László László, O biografie cât o epocă

Estimated read time 12 min read

Istoricul italo-maghiar Stefano Bottoni este un profesor și cercetător relativ tânăr (născut în 1977), specializat pe istoria regimurilor de tip sovietic, pe problema complexă a relațiilor statului cu societatea și, nu în ultimul rând, pe delicata problemă a minorităților naționale. Acest ultim lucru reiese și din tema lucrării de licență pe care a susținut-o la Universitatea din Bologna, în 2001: Le minoranze ungheresi nell’Europa centro-orientale 1944-1948 (Minoritățile maghiare în Europa Central-Răsăriteană între 1944-1948).

Stefano Bottoni nu e străin de România, vorbește și scrie în limba română, dar mai ales pentru faptul că teza de doctorat a susținut-o, în 2005, dintr-o temă fierbinte și relativ recentă, și cu o anumită rezonanță pentru istoria României: Territorialità e politica etnica in Europa centro-orientale: il caso della Regione Autonoma Ungherese in Romania, 1952-1960 (Teritorialitatea și politica etnică în Europa Central-Răsăriteană: Cazul Regiunii Autonome Maghiare din România, 1952-1960). Disertația a apărut ulterior și în limba română, cu titlul: Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960.

Stefano Bottoni a participat, în calitate de expert, la elaborarea Raportului Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România în 2006, document cunoscut și sub numele de „Raportul Tismăneanu”.

Stefano Bottoni este preocupat și de istoria contemporană a Ungariei. Acesta trăiește împreună cu familia în Ungaria de aproape două decenii. Tot aici a desfășurat și desfășoară o activitate de cercetare și de predare. (Este cadru universitar și în Italia, la Universitatea din Florența.) Cea mai importantă lucrare despre Ungaria recentă a publicat-o în 2019, în limba italiană: Orbán: Un despota in Europa. (Nici nu cred că trebuie tradus titlul.) În 2023 a apărut și varianta în limba maghiară: A hatalom megszállottja. Orbán Viktor Magyarországa (Obsedat de putere. Ungaria lui Viktor Orbán.) Această carte a fost lansată recent și la Cluj, în 22 martie 2024, în prezența autorului, cu un public numeros…

În Cuvântul-înainte, atașat volumului, Stefano Bottoni sintetizează esența cărții: „Această carte prezintă evoluția Ungariei contemporane prin biografia lui Viktor Orbán, care a lăsat urme mai adânci în istoria maghiară recentă decât oricine altcineva. Premierul, de când era tânăr, dorea puterea și, din 2010, și-a consacrat abilitatea sa politică proeminentă și destoinicia în conducere, ca să transforme țara după chipul său. Din 1989, Ungaria a parcurs un traseu unic în Europa Centrală: o democrație imperfectă dar validă, preschimbată de el într-un regim autoritar, care permanent se radicalizează. Această carte nu este doar o analiză istorică comparatistă, ci bilanțul și certificatul medico-legal al regimului lui Viktor Orbán și al responsabilității noastre (al tuturora)” (p. 9 – Traducerile îmi aparțin, L.L.)

Regimul actual s-a constituit în Sistemul Colaborării Naționale (Nemzeti Együttműködés Rendszere, prescurtat NER în maghiară și SCN în limba română), pe baza unei declarații politice, din 14 iunie 2010, adoptată de Parlamentul Ungariei – Declarația Colaborării Naționale (Nemzeti Együttműködés Nyilatkozata). Autorii declarației au considerat că, prin faptul că în aprilie 2010, la alegerile parlamentare, cetățenii au acordat peste două treimi din mandate coaliției FDESZ-KDNP, s-a încheiat de fapt un nou contract social, prin care cetățenii maghiari ar fi decis înființarea SCN. 

„Biografia” este structurată în opt capitole mai mari, fiecare capitol având mai multe subcapitole:

Capitolele se intitulează:

I. Copilul Epocii Kádár – urmărește viața și cariera tânărului Viktor Orbán, până aproape de primele alegeri libere în Ungaria postcomunistă din primăvara anului 1990. Pe 16 iunie 1989, tânărul Viktor Orbán, până atunci aproape anonim, va rosti cuvântarea cu care va intra în istorie: La reînmormântarea/reînhumarea premierului Nagy Imre. (Premier înlăturat cu ajutorul tancurilor rusești, în 1956, și executat ulterior.) Discursul este anticomunist și antirus! (Un detaliu picant este faptul că Viktor Orbán a fost bursier Soros la sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990 în Anglia! Miliardarul american, originar din Ungaria, prin fundațiile sale a finanțat partidele care au avut contribuții la trecerea de la comunism la democrație.)

