Școala Gimnazială „Szikszai Lajos” din Șamșud (Sălaj) poartă de două decenii numele lui Szikszai Lajos (1825-1897), cel mai cunoscut fiu al satului, o personalitate importantă pentru Sălaj din secolul al XIX-lea. Cu ocazia „Bicentenarului Szikszai” (Szikszai Lajos 200), organizat în ultima decadă a lunii noiembrie 2025, conducerea școlii a editat un volum consistent dedicat evenimentului, școlii, comunității și, nu în ultimul rând, lui Szikszai: „Szikszai Lajos Általános Iskola jubileumi könyve – 2025” (2025 – Cartea jubiliară a Școlii Generale „Szikszai Lajos”).
Cartea începe cu un „Cuvânt către cititor” al directorului școlii, profesor Szabó Lajos-Otelló, el fiind și editorul volumului. Pe lângă altele, explică faptul de ce tocmai acum se publică această carte și ne reamintește că, în tot anul școlar precedent, s-au organizat manifestări omagiale dedicate personalității lui Szikszai Lajos. Dintre ideile domnului director, merită subliniată intenția editorilor:
„Scopul nostru a fost ca elevii noștri să nu-l vadă pe el doar ca pe un nume, ci să recunoască în persoana lui acele valori, care și azi ne pot indica o direcție: dragostea față de cunoaștere, consolidarea comunității, asumarea răspunderii și omenia…” (De remarcat că societatea noastră are nevoie de aceste valori, și de modele adecvate!) Tot acolo mulțumește celor care au contribuit la realizarea cărții.
În volum urmează cuvântul primarului Bántó Zoltán, un om tânăr, care se pare că este bun gospodar al comunei. Progresul este real și vizibil în aspectul celor două sate care alcătuiesc comuna: Șamșud și Valea Pomilor (popular Mocirla)…
De reținut că acest volum jubiliar este prima carte, prima publicație de sine stătătoare și, pe deasupra, una de mare consistență despre Șamșud. (Și realizată de ei înșiși.) Cartea are în total 325 de pagini și se structurează pe opt capitole:
Capitolul I se intitulează: Prezentarea și scurtă istorie a Șamșudului. Șamșud este o comună mijlocie-mică din nordul județului Sălaj, la granița cu județul Satu Mare. Este alcătuită din două sate, Șamșudul fiind mai mare și reședința comunei, Valea Pomilor fiind un sat mai mic. Ambele sate au o vechime de cel puțin șapte veacuri și sunt locuite de maghiari, români și romi. Șamșudul nu are cale ferată, iar asfaltul a ajuns în comună doar în anii șaptezeci. (Pe lângă așezare, vechime, trecut și evoluția istorică a localităților, mai aflăm date despre populație, instituții, viața religioasă, aspecte culturale, economice și altele.)
Capitolul II, intitulat Trecut, prezent și viitor în Școala Generală „Szikszai Lajos”, ne oferă o prezentare istorică a trecutului școlii, completată cu unele aspecte contemporane și cu o schițare a viitorului instituției. Tot aici putem citi o biografie detaliată a lui Szikszai și povestea despre cum cei din Șamșud au „redescoperit” viața, activitatea și personalitatea lui Szikszai. Drept urmare, școala a dobândit această denumire în 2005. Capitolul este însoțit de o mulțime de documente de arhivă și de fotografii, unele documentare.
