În urmă cu aproximativ o sută douăzeci și cinci de numere ale revistei noastre, propuneam și solicitam redacției o rubrică de comentarii literare, mai degrabă recenzii, neglijând apriori componenta critică, supusă nu rareori, în opinia mea, subiectivismului individual, pe alocuri persuasiv, declarat ostentativ „strategic” decantare valorică. Acceptată ca atare, dar creându-se confuzia în percepția tehnoredactării cu titlul comentariului, abia la apariția numărului următor revenea în corpul revistei la formula dorită. În fond – o resuscitare.
Argumentul inițiativei mele se baza pe aparițiile surprinzătoare de noi edituri, după primii ani ai deceniului al zecelea, fenomen din ce în ce mai „agresiv” și, prin „efect de consecință” (horribile dictum!), a cărților și plachetelor (idem!) editate, din domeniul beletristicii, în tiraje aleatorii, majoritatea – reduse jenant, generând neliniște, confuzie, panică în rândul cititorilor obișnuiți (pasionații de lectură), dar și al celor avizați, eficienți (predispuși să-și exteriorizeze opiniile, nedumeririle, suspiciunile).
Această stare de fapt vine în tandem cu asaltul electronicii, evident și surprinzător de agreat, cu arsenalul device*-urilor sale – concurență notabilă, însă perisabilă, dacă aducem în discuție și suportul de mase plastice ale scrierii tradiționale, evidentă până la această etapă – doar pe hârtie.
Comentatori, eseiști, cronicari (unii – suficient de numeroși, mai mult sau mai puțin cunoscuți drept poeți, prozatori, dramaturgi), dar și critici (de întâmpinare) au fost și sunt nevoiți, bănuiesc, din ce în ce mai tracasați, să recurgă la triaje intuitive, sentimental-confraterne, la opinii solicitate imperativ și, uneori, compasive. Riscantă pentru aceștia este prima astfel de „ieșire”, pentru că este dublată, la un anumit interval temporal, participativ – confratern, de replici și angajamente.
Iată-mă, volens nolens, în ipostaza impusă de propria-mi înclinație către comentariu, consecință reală a „deformației profesionale”, afectat emoțional de generozitatea amicală dezinteresată, pe de o parte, de solicitările-mi opționale, pe de alta, sau surescitat de insistența amicilor mai noi sau ceva mai demult, autori consacrați, unii, și anonimi, alții. Angoasa nu este generată neapărat de mulțimea cărților care se adună imprevizibil, cât de timpul fizic acordat lecturii și, apoi, scrisului. Acaparat mai ales de curiozitate, deschid cartea unui debutant mai puțin cunoscut, constat că-mi place. Stărui. După câtva timp îmi odihnesc ochii și-mi relaxez „mușchii creierului” privind teancul de pe raftul bibliotecii, recunosc cartea „recentă” a unuia dintre consacrați, achiziționată acum trei ani cu destul de multă dificultate („Doamne, cât de repede trece timpul!”) și mă inundă brusc un complex de sentimente și emoții în devălmășie, pentru că îmi amintesc promisiunea făcută unora dintre ei de a-mi exterioriza într-un fel sau altul impresiile în urma lecturii rezultatelor muncii lor.
M-am antrenat în confesiunile de până aici datorită reîntâlnirii uneia dintre cărțile poetului-jurnalist, sau jurnalistului-poet (mizez pe prima dihotomie ad-hoc), redactor-șef al unei cunoscute reviste de cultură, director de editură și al unui la fel de cunoscut Centru de Cultură și Artă.
În timpul din ce în ce mai dificilei munci de rearanjare-mutare-deprăfuire și ordonare a cărților din biblioteca-mi personală, așa cum, îndeobște, se întâmplă, privirea îmi căzuse pe două cărți „imaculate”, adică înveșmântate în coperți albe, „ornamentate” subtil de o grafică suplă, simbolică, stranie pereche din punct de vedere al dimensiunilor tipografice (ori editoriale, cum o fi corect?!). Pe paginile de gardă – amprente-autograf din partea autorilor. Daniel Săuca, „LA CENTRU, PRIN NORD-VEST”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015 și Cornel Jurju, TOVARĂȘII ÎMPOTRIVA COROANEI, Ideologie și propagandă în România comunistă”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015**.
„Nimic nu este întâmplător”, mi-am zis. Am luat o pauză binemeritată, bănuiesc, și am trecut la identificarea tomurilor. Cum sunt subordonat unui obicei comun majorității cititorilor reali, odată ce primesc sau aleg o carte, o răsfoiesc atent să nu-i stric în vreun fel „petalele”, și mă opresc aleatoriu în „locul unde se deschide…” (apud Viorel Mureșan), stăruind în lectură timp de două-trei minute. Așa s-au petrecut lucrurile și în acest caz. Doi autori foarte apropiați ca vârstă, două edituri clujene, același an al apariției celor două „mirese”. Fac parte din eșalonul bogat al „lecturi-lor amânate”. Mai răsfoisem stăruitor volumașul generat de Daniel Săuca, format „livre de poche” în chiar anul apariției sale. Însă resimțeam efectul fenomenului „déjà-vu”, le citisem entuziast în momentele aparițiilor în cuprinsul revistei noastre. Rețin că am reacționat cu entuziasm constatând coincidența între opiniile mele, declanșate monologat intim, și cele inserate copertei a patra de către tânărul critic clujean Victor Cubleșan; citez: „Intrări de jurnal, notații și meditații, pastile și micro-schițe, idei și citate, observații și divagații, pasaje care iau întorsături de poezie, versuri care se localizează într-un jurnal nesistematizat.”
