László László, Absolutizarea informațiilor?

Noile tehnologii duc adesea la dezastre istorice, nu pentru că tehnologia ar fi rea în sine, ci pentru că oamenii au nevoie de timp pentru a învăța cum să o folosească cu înțelepciune.

(Yuval Noah Harari, Nexus, Capitolul 9: Democrații: Mai putem purta o conversație?)

Yuval Noah Harari, născut în 1976, este istoric (cu doctoratul la Oxford), gânditor și scriitor, autor al mai multor bestselleruri, traduse în zeci de limbi. De două decenii este cadru didactic (din 2014, profesor universitar) la Universitatea Ebraică din Ierusalim. (Bunicul lui Harari, pe linie maternă, Bruno Luttinger, s-a născut în 1913 la Cernăuți. După unirea Bucovinei cu România, în 1918, a devenit cetățean român, însă, în 1938, și-a pierdut cetățenia română, în urma unor legi antisemite. Ca apatrid risca deportarea, și de mai multe ori a încercat să fugă din România. Până la urmă a reușit, cu un vapor, în anul 1940, să ajungă în Palestina…)

Harari a devenit arhicunoscut după primul său volum de succes Sapiens – Scurtă istorie a omenirii (2011), mai ales după ce cartea sa a fost publicată și în limba engleză, în 2015. În acest volum ne prezintă istoria omenirii într-o abordare originală și interdisciplinară.

Sapiens a fost urmată de alte volume asemănătoare: Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului (2016), 21 de lecții pentru secolul XXI (2018) și mai recent, Nexus. Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA* în 2024. (IA însemnând prescurtarea inteligenței artificiale create de om.)

În ceea ce urmează, încercăm să vă prezentăm în mod subiectiv și selectiv această ultimă carte – Nexus. (Termenul nexus din limba latină se poate traduce prin conexiune, relație etc.)

Cartea lui Harari începe cu un Prolog, în care, pe lângă altele, autorul pune unele întrebări incomode:

Dacă noi suntem atât de înțelepți, de ce suntem atât de autodistructivi?

Am acumulat foarte multe informații despre orice, de la molecule de ADN la galaxii îndepărtate, însă nu pare că toate aceste informații ne-au oferit răspunsuri la marile întrebări ale vieții: Cine suntem noi? La ce ar trebui să aspirăm? Ce este o viață bună și cum ar trebui să o trăim? (Pe parcurs, va încerca unele explicații, dar lasă la latitudinea noastră să alegem sau chiar să căutăm soluții.)

Tot în Prolog ne prezintă structura volumului și motivul pentru care reia, dezvoltă sau subliniază unele idei/teme din cărțile anterioare. În 2016, în Homo Deus, deja a accentuat unele dintre pericolele pe care le reprezintă pentru omenire noile tehnologii ale informației. Susține că adevăratul erou al istoriei a fost întotdeauna informația, mai degrabă decât Homo sapiens, și că oamenii de știință înțeleg din ce în ce mai mult nu doar istoria, ci și biologia, politica și economia în termeni de fluxuri de informații. Mai adaugă că în anii care au trecut de la publicarea cărții Homo Deus, ritmul schimbărilor s-a accelerat, iar puterea a început să treacă de la oameni la algoritmi. Multe dintre scenariile care păreau science-fiction în 2016 – cum ar fi algoritmii care pot crea artă, se pot deghiza în ființe umane, pot lua decizii cruciale privind viața noastră și pot ști mai multe despre noi decât știm noi despre noi înșine – sunt realități cotidiene în 2024. (E suficient dacă ne gândim la rolul platformelor de social media în alegerile prezidențiale din decembrie de la noi…)

Pe tot parcursul analizei realizate în Nexus, Harari pune față în față regimurile democratice și cele totalitare în privința metodelor de guvernare, atitudinea lor față de sursele de informații și comunicarea lor cu societatea. Sistemele democratice permit informațiilor să circule liber de-a lungul mai multor canale independente, în timp ce sistemele totalitare se străduiesc să concentreze informațiile într-un singur centru.