Capitolul III, intitulat Să ne aducem aminte, este dedicat dascălilor trecuți în neființă, care au predat îndelung la școala din Șamșud în secolul trecut, lăsând în urmă amprente temeinice în mentalul colectiv. De remarcat că portretele spiritual-profesionale sunt realizate de către descendenții cadrelor respective și că mai mulți dintre autori au călcat pe urmele părinților. Textele sunt însoțite de fotografii, portrete din tinerețe ale dascălilor respectivi…
Capitolul IV, intitulat Scrierile dascălilor noștri de odinioară, conține peste zece evocări, scrieri autobiografice, despre anii petrecuți la această școală. Sunt dascăli care s-au pensionat ori nu mai activează la Șamșud. (Au fost contactate aproape toate fostele cadre didactice care sunt în viață și au fost publicate scrierile celor care au răspuns la apelul conducerii școlii…)
Aceste „memorii” subiective (precum, evident, și cele din capitolul precedent) conturează decenii de pasiune pedagogică și vocație de dascăl. Succese, realizări, întâmplări din aventura comună a vieții școlare, cu unele detalii din culise, lucruri dulci-amare, precum e viața, așa-i și școala…
Din gândurile lor am făcut o scurtă selecție, în ordinea alfabetică a autorilor, cum sunt și în carte:
1. „Am constatat, chiar dacă au fost vremuri grele, că a te ocupa de copii este o îndeletnicire frumoasă. Transmit tinerilor de acum să nu le fie frică de greutăți, pentru că, dacă au voință și dârzenie, întotdeauna vor reuși” (Bálint Anna, învățătoare pensionară, p. 101).
2. „Însă, pe lângă greutățile inevitabile, această carieră a avut frumusețile ei, care fac acești ani de pomină și de nerepetat” (Bántó Julianna, învățătoare pensionară, p. 104).
3. „Oricât s-a schimbat lumea în decursul anilor, unele lucruri rămân etern valabile: surâsul copiilor, atașamentul, curiozitatea și dragostea lor. Dacă aș putea să reîncep, aș alege tot această vocație, pentru că, pe lângă toate provocările inerente, mi-a dăruit multe bucurii și satisfacții” (Bóbis Ida, educatoare pensionară, p. 112).
4. „Mi-am iubit întotdeauna munca. Să aleagă această vocație doar cel care iubește copiii, are răbdare, știe să respecte atât copiii, cât și adulții. Mentalitatea creștină mi-a fost de mare ajutor” (Bölöni – fostă Széles – Anna, învățătoare pensionară, p. 116).
5. „Dacă cineva mă întreabă care este crezul meu pedagogic, răspunsul meu este: OMUL POATE FI EDUCAT. Poate fi educat, printre altele, cu ajutorul istoriei, lecturii, literaturii, teatrului, artei și culturii. Educația necesită multă energie, răbdare, înțelegere și, nu în ultimul rând, comunicare, atenție și cooperare. Oamenii mai informați, mai culți sunt mai protejați în fața manipulării și față de «spălarea de creiere», procedee răspândite în zilele noastre…” (Subsemnatul, profesor de istorie-filosofie pensionar, p. 126).
6. „În ultimii ani, școala noastră a trecut printr-un amplu proces de modernizare. Astăzi condițiile sunt ideale, dar eu nu pot uita imaginea de acum mai bine de 45 de ani: clase încălzite cu o sobă Calorex, dușumele unse cu motorină, geamuri care nu se închideau bine, o curte noroioasă și toaleta aflată în grădină. Și totuși, aceea era școala noastră, a cadrelor didactice de atunci, a elevilor care acum sunt bunici și a unora care, din păcate, nu mai sunt printre noi” (Péter Zoltán, profesor de educație fizică și fost director, pensionar, p. 129).
7. „Pe lângă faptul că îi învățam pe copii scrisul, cititul, număratul, ne pregăteam cu mare însuflețire pentru sărbători și prezentam diverse spectacole părinților… Cu fratele meu, Lajos, sâmbătă sau duminică seara, organizam discotecă în sala mică, de care se bucura tot tineretul…” (Simon Edit, învățătoare pensionară, p. 131-132).
8. „În cei 11 ani petrecuți în Șamșud, în acest mediu inspirațional, am avut parte de numeroase satisfacții profesionale. Chiar la început, împreună cu soția mea, Szabó Margit, profesoară de matematică, am organizat un cerc foto, care, pe vremea respectivă, era o noutate. Acest cerc foto, prin activitatea desfășurată acolo, a schimbat în mare măsură viziunea elevilor. Așa simțeam că la școală se pot întâmpla lucruri bune și în afara orelor. În anii șaptezeci, mai rar se găsea într-o școală mică din mediul rural o comunitate atât de progresivă, autonomă, sufletistă, și elevi atât de activi. Din resurse proprii am realizat un laborator de fizică-chimie…” (Szabó István, profesor de fizică-chimie și fost inspector general adjunct, pensionar, p. 135).