Tocmai în acest aspect stilistic stă farmecul năucitor al acestei scrieri, senzația de eliberare bruscă, sperată sau nu, dintr-un mediu claustrant, descătușarea unor energii constrânse de reguli și legi protocolare conservând tradiția ipocriziei. Îmbinare aparent spontană între epic, liric și accentuat dramatic. Conviețuire (dez)echilibrată între poetul elegiac, jurnalistul tranșant și filosoful ponderat, între sofism, stoicism și epicureism, unde logica (raționalul) se întretaie cu absurdul, concretul conviețuiește cu abstractul, realitatea cu fantasticul într-un mediu politic unde totul e posibil. Din tot acest melanj se decantează evident și considerabil Poezia. Autorul își avertizează de la început prezumtivul beneficiar al „straniei” sale prezențe, într-un succint, concentrat preambul: „Imposibilitatea logică, geografică, spirituală. Ocolul, rătăcirea, călătoria dezlânată ar putea fi o explicație. Metaforă probabilă despre călătorie, despre cărarea îngustă, lungă, întortocheată. Labirintul. Chiar rătăcind, suferind poate că ești în centru tot timpul; numai astfel te poți raporta la un centru, fie el geografic, logic, spiritual sau multidimensional.”
Din cele 130 de pagini ale substanței conținutului, 97 sunt alocate părții „I” intitulată „Andantino”, un diminutiv cu etimon italian al adverbului, posibil substantivizat „Andante”, sugerând, în această formă, amplificarea, nu diminuarea unui ritm sonor muzical însemnând „lent”, „tărăgănat”. Această secțiune găzduiește „labirintul” promis de omul complex, patriotul orgolios, managerul scrupulos, exersat în îmbinarea indulgenței cu severitatea, artistul cuvântului rostit, dar mai cu seamă scris, dotat cu simț discret al umorului, Daniel Săuca. Mi-ar fi extrem de dificil să caut și să găsesc domeniu laic și religios, profan și artistic, cât și aspecte incluse acestora, care să nu fi atras atenția și parafarea sa, eventual succintă, apreciativă ori depreciativă, ludică sau, dimpotrivă, tristă, de Jurnalist-poet, ori de Poet-jurnalist, discret observator, dar și rezonant tumultuos lexical dificil de oprit. Ar fi suficient să citez titlurile „cânturilor” (pentru că îmi pare mai potrivită această denumire decât banalul „capitol”), când mă determină cugetul să asociez formula epico-lirică a prezentei scrieri cu poemele renumite ale Evului Mediu, recitate cu acompaniament muzical de menestreli și trubaduri în piețele publice și la curțile înalților aristocrați din acele vremuri. Iată, de exemplu: „Europa. Îngeri & demoni. Exagerări utile la periferia veșniciei”, „Iluzia apartenenței la un centru (utopic, edenic). Despărțiri, apropieri, căutări, iluzii”, „Propagandiștii durerii. Ar fi bine să existe propagandiștii bunului simț”, „Hăul beat al câmpiei. Câmpiile nesfârșite. Morțile nesfârșite”, „Război. Pace. Iubire. Disperare. Credință. Și canibali” etc.
Partea a doua: „In modo di marcia funebre”, accentuează sincretismul îndeobște cunoscut, lăsând lectorului posibilitatea să constate, ori măcar să intuiască, înrudirea dintre limbajele metaforice verbal și muzical, reflectare a consolidării și/sau a inițierii în procedeele tehnice literare și muzicale sugerate de autor. Tonul perceput în cele 11 poeme este elegiac, substanța pieselor lăsând conotațiile să se întretaie, să conviețuiască într-un prezent febril (Poemele gării din Dej) sau paseist-nostalgic (Pești pe diguri), religios-oniric (Via și șarpele), celorlalte trei poeme, fără titluri, inoculându-li-se certitudinea prezentului continuu, în maniera intenției posibile de canonizare întâlnite la generația douămiiștilor și a urmașilor imediați, deocamdată. Asociațiile bizare, în personificări și animări stranii, însă logic posibile, absurdul mirobolant mizând posibil pe concepte dogmatic-teologice orientale devine credibil: „În gara din Dej/ șinele dârdâie/ la clasa a doua/ Am răcit și eu de-a binelea/ pe peronul de apoi/ tot așteptând/ ospătarii văzduhului” (Poemele gării din Dej – III).
Daniel Săuca nu ține să impună o formulă generaționistă, ci se alătură doar ideii, sugerând cu obstinație propriile-i tipare detașabile în peisajul literar actual, prin laconismul formal/ esențializat firesc, iar cartea sa, precedată și continuată de altele (jurnalism și poezie) apreciate și premiate (cele de poeme), este dovada intrării viguroase în procedura de individualizare: „Ne sugrumăm gândurile/ Ne ațipim iluziile/ Ne torturăm ideile/ Ucigași profesioniști/ Vechi magicieni/ Călăi sentimentali/ Îngrășați prea devreme/ Cu putreziciunea lumii” (Suspendări).
========
*Se pronunță divais.
**Am citat reproducând tipul de caractere (litere) de pe coperți.
+ There are no comments
Add yours