cu voie, asta era frumusețea sărbătorii. Pe-a mea am prins-o iute, și ea mai mult se făcea că fuge, am luat-o în brațe și i-am zdrobit buzele cu ale mele, lung și cu patimă, să vadă lumea că ne iubim și că avem de gând să fim laolaltă toată viața, fiind lipit de trupul și de țâțele ei tari, am simțit cum sângele mi se răscolește și-mi stârnește pofte trupești, după mintea mea aș fi tras-o la fereală și i-aș fi cerut plăcere, că de asta se numea sărbătoarea împerecherilor, tânăr cu minte înfierbântată, ce să-i faci, fără îndoială că nu ar fi vrut, era fată cu frica lui Dumnezeu, apoi, ca să nu las a se înțelege că pe atunci toate erau ușă de biserică, la fel ca peste tot și ca dintotdeauna se mai găseau și unele ce cădeau cu bună știință în păcat. Așa am dat de știre că ne suntem dragi unul altuia și că dorim să facem nuntă în acel an. Nuntă am făcut abia în anul ce-a urmat, în ianuarie, nu din pricină că Dragobete, iubăreț de felul lui, a uitat de noi umblând prin păduri după fetele și nevestele care au cusut ori au țesut în ziua asta de sărbătoare, duse după bureți ori după fructe de pădure, ca să le prindă și să le facă de rușine, nu, a fost musai să stăm la rând, să se mărite întâi sora mai mare a drăguței mele, că și ea grabnic s-a lăsat prinsă la zburătorit, nu se cădea ca sora mai mică să-și ia bărbat înaintea surorii mai mari, cum lucrurile au tărăgănat, am trecut în anul următor. De Dragobete nu se tăia niciun animal, se respecta ziua împerecherilor, altcumva îți puneai dobitoacele din bătătură în primejdie, cel mai lesne scăpai cu vacile duse la taur fără rost și cu oile sterpe, femeile, cum am mai spus, nu aveau voie să lucre la războiul de țesut ori cu acul, că umblau ciufuluite de zeul dragostei prin păduri, pe seama asta se făceau și râsuri, cele ce greșeau erau luate în derâdere, că înadins au croșetat și au cusut cu acul ca să le prindă și să le rușineze voinicul cel chipeș. Bărbații însurați ocoleau sfada cu soțiile, se fereau să le supere, ca să le meargă toate ca unse întregul an, batăr că nu le mergea bine cu toate opreliștile făcute în acea zi, gura muierii greu poate fi oprită, pe a mea, după ce au trecut anii, în zadar nu o stingheream cu nimic, ea tot găsea ceva ca să mă mustre, să-mi dea vină, încercam să o îmbunez cu o vorbă dulce, o îmbrățișare ori cu un sărut, ți-ai găsit, mă împingea cât colo, o lăsam să-i treacă, altfel se culca de una singură în alt pat. Se zicea că femeile, dacă pun mâna pe umărul ori pe brațul unui bărbat străin de sat, vor fi drăgăstoase tot anul, cu soții lor, de bună seamă, apoi dacă erau drăgăstoase și cu alții numai ele știau, câteodată mai aflau și babele iscoditoare și bârfitoare, ce să facă și ele cât îi ziua de lungă, dacă le-au lăsat puterile măcar gura să le meargă. Bătrânii aveau grijă de animale mai mult ca în celelalte zile, le hrăneau bine, le curățau de glod, să fie sănătoase întregul an, iar familia să se bucure de belșug, dacă se întâmpla să ți se prăpădească un cal ori o vită vina nu era a lui Dragobete, ci a celui care le avea în grijă, cumva, ceva nu a făcut cum trebuie în acea zi de sărbătoare. Toate astea, deoarece pe atunci lumea credea în semne prevestitoare, în vrăji și farmece. De Dragobete, flăcăii se făceau frați de cruce crestându-și brațele și unindu-și sângele, fetele se făceau surori de cruce doar cu o îmbrățișare și un jurământ, în anul în care mi-am vestit logodna, m-am făcut frate de cruce cu cel mai bun prieten al meu, și lui îi căzuse dragă fata mea, dar nu s-a băgat între noi, am făcut armata în același regiment, ba am fost și la războiul cel mare, am scăpat amândoi cu viață, multe ar fi de povestit de pe front, poate altădată, camaradul a trecut la cele veșnice cu ani buni în