II. Un liberal neortodox. După cum se știe, atât Viktor Orbán, cât și partidul pe care l-au fondat tinerii intelectuali maghiari pe 30 martie 1988 (FIDESZ) au fost liberali la origini. Însă, în primul deceniu de existență, paleta liberală din Ungaria a fost dominată de SZDSZ (Alianța Liberalilor Democrați). Iar partidul tinerilor din care făcea parte și Viktor Orbán trebuia să-și remodeleze profilul politic, pentru că nici la primele alegeri libere din 1990, apoi nici în 1994, nu reușesc să câștige. Doar în 1998, cu o coaliție tripartită (FIDESZ, Forumul Democrat Maghiar și Partidul Micilor Agrarieni), vor reuși să formeze guvernul. Aceasta este practic tema capitolului următor:

III. Visul Ungariei civice/burgheze. Pentru FIDESZ și Orbán, după un mandat de guvernare (1998-2002), vor urma alte două alegeri pierdute (în 2002 și 2006). În 2004, Ungaria va fi primită în Uniunea Europeană, și anterior în NATO.

IV. Cotitura plebeilor. Alegerile parlamentare din 2006 sunt câștigate de socialiștii aliați cu liberalii-democrați, premierul socialist Gyurcsány Ferenc reușind pentru prima dată să fie ales după 1989.

V. Triumful peste mormanul de ruine. Datorită faptului că detalii din cuvântarea foarte dură, cinică și pe alocuri obscenă a premierului Gyurcsány Ferenc devin publice, din toamna anului 2006, Ungaria cunoaște o perioadă de instabilitate, cu trei premieri în decursul a patru ani. Este și debutul crizei economice din 2008, completată și de criza politică etc. În urma scăderii popularității stângii și a liberalilor, FIDESZ va câștiga alegerile din aprilie 2010: „În noaptea de 25 aprilie 2010 s-a terminat cu democrația imperfectă, născută din compromisurile elitelor. După republica bolșevică a sovietelor, regimul contrarevoluționar al lui Horthy, statul bazat pe teroare de scurtă durată al crucilor de săgeți, regimul lui Rákosi, ce imita stalinismul sovietic, și după consolidarea kádáriană și regimul socialismului de stat, Viktor Orbán s-a apucat să pună bazele celui de-al șaselea model autoritar maghiar în decurs de abia un secol” (p. 139). (Practic, regimul actual este pus pe un fel de listă a rușinii, împreună cu regimurile autoritare de tristă faimă și care au lăsat urme dureroase și adânci în istoria Ungariei.)

Cu acest pasaj apăsat se încheie prima parte și începe partea a doua și capitolul VI, apoi VII și VIII: VI. Sistemul Colaborării Naționale; VII. Din hegemonie dominație; VIII. Hungaricum în inima Europei – Mașinăria puterii lui Viktor Orbán după 2018.

Postfață

Din 2010, gruparea (coaliția) condusă de Viktor Orbán (FIDESZ-KDNP, KDNP însemnând Partidul Popular Creștin-Democrat) a câștigat toate alegerile parlamentare cu majoritate de două treimi: în 2014, 2018 și 2022. Între timp, sistemul electoral, politic, constituțional și economic al Ungariei a fost transformat după voința și pofta lui Viktor Orbán. Prietenii, și chiar și unii membri ai familiei, au devenit bogați (unii chiar foarte bogați) pe spinarea statului. Corupția (marea corupție) e în floare, controlul constituțional și pârghiile instituționale ale controlului puterii au fost eliminate. Practic, presa independentă a fost tocată și înghițită. Iar din elevul model care a fost Ungaria în pragul aderării la UE, ea a devenit copilul rebel, personificat de imaginea lui Viktor Orbán, care bate palma cu autocrați (ca Putin, Xi sau Erdogan), boicotează ori torpilează deciziile interne ale UE, recurgând fără jenă la șantaj; în problema Ucrainei și războiului are o atitudine duplicitară, dacă nu chiar putinistă etc. Pe deasupra, „vânează” fantome și duce campanii de propagandă care sunt la nivelul spălării creierelor și manipulărilor. (Dintre care, probabil, cea mai cunoscută este crearea psihozei anti-Soros.)   

Evident că din volum nu lipsesc detalii despre dragostea lui Viktor Orbán față de fotbal, atitudinea lui față de imigranți, influența nocivă a premierului asupra comunității maghiare din România sau alte teme care pot fi cunoscute sau chiar merită să fie cunoscute de cititorii români. Dar și în aceste chestiuni, autorul aduce noi informații, mai puțin cunoscute și mai recente.

De remarcat că Bottoni scoate în evidență calitățile lui Viktor Orbán, și recunoaște că este un politician cu talent, viziune și este foarte bine dotat, care știe să iasă victorios și din situații dificile, chiar dezavantajoase.

Stefano Bottoni (ca și alții) surprinde foarte bine și cultul personalității în cazul lui Viktor Orbán: „Cultul cuprinzător al lui Orbán este prezent deja în societatea maghiară, deoarece s-au pus bazele unui sistem de instituții centrale/centralizate, care clădește în jurul liderului o narativă de legitimare. Până ce adepții conducătorului nu văd această contradicție, până atunci chestiunea funcționează. Atunci când se formează cercul celor care îl urmează pe conducător, interpretarea rațională a problemelor nu joacă vreun rol” (p. 271). Cultul personalității lui Viktor Orbán este comparat cu cel al lui Nicolae Ceaușescu. Și orice am zice, sunt asemănări prin metode și mijloace.