9. „Cincisprezece ani… atâta timp am petrecut în școala din Șamșud. Multe lucruri s-au întâmplat în acei ani, dar fiecare an a adăugat câte ceva la viața mea. Și sper că și la viața comunității din Șamșud…” (Szalánszki Judit, consilier școlar, psiholog, p. 139).
10. „Ultimii ani din cariera mea au fost pentru mine cei mai memorabili. Și nu doar prin munca de la catedră, ci și prin pregătiri pentru examene, olimpiade școlare și concursuri de recitări, toate mi-au adus multe satisfacții. Și în anii anteriori am avut mulți elevi talentați, care au ales cariera didactică, și mai mulți dintre ei s-au întors în această instituție, de unde au pornit” (Széles Mária, profesoară de limbă și literatură maghiară, fostă directoare, pensionară, p. 147).
11. „Am încercat să-mi fac munca cu smerenie și dăruire, conștientă fiind că fiecare copilaș este o minune, și trebuie protejat, îngrijit și înconjurat cu o afecțiune și cu mare grijă. Mai multe generații au făcut cunoștință sub îndrumarea mea cu regatul literelor și cifrelor, cu lumea notelor muzicale, cu istoria, obiceiurile și tradițiile strămoșilor, precum și cu frumusețile naturii înconjurătoare” (Szilágyi Etelka, învățătoare pensionară, p. 151).
12. „Îmi aduc aminte cu mult drag de anii din cariera didactică, de foștii mei învățători, profesori, a căror elevă am fost, și cu care, peste ani, am devenit colegi. Amintirile sunt și-și, dar înțelepciunea populară ne zice că timpul înfrumusețează amintirile, răul zboară, ceea ce a fost amintire bună și frumoasă rezistă timpului” (Varró Katalin, educatoare pensionară, p. 155).
13. „Ca și copilă, mi-am început studiile în această sală de clasă, unde acum predau generațiilor viitoare. Sentimental, e aproape inexplicabilă senzația ca zi de zi să lucrezi tot în acel spațiu, unde stăteam și eu odinioară în bancă și eram atentă la doamna învățătoare, la domnul învățător. Această suprapunere între trecut și prezent îmi dă forță, și mereu îmi reamintește de unde am pornit și pe ce cărare am ajuns până aici” (Bántó Edith, învățătoare, p. 161).
Capitolul V, intitulat Am fost pionieri, are două părți: prima despre viața pionierilor, concursuri și festivaluri (printre care „Cântarea României”, împânzită cu fotografii, mai ales din anii șaptezeci-optzeci), iar a doua parte este dedicată practicii agricole. (Această activitate, care a fost în detrimentul săptămânilor de școală, apare și în alte scrieri, documentată și cu imagini.)
Capitolul VI, intitulat Evenimente organizate, tradiții și activități, cum reiese și din titlu, prezintă destul de detaliat aspecte ale activităților extrașcolare. Printre altele, despre faptul că, timp de patru ani, școala a avut o revistă proprie, având titlul „Sziporkák”, ori că și în timpul vacanțelor se mai fac activități atât în școală, cât și în colaborare cu parohia reformată locală. Că elevii și cadrele didactice participă la excursii, organizează spectacole, activități culturale, participă la activități de binefacere. La școala din Șamșud a devenit o tradiție ca, în fiecare an școlar, să fie consacrată o săptămână dedicată memoriei lui Szikszai Lajos (inclusiv un concurs pe echipe). Deși este o școală nu foarte mare și din mediul rural, ea colaborează cu diverse instituții județene (Muzeul Județean de Istorie și Artă, Biblioteca Județeană, Jandarmeria etc.).
Capitolul VII, intitulat Concursurile noastre, prezintă datele principale despre participarea și rezultatele obținute de elevii școlii, la diferite concursuri: de recitări, de muzică vocală, olimpiade, întreceri sportive și altele.