urmă, dintre cei cu care m-am ținut prieten unul nu mai e, am rămas eu să fac umbră pământului. Și baba mea m-a părăsit demult, dragă mi-a fost până în ultima zi, nu mă uitam că merge îndoită, că-i uscată și zbârcită, cum nici ea nu băga în seamă neputințele și hibele mele, am avut un singur copil, a murit de tânăr, l-a omorât un copac în pădure, a fost cea mai mare suferință a noastră, însă am crescut o fată de-a cumnatei, a ajuns doamnă mare prin capitală, e dusă și ea pe cealaltă lume, urmașii ei, tot domni, rar vin prin sat, când vin, dacă nu uită, trec să mă vadă, îmi mai deschid ușa nepoții cumnatei rămași în sat, îmi aduc una, alta și se mai grijesc de mine și de casă, lor le va rămâne, mă mai cearcă un vecin, singur și bătrân și el, căruia i-aș putea fi tată, să mai stăm la o poveste, de altele nu am a mă plânge, cât mai pot umbla pe picioarele mele încă-i bine. Că vorbeam de tinerii domni, urmași ai fetei crescute de mine, unul dintre ei a venit în sat, anul trecut, și-a chemat și drăguța, să se distreze de Dragobete printre țărani, el a venit din capitală, ea, dintr-un oraș din nord, au tras la un neam de-al lor, mi-au trecut și mie pragul, i-am întrebat cum și-au petrecut sărbătoarea, păi cum altfel să și-o petreacă, au stat toată ziua în fața televizorului, unul în brațele celuilalt, și s-au pupat una-ntruna, pentru asta se puteau întâlni la unul dintre ei, la oraș.
Astăzi nimic nu mai e cum era odată. Câțiva oameni mai știu de Dragobete, tinerii habar n-au, se veselesc de Ziua Sfântului Valentin, parcă așa-i zice, sărbătoare adusă de la alții, nu are nimic de-a face cu credința noastră, eu așa văd lucrurile, sigur că-i mai lesne să stai acasă și să te distrezi, băieții duc flori cumpărate și bomboane fetelor, fetele nu au de bătut cu pasul pădurile după flori, nici n-ar putea, cu încălțările de-acum abia pot păși pe drumul drept, unde să mai și urce pe deal ori s-o ia la goană ca să fie prinse de iubiți, se lasă prinse acasă, la căldură și fereală, cu atâtea pudărele fetele nu mai au nevoie de omăt ori de viorele ca să-și țină obrazul fain și îmbietor, îndrăgostiții se sărută în văzul lumii când și cum le cade bine, că-i bine, că-i rău, nu am eu a-mi da cu părerea, însă pot spune că plăcut este, mulți tineri șed laolaltă fără cununie, dacă-i păcat e păcatul lor, femei care să grijească animale și să lucre cu acul mai sunt, nu toate și-au aruncat năframa din cap și și-au tăiat și feștit părul ca doamnele de la oraș, însă lucrătoare la războiul de țesut nu prea găsești, mai an, când a venit popa să mă spovedească acasă, după spovedanie, cum îi e obiceiul, a stat la o poveste, tare-i plac poveștile, adevărul e că nimeni din sat nu cunoaște mai bine ca el oamenii și nevoile lor, din una în alta a venit vorba și de femeile care mai țes iarna, zicea părintele că, umblând cu crucea de Bobotează, dacă a văzut trei, patru războaie de țesut cu urzeală pe ele, lumea s-a domnit, puțini mai trăiesc din truda câmpului și de pe urma dobitoacelor, bine că au unde munci și din ce trăi, nimeni nu mai crede azi în farmece și descântece, în zâne și vârcolaci, tot e bine că mulți nu și-au pierdut credința în cele sfinte, nu au uitat de biserică, dar obiceiurile se împuținează, se pierd, dacă ne uităm trecutul, să nu așteptăm nimic bun de la ziua de mâine, cum noi îi dăm uitării pe înaintași, tot așa vom fi uitați și noi la rândul nostru.
Cam astea ar fi fost de spus, nădăjduiesc că v-am fost de folos, când îți scrie cartea, mai treceți cu vederea unele vorbe, că m-a cam luat gura pe dinainte, m-am dovedit mai slobod la gură decât o babă bârfitoare. Și când va fi gata, de carte zic, de-oi mai trăi, să-mi aduceți și mie una, să mă mândresc cu scriitorul care n-a uitat de satul lui.
