– O schiță succintă a primelor decenii de
comunism în România (1947-1977), când s-au
petrecut evenimentele romanului Kitelepítés
(Deportarea) de Visky András* –
Visky András este scriitor, poet, dramaturg și profesor universitar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în cadrul Facultății de Teatru și Film. Este conducător de doctorate, specializat în dramaturgia hamburgiană, adaptare scenică și dramaturgii contemporane. A predat, ca profesor invitat, la mai multe universități din SUA. Piesele sale au fost montate în teatre renumite din România, Ungaria, Bulgaria, Franța, Germania, Marea Britanie, Serbia și SUA. În calitate de dramaturg de scenă, a colaborat cu regizori renumiți din țară și din străinătate.
Visky András s-a născut în 1957, fiind al șaptelea copil din familia unui preot reformat bihorean persecutat de autoritățile regimului comunist. Tatăl său, Visky Ferenc, făcea parte din curentul bethanist, care nu era bine văzut nici de conducerea Bisericii Reformate și nici de autorități.
La 27 mai 1958, Visky Ferenc (pe atunci paroh în localitatea Cheț, județul Bihor) a fost arestat și în septembrie același an, a fost condamnat de Tribunalul Militar din Timișoara la 22 de ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă pentru uneltire contra ordinei sociale”. Ulterior, soția și cei șapte copii ai săi au fost deportați în Bărăgan. Cel mai mic dintre copii (autorul romanului) avea doar doi ani. Familia a petrecut patru ani în deportare.
Romanul de reconstituire prezintă soarta dramatică a familiei în universul concentraționar creat și întreținut după modelul sovietic. Romanul „Kitelepítés” (Deportarea) a fost publicat în 2022.
* Varianta scrisă/redactată a prelegerii ținute la Zalău, în 21 mai 2025, la întâlnirea scriitorului clujean Visky András cu publicul zălăuan, la Colegiul Național „Silvania”. Eveniment susținut de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. (Schița succintă are menirea de a facilita înțelegerea contextului istoric în care s-au petrecut evenimentele prezentate în roman, în intervalul 1947-1977).
I. Regimul politic din România după 1945
România, aflată sub ocupație sovietică începând cu anul 1944, în urma instalării guvernului Groza (6 martie 1945), a traversat o perioadă dificilă de tranziție până la lichidarea monarhiei (30 decembrie 1947). În acest timp, vechile elite au început să fie eliminate treptat, iar puterea politică a fost acaparată de comuniștii conduși de Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost instaurată o dictatură comunistă după model sovietic (stalinist). Instaurarea noului regim autoritar s-a făcut prin forță și violență.
Perioada dictaturii comuniste din România (1947-1989) poate fi împărțită în două etape: regimul stalinist condus de Gheorghiu-Dej (1947-1965), urmat de autointitulata „Epocă de Aur” sau mai degrabă epoca național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), având un caracter neostalinist în ultimul deceniu. Cele două etape au avut mai multe caracteristici comune, decât deosebiri. Printre asemănări merită evidențiate: sistemul monopartinic, măsurile represive împotriva opozanților; Securitatea (poliția politică), care funcționa ca brațul înarmat al partidului; nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești; propaganda și cenzura; cultul personalității liderului (mult mai accentuat în cazul lui Ceaușescu, încât s-a ajuns până la divinizarea „Conducătorului iubit”). Între cele două etape au existat unele diferențe: regimul lui Gheorghiu-Dej a fost mult mai brutal și mai sângeros, pe când în vremea lui Ceaușescu „au dispărut” deținuții politici, cei în cauză fiind condamnați în baza dreptului penal. Caracterul național-comunist al regimului Ceaușescu s-a format treptat, căpătând accente dinastice și neostaliniste apăsătoare.
II. Gulagul românesc sau universul concentraționar
Urmând modelului sovietic, bazat pe o legislație represivă și sub controlul strict al poliției politice, a fost creat un adevărat univers concentraționar. Acest sistem represiv compus din închisori, diverse lagăre și alte unități de detenție, se pot numi, fără exagerare, Gulag românesc. E bine de știut că între 1945 și 1989, în România au existat peste 600.000 de deținuți politici, iar în total peste două milioane de persoane au avut de suferit repercusiuni diverse, din cauza urmăririi/tratamentului organelor represive. Cifra de două milioane este uriașă, dacă ținem cont de faptul că populația României în 1958 era de aproximativ 17,5 milioane de locuitori. Stabilirea exactă a numărului de persoane care au avut de suferit din cauza represiunii politice este foarte dificilă, deoarece instituțiile implicate – Securitatea, miliția, grănicerii, procuratura, armata etc. – se străduiau să ascundă datele reale. Pe lângă cei condamnați la moarte și executați, au existat condamnați la muncă silnică, la închisoare pe viață, detenție sau reținere abuzivă, deportare, domiciliu obligatoriu, sau au fost lipsiți de unele drepturi și libertăți (de exemplu, în multe cazuri, cei privați de libertate au murit din cauza lipsei de alimente, de boli, din cauza condițiilor de detenție, tratamentului inuman etc.).
Câteva date despre Gulagul românesc
În anii ʼ50, în România funcționau peste 130 de unități de detenție, dintre care 44 erau închisori. (Sunt surse care dau peste 200 de unități de detenție!) Penitenciarele cele mai cunoscute și cele mai rău famate pentru deținuții politici erau la Jilava, Sighet, Aiud și Gherla. Penitenciarele erau de diverse tipuri: de tranzit și de triere, pentru minori, pentru femei, de reeducare (în special pentru studenți), închisori-spital, de exterminare etc. Unele spitale de psihiatrie au fost transformate în locuri de detenție pentru persoanele devenite incomode pentru regim. Au funcționat și 72 de lagăre de muncă forțată, dar și colonii de muncă. Au fost înființate și multe lagăre/unități de internare pentru persoanele dislocate din localitățile de domiciliu, pe baza unor măsuri administrative (fără sentințe judecătorești.)
III. Câteva repere cronologice din viața familiei preotului reformat Visky Ferenc, pentru a înțelege mai bine întâmplările prezentate în romanul autobiografic Kitelepítés (Deportarea)
Am selectat trei evenimente mai plăcute/fericite și alte trei evenimente dramatice/nefavorabile din viața familiei Visky. Îmi asum această selecție subiectivă a evenimentelor și, cu ajutorul presei de limbă maghiară din acea perioadă, am căutat să asociez atmosfera și conținutul din ziare cu evenimentele respective.
III.1.) 13 aprilie 1957. Nașterea lui Visky András, al șaptelea copil în familia preotului Visky Ferenc. Venirea pe lume a unui nou membru este întotdeauna un motiv de bucurie într-o familie.
În ziua respectivă, „Előre”, cotidianul central de partid de limbă maghiară din România (corespondentul ziarului „Scânteia”) nu ne informează despre acest eveniment fericit pentru familia Visky. În schimb, relatează despre angajamentele luate de muncitori în cinstea zilei de 1 Mai, despre respectarea legilor și despre inaugurarea combinatului de prelucrare a cauciucului de la Jilava.
III.2.) 27 mai 1958. Preotul reformat Visky Ferenc, tată a șapte copii, este arestat. (Și această știre lipsește din ziarele cenzurate…) Ziarul regional „Fáklya”, editat de Comitetul Regional PMR Oradea, relatează în schimb despre consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești din cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Conducerea sindicatelor naționale din Ungaria și-a exprimat mulțumirea pentru ajutorul frățesc acordat de România cu „ocazia contrarevoluției”. (În toamna anului 1956 a avut loc revoluția din Ungaria, înfrântă de intervenția sovietică. Noul regim al lui Kádár János, marioneta Moscovei, va fi susținut de celelalte state socialiste, inclusiv de România. Iar revoluția a fost considerată „contrarevoluție”). În ziar mai vedem și fotografii cum își petrec oamenii duminica în comunism: adulții se distrează la petreceri, iar pionierii desfășoară activități educative.
III.3.) 6 septembrie 1958. Tribunalul Militar de la Timișoara l-a condamnat pe Visky Ferenc la 22 de ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale”.
Visky Ferenc (1918-2005), biografie: Visky Ferenc a fost preot reformat și lider al Asociației Bethania din Transilvania. A fost urmărit de Securitate încă din 1949 și arestat pe 27 mai 1958. Arestările au vizat simultan mai multe grupuri ale bethaniștilor din Bihor, Zalău și Mureș. Toți au fost condamnați la pedepse variind între 5 și 20 de ani. Visky, fiind liderul mișcării, a primit 22 de ani de muncă silnică. În 1964 va fi eliberat de la penitenciarul Gherla, în urma Decretului 411. După eliberare slujește la parohia din Paleu (Bihor), între 1964-1983, până la pensionare. A fost urmărit tot timpul de Securitate și de superiorii săi pe linie eclesiastică. A murit la Oradea, în 2005.
CNSAS, în cadrul Programului România sub lupa Securității, la prezentarea materialului documentar dedicat județului Bihor, publică pe site-ul instituției o selecție reprezentativă de documente despre urmărirea lui Visky Ferenc. Cităm dintr-un document întocmit de un ofițer de securitate despre mișcarea bethanistă: „În predici fac instigări împotriva a tot ce este progresist, camuflând afirmațiile lor în texte religioase, astfel, Visky Francisc, printre altele, a afirmat: «Problema existenței omului nu este rezolvată prin construirea de mine și fabrici, ci numai prin construirea Împărăției Domnului» sau că «Problema principală pentru om este să audă Cuvântul lui Dumnezeu, nu mărirea producției»”.
Constituția din 1952 prevedea garantarea libertății de conștiință și a libertății religioase:
Art. 84. – Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române.
Iar articolul următor prevedea:
(85) În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democrație populară, cetățenilor Republicii Populare Române li se garantează prin lege:
a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstrațiilor de stradă.
Însă aceste drepturi au fost în mod sistematic încălcate de instituțiile statului (justiția, miliția, Securitatea), tocmai cele care ar fi trebuit să le apere, iar statul socialist, bazat pe ideologia comunistă, nu-și putea păstra neutralitatea față de religie. Dimpotrivă, prin toate instituțiile sale și prin toate canalele de comunicare ducea o propagandă antireligioasă dură (împotriva bisericilor și fenomenului religios). Poliția politică monitoriza atent activitatea și personalul bisericilor: „E necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, al cântecelor, al educației religioase, dar și cel al ceremoniilor de înmormântare…” (Din Directivele de bază ale KGB pentru țările din lagărul sovietic) (De fapt, nu doar monitorizează, ci intervine direct și brutal în activitatea bisericilor!)
Cartea lui Dávid Gyula, 1956 Erdélyben. Politikai elítéltek életrajzi adattára 1956-1965 (1956 în Transilvania. Biografiile condamnaților politici între 1956-1965), mi-a atras atenția asupra persoanei lui Visky Ferenc. În volum sunt prezentate nu doar biografiile celor condamnați, ci și date esențiale despre grupările urmărite, arestate și condamnate în procese politice regizate.
În volumul respectiv, bethaniștii sunt prezentați succint:
Gruparea (mișcarea) Bethania: Asociația CE (Christian Endeavor – asociație de educație creștină creată de Francis E. Clark) era condusă de pastorul reformat Visky Ferenc din Cheț și urmărea să reînnoiască viața religioasă în cadrul Bisericii Reformate. După ce, în 1948, toate asociațiile au fost desființate, mișcarea bethanistă și-a pierdut cadrul organizatoric, dar a continuat să funcționeze în mod informal. După 1956, gruparea religioasă a intrat în atenția organelor de stat. Membrii ai trei grupuri de bethaniști au fost arestați în 1958:
– cei din Secuime, între 10 aprilie și 28 mai 1958. Membrii grupării au fost condamnați de Tribunalul Militar din Cluj astfel: Bakó Pál: 15 ani de detenție, Fekete János: 15 ani, Lőrincz János: șapte ani, Nagy Jenő: 13 ani și Szőke László: 15 ani.
– procesul grupului din Zalău a fost judecat tot de Tribunalul Militar din Cluj, prin sentința din 3 octombrie 1958. Balázs Magdolna a fost condamnată la opt ani, Balogh Béla la nouă ani, Boda Samu la șapte ani, Holocsuk Ida la opt ani, Porcsalmi József la șase ani, Püsök Miklós senior și junior au fost condamnați la cinci, respectiv șapte ani. La acest grup a fost atașat cazul lui Antal Sándor, pastorul din Zăuan, care a fost arestat în urma unui conflict cu autoritățile locale.
– membrii grupului din Oradea au fost arestați între 26 mai și august 1958. Principalul acuzat a fost Visky Ferenc, condamnat de Tribunalul Militar Timișoara, în 6 septembrie 1958, la 22 de ani. Ceilalți din grup au primit următoarele condamnări: Dézsi Zoltán (20 de ani de detenție), Jakab Sándor (18 ani), Karczagi Sándor (20 de ani), Kiss Sándor (18 ani), Papp Antal (20 de ani), Patócs Erzsébet (18 ani) și Szilágyi Sándor (20 de ani). (De remarcat că persoanele condamnate nu au fost criminali, ci oameni credincioși, care nu au încălcat vreo lege! Nota mea, L.L.)
