Lecturile verii

Agitația din jur s-a atenuat, oamenii au plecat în concediu, deci m-am aruncat asupra „viciului nepedepsit”: lectura. Noul Makine – Prietenul armean – Polirom, 2022, traducere de Alexandra Cozmolici. Naratorul de 13 ani trăiește într-un orfelinat din Siberia, spre apusul URSS. E coleg și prieten cu Vardan, armean, adolescent fragil, bolnăvicios, care locuiește în Fundătura Diavolului, între alte familii armene. Cei doi se retrag mereu într-o clădire dezafectată, aproape de închisoare. Aflăm povești, atrocități, în goana unui timp implacabil. Băieții sunt conștienți că majoritatea oamenilor nu ridică ochii spre mișcarea păsărilor, spre cer. Spre poezie. Un bărbat povestește despre viața lui în lagăr, cum a clocit un ou sub braț, puiul a zburat mai apoi deasupra gardurilor de sârmă și „asta a fost, poate, singura victorie a vieții mele”. Deviza celor doi: să schimbi perspectiva spre o „dimensiune suplimentară”.

Nikolai Leskov (1831-1895) descrie în opera sa omul rus al secolului 19, în culori vesele, dar și coșmarești. Citesc Lady Macbeth din Mțensk, Humanitas, 2022, traducere de Adriana Liciu. Cartea a cunoscut trei versiuni cinematografice (Wajda în 1962), iar Șostakovici a transpus-o într-o operă în 1934. Frumoasa Katerina Lvovna s-a căsătorit cu bogatul Zinovi Borisîci, apoi s-a îndrăgostit de argatul Serghei și a comis un șir de crime. Arta dialogului e la loc de cinste, ca și arta narațiunii, evitând „orice explicare a poveștii în timp ce o spune” (Walter Benjamin).

În 1970, Yukio Mishima a terminat romanul Îngerul decăzut și s-a sinucis prin seppuku. Era mereu preocupat de codul onoarei samurailor. Legenda spune că și îngerii obosesc după o mie de ani, se degradează, se „ofilesc”, iar trupul lor începe să emane sudoare. Să fie o aluzie la Japonia? (mai ales că la tot pasul găsim dejecțiile civilizației moderne). Avocatul Honda, bogat, spre 80 de ani, îl adoptă pe Töru, băiat de 16 ani, crezând că e reîncarnarea lui Kiyoaki, prietenul său din adolescență. La vârsta lui „i se permitea orice fel de răutate”, în timp ce transforma „adevărurile în simpli nori plutind pe cerul sângeriu de seară”. Asistăm la decăderea subită a lui Töru. După 60 de ani, Honda merge la stareța mănăstirii. Ea nu recunoaște nimic din trecutul invocat de Honda. A fost o altă lume? Poate că amintirile vin de la reîncarnări succesive? „Asta e în inima fiecăruia”, nu? Da, viața e vis…

Nu citisem Roberto Bolaño, așa că m-am delectat cu Târfe asasine (traducere de Alina Cantacuzino). Autorul afirma mereu: „aș putea trăi sub o masă, citindu-l pe Borges”. Citind, recunosc o briză de Marquez, apoi de Bukowski, după care se instalează un univers personal, recognoscibil. De unde vine misterul prozelor sale? Totul e pe bază de vrajă. Plutește un soi de amenințare, e clar că va surveni ceva puternic, însă… nu se întâmplă aproape nimic. Cu toate acestea, paginile colcăie de o viață sibilinică. Corect afirma Jonathan Lethem că Bolaño „a demonstrat că literatura poate face orice”.