Capitolul VIII, intitulat Susținătorii noștri și legături internaționale,de fapt, descrie cum au reușit localnicii să intre în relații cu persoane și comunități din Olanda și Suedia, care au contribuit mai întâi la dotarea grădiniței noi cu mobilier, jucării și materiale didactice. Și tot din aceste surse au reușit ca și la școală să schimbe mobilierul, o parte din materialele didactice, inclusiv vechile table negre pe care se scria cu cretă. Tot în acest capitol dobândim informații despre relațiile școlii din Șamșud cu școli din străinătate. Deși nu au parteneriate oficiale, semnate, parafate și aprobate, totuși sunt în relații bune cu unele școli din localități cu care comuna s-a înfrățit: se invită și se vizitează reciproc, participă cu echipe de elevi și cadre didactice la sărbătorile școlare, la festivități. Mai organizează excursii, activități, concursuri și serbări comune.
Tot în acest capitol (deși poate că era mai bine într-un alt capitol separat) se prezintă o radiografie a școlii în anul școlar 2024/2025, pe clase, inclusiv liste cu elevi, cu învățătorii și diriginții claselor, cu cadre didactice și tot personalul școlar, plus fotografii.
Ultima parte a cărții jubiliare, intitulată în mod generic Anexe, conține mai multe scrieri și imagini cu caracter documentar, articole din presă din perioada în care trăia Szikszai Lajos, inclusiv o știre potrivit căreia, în 1889, a fost comis un atentat cu exploziv împotriva casei unde locuia Szikszai, o scrisoare și un regulament elaborat de vicecomitele Sălajului, precum și alte documente de arhivă sau din presa din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea. Tot aici sunt reproduse unele fragmente din opere literare care evocă personalitatea lui Szikszai Lajos.
Ultima parte din Anexe este, de fapt, un album foto despre viața școlii din ultimii 70-80 de ani, cu fotografii documentare și fotografii din albume personale ale foștilor elevi și cadre didactice. (Se pare că funcționarea cercului foto din școală a avut rezultate, lăsând urme posteriorității…) Valoarea de informare/documentare a acestor fotografii este deosebită, mai ales prin faptul că la fiecare fotografie este scrisă denumirea evenimentului prezentat în imagine, data sau măcar anul realizării. De asemenea, la majoritatea fotografiilor, indiferent dacă sunt portrete individuale sau poze de grup, sunt înscrise și numele celor din imagine.
În încheiere, aș mai reproduce două lucruri pe care le văd importante, mobilizatoare și poate de urmat:
Primarul comunei Șamșud, domnul Bántó Zoltán, referitor la rolul lui Szikszai Lajos ca model de urmat:
„Pentru noi acest nume este important, deoarece ne spune și, în același timp, ne obligă să nu muncim oricum, să nu învățăm doar pentru că într-un sistem se pretinde de la noi. Ci să facem cu inima, cu sufletul ceea ce, în anumite momente, ne revine…” (p. 6). (Se pare că Szikszai Lajos a devenit nu doar mentorul spiritual al școlii, ci și al comunei Șamșud.)
Directorul școlii, domnul profesor Szabó Lajos-Otelló, ne mărturisește:
„Credem că respectul pentru trecut ne poate asigura un fundament sigur pentru clădirea viitorului. Urmând spiritualitatea lui Szikszai Lajos, ne continuăm munca: cu minți deschise, cu însuflețire, având încredere în învățare și în valorile spirituale și culturale…” (Și aici trebuie să fim de acord cu domnul director că nu întâmplător zice înțelepciunea populară: „Ai carte, ai parte”.)
* Cartea jubiliară are ca editor responsabil pe directorul școlii, Szabó Lajos-Otelló, și a fost publicată în regie proprie. Redactorul volumului de 325 de pagini este învățătoarea Boda Emőke, iar corectura a fost făcută de Pataki Ida. Tehnoredactor și copertă: Kulcsár Ferenc. Tipărit la Tipografia Tehno-Print Zalău. Apariția volumului a fost susținută de UDMR Sălaj, Fundația „Bethlen Gábor” și de Primăria și Consiliul Local al Comunei Șamșud.