În ziua de 6 septembrie 1958, când tribunalul a pronunțat sentința lui Visky, cotidianul central de partid în limba maghiară „Előre” ne informează despre noile succese ale științei sovietice: în Asia Centrală fusese fondat un Institut de cercetare nucleară; se editase primul volum din opera lui Marx și Engels; un echipaj al brigăzilor de tineret se întorsese din Bulgaria; la Bruxelles, se întâlniseră colecționarii de timbre. Și un articol de propagandă titra cu litere mari: SOCIALISMUL ESTE PENTRU OAMENI, SCOPUL NOSTRU ESTE CA OAMENII SĂ TRĂIASCĂ MAI BINE ȘI MAI CULTURALIZAT. (Evident că nu se publică nimic despre condamnații din procesele politice…)
III.4) 16 iulie 1959: La București se dispune deportarea lui Visky Julianna (soția preotului condamnat Visky Ferenc) împreună cu cei șapte copii minori. În ziua respectivă, cotidianul „Előre” este solidar cu patrioții greci judecați, pe când, în țară, se comit nedreptăți și mai mari, în numele dreptății și legalității socialiste: familii întregi sunt deportate cu forța pentru infracțiuni inventate/inexistente.
Romanul Kitelepítés (Deportarea) este o poveste dramatică, reală, despre cei patru ani petrecuți în deportare, în Bărăgan, de către Visky Julianna și cei șapte copii. De remarcat că Visky András, cel mai mic dintre copii, în momentul deportării avea doar doi ani, și că, în actul emis pentru deportarea lui, la rubrica Cazier, Manifestări politice (trecute, actuale) este menționat cu majuscule: CONTRAREVOLUȚIONAR. Prin acest înscris, funcționarii/torționarii comunismului autohton cred că au reușit un record absolut (un record mondial), la sfârșitul anilor ʼ50. „Beneficiarul” acestui record nedorit este însuși autorul romanului și invitatul la întâlnirea cu cititorii: VISKY ANDRÁS. La vârsta de doar doi ani a obținut recordul prin titlul de contrarevoluționar, pe când în China și URSS-ul lui Stalin, titulatura „se putea obține” cel mai devreme doar după vârsta de nouă sau zece ani.
III.5.) 29 iunie 1963. Familia – adică mama și cei șapte copii – este eliberată din deportare. Cotidianul „Előre” are vești bune: începe vacanța de vară, se construiește cartierul Grigorescu din Cluj, turiștii sunt așteptați la Tușnad-Băi, iar gospodinele pot cumpăra preso de cafea fabricată la Întreprinderea de Industrie Locală „Partizanul” din orașul Gheorgheni. Însă, despre familia Visky, ziarul iarăși nu pomenește nimic!
III.6.) 4 august 1964. Visky Ferenc este eliberat din închisoare și se întoarce la familia sa. Copilul cel mai mic (autorul) nu-și cunoaște tatăl, fiindcă avea abia un an când acesta a fost arestat. Conform cotidianului „Előre”, se trăiește nespus de bine, se inaugurează o hidrocentrală și lumea se pregătește să aniverseze cele două decenii de la 23 august 1944…
IV. Încheiere și unele aprecieri-concluzii:
Am schițat contextul istoric în care se petrec evenimentele în romanul Kitelepítés (Deportarea) de Visky András, în primele decenii ale comunismului în România (1947-1977). Comunismul, în general, și cel din România, poate fi considerat un sistem mincinos, absurd, inuman și brutal. Este și ipocrit pe deasupra: se autodenumește/autodefinește ca fiind democrație populară, deși este dictatură. Vorbește de libertate, dar este de fapt un regim represiv și opresiv. Se vorbește de bunăstare și belșug, dar oamenii suferă de lipsuri. Cum poate fi calificat cazul (și nu este singular), când pentru delicte inventate, oamenii sunt judecați, iar familiile lor, inclusiv copiii minori, sunt deportați în pustietate. (Și culmea, că nostalgici ai regimului defunct sunt încă mulți, chiar și în zilele noastre!)
Romanul ne povestește o etapă grea din viața familiei Visky, dar și despre prieteni și necunoscuți cu soartă similară, despre umanitate și solidaritate în condiții vitrege, despre suferințe suportate cu stoicism, despre credință și multe altele.
P.S.
Visky András poate să probeze calitatea sa de „contrarevoluționar” la vârsta de doi ani în baza unui document emis de către o instituție a statului comunist. (Absurd, nu-i așa?) Actul este reprodus pe coperta romanului. Până ce se va găsi un alt „contrarevoluționar” și mai tânăr, cu acte în regulă, recordul absolut îi aparține lui Visky.