În Postfața volumului, intitulată Viktor Orbán, istoria cu care conviețuim, încearcă să încadreze regimul lui Orbán în tipare mai generale istorice și politice pe baza unei documentări temeinice: „Filosoful Jason Stanley a găsit paralelisme importante cu formarea regimurilor interbelice autoritare și cu sursele lor de legitimare. Stanley arată că, în ultimele două decenii, peste tot în lume, din ce în ce mai mulți lideri politici recurg la ideologia fascistă interbelică și la mijloacele tactice folosite de mișcarea fascistă și național-socialistă, ca să câștige mai mulți votanți. Stanley acordă o atenție deosebită fenomenului Viktor Orbán, numindu-l fascism postmodern, în primul rând pentru respingerea amestecării etniilor, bazată pe rasism. În ultimul timp, la aceasta se alătură războiul ideologic purtat împotriva alterității sexuale. Din acest punct de vedere nu știm în ce măsură Orbán se identifică cu mesajele instigatoare la ură transmise de el. Esențial este că elementele tipice și mijloacele tactice ale arsenalului ideologiei fasciste sunt folosite în scopul propriei puteri” (p. 274-275). Deci este un fel de fascism, având elemente antisemite și xenofobe, nostalgia pentru trecutul glorios, diabolizarea adversarului desemnat etc.

Pe de altă parte, regimul se folosește și de modele, plus metehne autohtone: „Se regăsește în adorația specifică după decoruri ale regimului neobaroc al lui Miklós Horthy, precum și socialismul corporatist al regimului lui János Kádár. Statul lui Viktor Orbán acumulează – în mod arbitrar și limitat – și rezolvă redistribuirea bunurilor și părților de capital sustrase din mecanismul pieței și le pune sub propria supraveghere. Tocmai prin redistribuire controlată, realizează și consolidează consensul intern” (p. 275-276). Deci din două perioade ale secolului trecut, care împreună totalizează mai bine de jumătate de secol. Și cele două epoci au fost suficient de lungi ca să lase urme adânci în mentalul colectiv: 1920-1944, respectiv 1956-1989.

Astfel a luat ființă regimul și statul lui Viktor Orbán, unul hibrid și chiar parazit: „Statul lui Viktor Orbán mai degrabă este un stat care clădește un capitalism autoritar de acumulare. Această structură omnivoră, lacomă după/pentru resurse, a preschimbat statul concurențial funcțional, format între 1990-2010 – oricâte lipsuri să fi avut acela” (p. 276). Deci fosta democrație imperfectă postcomunistă a fost înlocuită de regimul actual, care se proclamă și iliberal.

Italo-maghiarul Stefano Bottoni este mult mai responsabil decât mulți profitori transformați în slujitori de curte: „Ca maghiar și intelectual, mă gândesc că e de datoria mea de a vorbi acum, că e din ce în ce mai probabil faptul că Sistemul Colaborării Naționale se transferă din zona hibridă gri a regimului, în imperiul regimurilor de rău augur ale tiraniei. Ceea ce nu se întâmplă din constrângere externă, ci în urma deciziilor suverane ale eroului volumului nostru. Pe deasupra, acestea sunt decizii care nu s-au lovit până acum de vreo rezistență socială puternică. (Sublinierea îmi aparține, L.L.) Această carte – pe care niciodată nu am avut de gând să o scriu, dar materia căreia a fost asigurată de viața însăși – am scris-o cu o anxietate adâncă, uneori sufocantă. Că e un adevăr: ne facem griji doar pentru cei la care ținem mult” (p. 10).

Din acest pasaj merită scoase în evidență două-trei idei:

1. Sistemul Colaborării Naționale (SCN) evoluează spre tiranie, adică spre un regim autoritar personal care, ca formă, pare să fie pluralist, dar în fond, titularul postului de lider greu poate fi învins sau măcar înlocuit. (Și tot așa, partidul de la putere cam greu poate fi înfrânt de opoziția divizată.)

2. SCN nu s-a impus din exterior, cum a fost cu comunismul adus de Armata Roșie, ci din inițiativă și evoluție internă.

3. Deciziile de demontare a democrației s-au aplicat treptat, prin tactica salamului, și nu au provocat rezistență masivă. Am putea spune că societatea atomizată și individualistă a asistat la acest proces de castrare a democrației, a fost aproape complice la știrbirea propriilor drepturi și când s-au trezit (dacă s-au trezit!), era deja prea târziu, neavând practic ce face.

Fără presă independentă semnificativă, fără resurse, fără personalități politice credibile de partea opoziției, și chiar cu o opoziție fărâmițată, sunt șanse ca regimul NER al lui Orbán să se transforme într-un Orbánisztán demn de Asia Centrală postsovietică. Aici, tocmai în inima Europei…

(Poate, cartea biografică a lui Viktor Orbán ar merita să fie tradusă și pentru cititorii români.)

Coperta cărții lui Stefano Bottoni,

„A hatalom megszállottja. Orbán Viktor Magyarországa”,

(„Obsedat de putere.

Ungaria lui Viktor Orbán”),

Magyar Hang, Budapesta, 2023.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours