Am citit articolul din nr. 247/august 2025 al revistei „Caiete Silvane”, intitulat „Delictul de educație, anatomia unor răni deschise” de Alice Valeria Micu. Deși apreciez mult grija pe care o poartă problemelor educației, am totuși unele observații, completări și, eventual, unele întrebări.
Scriu acest articol nu în calitate de expert în educație. (Nu sunt). Însă am fost „beneficiarul” sistemului de învățământ în calitate de preșcolar, elev și student timp de 20 de ani, iar apoi am fost cadru didactic timp de 40 de ani…
Cu primul alineat, în linii mari, aș fi de acord, dar cu continuarea mai puțin, și anume:
– Nu doar școala sau sistemul de educație e de vină, ci întreaga societate este în derivă! Sunt minimum 10 factori – politicul, televiziunile comerciale, social media, falsele modele, puterea banilor, „starurile”, natura umană etc. – din care școala este doar una, și nu chiar prima. (Nu vreau să disculp școala/cadrele didactice, din solidaritate de breaslă prost înțeleasă sau din miopie profesională.)
– Aș inversa ordinea pericolelor enumerate: „…nu doar dreptul la învățătură (1) este sub asediu, ci însăși esența unei democrații funcționale (2)”. (Dacă democrație nu e, atunci nimic nu mai este! Și amenințarea mai gravă nu vine de la măsurile de austeritate necesare.)
– Dacă nu avem proiect de țară, atunci de unde să ghicim direcția și scopul educației?
– Afirmația ca punct de plecare/de referință, din păcate, este una falsă: „De la un sistem centrat pe instruirea riguroasă, performanță și formarea caracterului, România pare să fi alunecat spre un model superficial…” (În privința superficialității se poate spune că este o tradiție. Este o tendință/practică de a înfrumuseța trecutul, indiferent dacă este vorba despre perioada interbelică sau epoca dinainte de 1989.)
1. Să ne uităm la școala din perioada interbelică: da, erau licee bune, dar puține, iar majoritatea locuitorilor nu treceau de clasele primare. În România anului 1930 analfabetismul era de 43%. (Procentul era și mai mare în mediul rural și printre femei.) Dintre copiii de vârstă școlară, doar 59% frecventau școala regulat, pe când în Bulgaria, Ungaria și Polonia cam 90% dintre copii erau școlarizați.
2. În privința școlii din comunism: e drept că a scăzut mult analfabetismul, dar personalul didactic a fost epurat pe criterii politice, mai ales în primele două decenii și în școală s-a dat lupta de clasă, cu victime printre cadre didactice și elevi. Nevoia acută de cadre didactice a fost rezolvată la început prin scurtarea anilor de studiu pentru tovarășii de încredere. (Evident, în detrimentul calității!) S-a practicat copierea modelului sovietic (limba rusă obligatorie, manuale traduse din rusă), ideologizarea și politizarea învățământului, legarea școlii de producție (practică agricolă și nu numai), munci voluntare, strângerea de materiale refolosibile, creșterea de viermi de mătase etc. În anii ʼ80, autogospodărirea, întreruperile de curent și lipsa căldurii nu serveau calității educației și nici modelul „omului nou” nu era compatibil cu formarea caracterelor. (Nici forțarea promovabilității de 100% nu a fost un salt calitativ, cum nici generalizarea primei trepte de liceu și nici statisticile măsluite privind școlarizarea tuturor elevilor…) Despre cultură generală cum să vorbim, când au fost desființate școlile medii de cultură generală, majoritatea lor fiind transformate în licee industriale sau agroindustriale. (În anul școlar 1977-1978, 77% reprezentau aceste licee, și doar restul erau licee teoretice/pedagogice/economice/de artă și sanitare. În mai puțin de un deceniu, procentul absolvenților de licee industriale a crescut la 86,5%. Sau, în cifre absolute, în 1978 au absolvit la profil real 34.000 de elevi și 6.000 la filologie-istorie, iar în 1986, când deja primele generații de decreței dau bacalaureatul, dintre ei doar 9.500 au avut șansa de a absolvi la matematică-fizică și 2.500 la filologie-istorie.)
Unele exemple personale: în anul II de liceu aveam disciplina socialism științific (astăzi înlocuită de psihologie), la fel și în anul III de facultate. În iarna anului 1984-1985, la Cluj, în sălile de curs de la UBB, temperatura era între 10-12 grade Celsius și stăteam îmbrăcați la cursuri. Orarul studenților și programul bibliotecilor au fost scurtate, la ora 18 se închideau clădirile (anterior doar după orele 20). S-a întâmplat și să fie șase grade în sala de seminar…
În prezent, reducerea programelor școlare și descongestionarea lor sau adaptarea la noile realități este o necesitate, însă afirmația despre descurajarea efortului este nefondată!
Cine ar avea curajul să spună liceenilor sau studenților: „Dragilor, voi sunteți lipsiți de identitate și aveți imaginație reprimată!” (Indiferent dacă ar fi adevărat sau nu. După mine, nu prea este, sau cel mult parțial.)
În privința simțului difuz (aș zice mai degrabă confuz) al valorii, da, aici avem probleme serioase. Însă dacă și adulții și o bună parte a societății suferă de criză de valori, atunci de ce ne mirăm că nici tineretul nu face excepție.
„Un copil născut într-o familie săracă are șanse de două ori mai mici să termine liceul și de patru ori mai mici să ajungă la facultate…” (Nu am date sociologice în privința acestor cifre, dar situația poate fi și mai tristă. Da, este un handicap pe care statul încearcă să îl reducă prin unele programe sau proiecte, prin rezervarea de locuri speciale atât pentru cei din mediul rural, cât și pentru romi, o altă categorie și mai defavorizată.)
Da, din păcate, la capitolul mamelor minore suntem „fruntașii” Europei, însă când se propune introducerea educației sexuale (de exemplu, în cadrul educației pentru sănătate), atunci nu ministerul, nu cadrele didactice sau cadrele medicale se opun cu înverșunare, ca „să se închidă cercul vicios al sărăciei…”.
Declinul alarmant și vizibil al sistemului educațional este parțial adevărat, cauzat de mai mulți factori, printre care:
– Schimbarea frecventă a legislației prin „cârpeli”;
– Numirea de politruci sau habarniști în funcția de ministru;
– Politizarea școlilor și inspectoratelor;
– Subfinanțarea cronică a sistemului;
– Pandemia și perioada de școală online;
– Industria meditațiilor (făcând parte, în mare măsură, din economia subterană…)
(Conform datelor ANAF, în 2023 profesorii au declarat 170 de milioane de lei la fisc ca provenind din meditații, în 2024 suma a crescut la 316 milioane, iar alte surse au estimat valoarea lunară, nu anuală, a meditațiilor, încă din 2022, la 120 de milioane. Meditația este și o „modă proastă”, scumpă, imorală și ilegală în anumite cazuri. Conform unui studiu sociologic, jumătate dintre absolvenții de clasa a VIII-a din județul Bihor participă la meditații contra cost!)
– Subminarea statutului social al cadrelor didactice;
– Pregătirea neadecvată a viitoarelor cadre didactice de către universități;
– O parte dintre cadrele didactice au ales cariera de dascăl nu din vocație, ci din greșeală sau din lipsă de alte posibilități (cum zice proverbul: Dacă nu e cal, e bun și măgarul);
– Corupția (din sistem și din societate);
– Lipsa atractivității carierei didactice…
(Proiectul „România educată”, anunțat cu mare tam-tam, a fost un eșec, nu-i așa?)
(Da, sistemul educațional este cam bolnav, dar într-o societate cu multe probleme, cum să fie tocmai școala sănătoasă-tun, când și sănătatea, și justiția, precum și alte instituții/sisteme/subsisteme sunt „bolnave”. Însă declinul pomenit – real, vizibil – nu a intervenit tocmai în ultima perioadă, ci treptat.)
„Școlile și universitățile, odinioară temple ale cunoașterii și ale gândirii critice, au fost reduse la statutul de «simple fabrici de diplome…»”. Sunt profesor de istorie și vă rog să spuneți – nu mie, ci cititorilor – când a fost acel odinioară, când școlile au fost templele invocate. (Da, sunt unele „fabrici de diplome”, în special universitățile și școlile postliceale private! Ca exemple pot fi date „Spiru”, „Goldiș” etc. Sunt însă școli și facultăți unde se face carte!)
Un aspect suplimentar legat de aceste „temple”: într-o societate ideală, școlile pot fi pe post de temple, dar cu oameni imperfecți ca mine sau ca noi, mai greu de realizat. (Mai ales dacă se investește mai mult în temple și catedrale decât în școli, universități și spitale.) (Vă mai dau un exemplu istoric: la începutul secolului al XX-lea, în satele din Transilvania – cred că și în restul României – era câte un preot și câte un învățător, care erau practic pe picior de egalitate din punct de vedere social și material – sau măcar apropiați. Și acum mai sunt, nu-i așa?)
Afirmațiile, ca de exemplu: Nu se practică gândirea critică și elevii nu au posibilitatea de a contesta… pot fi parțial adevărate. Însă, din experiența proprie, spun că elevii vin cu surse alternative de informare, nu doar cele recomandate de profesor. Chiar în timpul orei verificau afirmațiile făcute de mine. Atât informațiile, cât și notele se pot contesta, și se practică. (Vedeți și numărul mare de contestații la examenele naționale! Un simplu extemporal poate fi contestat!)
Cadrul didactic este obligat să țină cont de programa școlară, dar depinde și de talentul fiecăruia cum predă și cum face educație, nu doar predare/instruire. Pentru a analiza informațiile servite, avem nevoie de timp și ghiciți cum stă tineretul studios cu timpul? În unele cazuri, da, se pot analiza afirmațiile și sursele, ca de exemplu afirmația: „În comunism se trăia mai bine”. Facem comparație la nivelul de trai, consum, modă, număr de mașini, suprafața medie a apartamentelor, dotarea gospodăriilor, posibilitatea de călătorie, de exprimare, timpul liber etc.
„Competitivitatea reală a fost înlocuită cu o falsă egalitate, unde toți sunt încurajați să participe, dar puțini sunt motivați să exceleze”. Asemenea abordări par să fie superficiale,eventual cu prejudecăți și etichetări, judecăți, concluzii sau aprecieri generalizatoare, ori mult prea subiective, care amintesc de vechea zicală: „La fotbal și la agricultură se pricepe toată lumea”. Se pare că acum și la educație…
„În loc să fie încurajați să pună întrebări dificile, să caute răspunsuri complexe, sunt îndoctrinați cu variante simple și soluții rapide”. (Nu cred că școala este locul îndoctrinării! Eventual se confundă școala cu reclamele mincinoase…)
„Sistemul educațional nu doar că a eșuat în misiunea sa de a forma minți critice și independente, dar instrumentalizează o agendă mai largă de control și manipulare”. (Pentru mine, afirmația sună a teorie conspiraționistă… Și despre aceste teorii am o părere deosebit de negativă.)
„Ultimele decizii guvernamentale vin să accentueze acest declin. Reducerea burselor pentru elevi și studenți, comasarea școlilor cu un număr mic de elevi… reprezintă nu doar măsuri de austeritate, ci și un atac sistematic la însăși esența educației publice”. (Deci atac sistematic și nu altceva. Iarăși contează…) Că România riscă să intre în faliment, acest lucru nu contează sau nu se conștientizează. Iar dacă din două-trei-patru școli mici (cu foarte puțini elevi în clase), în centrul de comună se face o singură școală, pe lângă economia făcută la buget, poate să crească și nivelul de pregătire al elevilor. (Aici mă refer la clasele V-VIII.)
În privința burselor, vă dau un exemplu concret, din anul școlar 2023-2024: la un liceu cu 1.030 de elevi, 95 de angajați (din care 75 cadre didactice, 7 personal didactic auxiliar și 13 personal nedidactic), din bugetul total de 13,4 milioane lei cea mai mare pondere o au salariile: 9,6 milioane, iar a doua sumă ca mărime consta în bani alocați burselor 3,05 milioane. [Nu e de mirare că suma e așa de mare, deoarece 816 elevi (80%) beneficiază de diverse burse din bugetul de stat!!!] Repet: aproape un sfert din bugetul școlii este consacrat burselor. (Mai este decontată și naveta și fiecare elev poate beneficia de abonament gratuit pentru autobuzul de oraș, suportat tot de buget. Este și „cornul și laptele” pentru cei de la gimnaziu.) Consider că NU SE JUSTIFICĂ UN NUMĂR ATÂT DE MARE DE BURSE. (Nici din punct de vedere social și nici din punct de vedere al meritului școlar! Dacă sunt mai puține burse, sunt mai atractive și mai mobilizatoare.)
Urmează trei constatări extrem de grave, care, într-o anumită măsură, sunt fondate, dar totuși conțin și exagerări. (Iar noi, adulții, trebuie să ne punem niște întrebări):
1. „Se cultivă obediența și conformismul, iar rezultatul este o populație tânără asocială, incapabilă să-și exprime opiniile, fără deprinderi practice, ruptă de natură, de cultură și de valorile esențiale”. Termenii obediență și conformism sunt repetați de mai multe ori în articol, și să punem întrebarea: Cine cultivă aceste nonvalori? Școala? Societatea? Statul? (Se mai folosește în text și termenul de turmă.) Dacă stăm să judecăm, NU ȘCOALA CULTIVĂ OBEDIENȚA ȘI CONFORMISMUL, ci acestea se regăsesc mai degrabă în alte instituții și organizații, în: partide politice, servicii, biserică, unele instituții de stat.
2. „Acești tineri sunt dependenți de mediul digital, incapabili să înțeleagă lumea reală și să se adapteze ei înșiși realităților ei”. (Da, din păcate, dar sunt și unii care deja nu mai sunt așa de tineri și suferă de aceste defecte!) Îmi pun întrebarea: Cei care i-au obligat pe preșcolari și pe cei din clasele mici în timpul pandemiei la „școala online” au vreo responsabilitate în crearea dependenței digitale?
Constatarea („sentința morală”) următoare este însă mult mai problematică, ca să nu spunem altfel:
3. „În schimb, mentalul lor este populat de elemente inadecvate vârstei și preocupărilor firești pentru minori: identitate de gen, sexualitate, și acestea în paralel cu dezincriminarea treptată a pedofiliei”.Ne place, nu ne place, ca adulți, ca părinți, ca dascăli sau în orice calitate: adolescenții și tinerii sunt persoane autonome, și datorită accelerației (dezvoltării biologice mai rapide), din punct de vedere fizic se maturizează mult mai repede decât părinții și bunicii la vremea lor. Maturizarea intelectuală și psihologică întârzie față de procesul biologic. Iar hormonii lucrează și dacă vorbim despre sexualitate și dacă nu. Din această cauză este importantă relația și comunicarea dintre copii și părinți (cum se spune, cei „șapte ani de acasă” sunt definitorii). Că prima socializare a copiilor se petrece în familie, iar a doua se petrecea mai demult la grădiniță-școală, dar social media tinde să preia acest rol. Însă nu trebuie să incriminăm sexualitatea, care este parte a vieții. Și tocmai din această cauză educația sexuală (în familie și la școală) este absolut necesară! E mai utilă, mai sănătoasă și mai puțin nocivă decât pornografia, care e doar la un click distanță. În privința grijii pe care o poartă autoarea pentru problematica identității de gen, hai să o luăm… ca pe o figură de stil.
În privința „dezincriminării pedofiliei” nu știu de unde a auzit despre așa ceva. Pedofilia este pedepsită în toată lumea civilizată și nu e bine deloc dacă se ascunde sub preș. (Iar abuzurile sexuale se pot preveni – parțial, e drept – tot prin educație, dacă se explică încă de la o vârstă cât mai fragedă ce pot să accepte și ce nu de la străini sau care sunt semnalele dubioase/periculoase în acest sens; că, în caz de bănuială sau pericol, să se adreseze imediat părinților, dascălilor etc.)
Alice Valeria Micu, în esență, are dreptate când deplânge starea deplorabilă a culturii (a instituțiilor de cultură), care a pierdut teren în fața mallurilor, bâlciurilor și distracției superficiale. (Aici mai putem completa și cu rolul stadioanelor sau arenelor sportive.) Însă, în privința festivalurilor: „ce promovează explicit consumul de droguri și sexualitatea de orice fel, împachetată în imagini satanice sau multicolore”, nu doar exagerează, ci mai rău, și nu vreau să calific aceste expresii care pot trece de la moral spre penal.
Nu doresc să devin avocatul breslei dascălilor și nici al școlii ca instituție. În anumită măsură, înțeleg îngrijorarea autoarei articolului. Cunosc și recunosc că învățământul de la noi este în declin, exact așa și faptul că personalul didactic (mai ales cel de conducere) are o vină pentru acest proces de scădere calitativă. (Și mai mult au păcătuit cei care au avut responsabilități mai mari în sistem.) Cadrele didactice sunt nu doar prost plătite, ci și prost apreciate, desconsiderate și, totuși, printre ele mai sunt și dascăli care-și fac datoria. Ponderea lor în breaslă e însă în scădere…
Câteva afirmații care merită să fie analizate și comentate:
1. „Pentru mulți copii, cornul și laptele oferite la școală sunt singura masă consistentă a zilei”. Directori din mediul rural povesteau că s-a întâmplat ca elevi proveniți din comunități defavorizate (romi în special) să stea la școală doar până ce primeau cornul și laptele. La început se împărțea în pauza de la 9:50, însemnând că pruncii respectivi erau doar la primele două ore. Apoi directorii s-au prins și împărțeau doar la 10:50. Deci mai rămâneau încă o oră la școală. (Însă, din păcate, se întâmplă și contrariul: în multe școli, cornul și laptele au devenit bătaie de joc sau risipă. Ori unele firme au căpușat și acest program în detrimentul calității produselor furnizate…)
2. „Acolo unde s-a aplicat Programul național «Masă sănătoasă», situația e una chiar fericită”. (Idem ca mai sus. Și încă ceva: nu în toate școlile se pot asigura condițiile de igienă pentru servirea/consumarea de mâncare caldă.)
3. „Sunt copii care parcurg zilnic pe jos, câțiva kilometri pentru a ajunge la școală, iar după comasare, acești kilometri vor deveni 20 sau mai mulți. În lipsa unor soluții reale de transport, mulți dintre ei vor abandona școala”. (Evident că și aici sunt exagerări – la numărul de kilometri –, pentru a sensibiliza cititorul. Apropo de microbuze școlare și de căpușarea unor programe guvernamentale de către firme de partid. Vezi cazurile cu microbuze electrice la preț de limuzine!)
În privința supraaglomerării cadrelor didactice, prin mărirea normei didactice cu două ore, cele scrise în articol corespund doar parțial adevărului, pentru că, în multe cazuri, profesorii țineau mai multe ore, dar ce era peste normă era plătit în plata cu ora. (Practic înseamnă că vor preda cu două ore mai mult pentru salariul de până acum.) Cu aceste constrângeri bugetare, toți plătim, și măsuri de austeritate au fost și cu alte ocazii: acum 15 ani salariile bugetarilor au fost micșorate cu 25%. Iar cu această mărire de normă nu scade salariul pentru norma de bază! Sau, în perioada interbelică au fost introduse faimoasele curbe de sacrificiu, care au fost și mai dure, pentru a evita intrarea României în faliment.
Ultimul alineat nici nu știu dacă merită a fi explicat, pentru că pornește de la un adevăr, dar devine foarte pesimist și, mă repet, exagerat: „Educația nu este un privilegiu. Este un drept fundamental și un pilon al unei societăți echitabile. (Perfect de acord până aici, este important ca dreptul la educație să fie respectat și să se asigure șanse măcar relativ egale la toți.) Reformele recente, în loc să repare un sistem aflat deja în criză, par să-l distrugă sistematic”. (La ce reforme se face referire: Legea din 2011 – a lui Funeriu, Legea din 2023 – Cîmpeanu/Deca, ori inițiativele lui Daniel David? Cineva dintre ei stă în slujba dușmanului extern/intern și face rău intenționat? Ce se poate înțelege din aceste rânduri?)
„Delictul de educație nu este doar o metaforă: este o realitate în care, sub pretextul eficienței bugetare, se condamnă generații întregi la ignoranță, sărăcie și dependență”. (Se pare că forțe oculte caută și găsesc motive-pretexte, chiar și cozi de topor, de care să se folosească și să ducă la sapă de lemn generații întregi…)
Și atunci, care e soluția? Vă sugerez vreo trei, din care, evident, primele două nu-mi aparțin și nu le aprob, dar sunt vehiculate destul de des:
1. Ultima soluție: O nouă revoluție. (Nu. Categoric nu! După tranziția prelungită, crize și eșecuri, nu ne lipsește!)
2. Venirea unui lider providențial, mesianic, care rezolvă totul. (Candidați sunt, dar cam falși sau îndoielnici.)
3. În loc să tragem sacul în direcții opuse (ca în fabulă) ori să-l spintecăm ca să poată fi mai ușor golit de băieți deștepți sau căpușe, mai bine ne sfătuim; acceptăm unele sacrificii bine justificate de la mic la mare; căutăm soluții fiabile de ieșire din criza multiplă; depunem eforturi consecvente și susținute pentru rezolvarea problemelor.
Reamintesc cititorilor, criticilor, decidenților și, nu în ultimul rând, cadrelor didactice, să nu uite niciodată că la școală se lucrează cu „materia primă” cea mai valoroasă: CU OMUL. Și de acești copii și tineri (din băncile școlilor și universităților) depinde viitorul societății noastre. Responsabilii să fie responsabili, și nu iresponsabili, cum reiese din zicala și din realitatea cotidiană: PEȘTELE DE LA CAP SE ÎMPUTE… (Care are și o continuare prea puțin cunoscută, dar totuși practicată: însă de la coadă se curăță…)
Momentan, se pare că bisturiul pomenit în titlu e în mâini bune, doar să nu tremure sau să abandoneze când va curăța și capul putred al peștelui numit și stat! Nu cumva o mână/o minte criminală să dea foc la sala de operație situată în Palatul Victoria. Dacă se declanșează un incendiu, atunci rămânem nu doar fără masa de operație, ci și fără casă, fără haine, fără speranță și viitor.
Am spus la început că apreciez mult grija distinsei autoare pe care o poartă problemelor educației. Sunt de părere că diagnoza este corespunzătoare în procent de doar 25-30% și nu indică tratamentul de urmat. (Dacă rămânem în termenii împrumutați.)
P.S. Îmi dau seama că, scriind aceste rânduri, numărul „fanilor”, amicilor și aliaților mei nu va spori.