La această idee importantă revine de mai multe ori: diferența esențială dintre regimurile democratice și regimurile totalitare poate fi surprinsă și prin o altă optică, și cumva mai altfel precum am învățat noi la școală: rețelele de informații dictatoriale sunt puternic centralizate: ceea ce înseamnă că centrul se bucură de o autoritate nelimitată; prin urmare, informațiile curg către centru, unde se iau cele mai importante decizii. Centrul vrea să concentreze toate informațiile în mâinile sale și să dicteze singur toate deciziile, controlând totalitatea vieții oamenilor. Această formă de dictatură, practicată de Hitler și Stalin (și de alții), este cunoscută sub numele de totalitarism. Sistemul totalitar stalinist era alcătuit din trei ramuri principale: 1. Aparatul guvernamental (ministerele, administrațiile regionale) și unitățile militare regulate (Armata Roșie). 2. Aparatul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și celulele sale de partid omniprezente în societate. 3. Poliția secretă, numită și poliție politică: mai întâi sub numele de CEKA, sub Stalin OGPU, NKVD și MGB, iar după moartea lui, KGB (p. 152).

Apar și regimurile populiste în această abordare. Mai întâi, tot în Prolog, apoi pe parcurs, de mai multe ori: „…populismul ca viziune asupra lumii anti-sistem l-a precedat cu mult pe Trump și este relevant pentru numeroase alte contexte istorice, acum și în viitor. Pe scurt, populismul vede informația ca pe o armă.” (Sublinierea îmi aparține, L.L.)

Nexus este structurat pe trei mari părți, fiecare alcătuită din mai multe capitole, iar la rândul său, fiecare capitol se compune din subcapitole mai scurte. Unele din aceste subcapitole au doar în jur de o pagină, altele până la câteva pagini. Practic, fiecare are forma unui articol (eventual minieseu), care putea să fie publicat ca articol distinct sau ca serial.

Cele trei mari părți sunt:

Partea I: Rețeaua umană (structurată pe cinci capitole);

Partea II: Rețeaua anorganică (alcătuită din trei capitole mai mari);

Partea III: Politica informatică (compusă tot din trei capitole).

De menționat că titlurile capitolelor și subcapitolelor sunt bine alese și sunt grăitoare, câteva exemple în acest sens: 3. Documente: Mușcătura tigrilor de hârtie; 4. Erori: Fantezia infailibilității; 5. Decizii: O scurtă istorie a democrației și a totalitarismului; 7. Implacabil: Rețeaua este mereu activă. (Cifra indică numărul capitolului.)

Despre conținutul primei părți aflăm tot din Prolog: „Prima parte a acestei cărți analizează dezvoltarea istorică a rețelelor de informații umane. Ea nu încearcă să prezinte o descriere exhaustivă, secol cu secol, a tehnologiilor informației, cum ar fi scriptul, presa tipografică și radioul. În schimb, prin studierea câtorva exemple, aceasta explorează dilemele cheie cu care s-au confruntat oamenii din toate epocile atunci când au încercat să construiască rețele de informații și examinează modul în care diferitele răspunsuri la aceste dileme au modelat societăți umane contrastante. Ceea ce considerăm de obicei a fi conflicte ideologice și politice se dovedesc adesea a fi ciocniri între tipuri opuse de rețele de informații.”

Partea a doua susține că suntem în curs de a crea un tip complet nou de rețea de informații, fără a ne opri să luăm în considerare implicațiile sale. Se pune accentul pe trecerea de la rețelele de informații organice (umane) la cele anorganice (informații create și transmise de calculatoare, de tehnologia digitală). În vremuri istorice, Imperiul Roman, Biserica Catolică și URSS se bazau toate pe creiere pe bază de carbon pentru a procesa informațiile și a lua decizii. Calculatoarele, pe bază de siliciu, care domină noua rețea informațională, funcționează în moduri radical diferite.

A treia și ultima parte a cărții – „Politica informatică” – analizează modul în care diferite tipuri de societăți ar putea face față amenințărilor și promisiunilor rețelei de informații anorganice. Se întreabă: Vor avea formele de viață bazate pe carbon ca noi o șansă de a înțelege și controla noua rețea informațională? După cum s-a menționat mai sus, istoria nu este deterministă și, cel puțin pentru încă câțiva ani, noi, Sapiens, avem încă puterea de a ne modela viitorul. (Asta sună încă optimist!)

Deoarece cartea lui Harari depășește 400 de pagini, nu pot fi prezentate prea multe detalii în doar câteva pagini. Însă vom scoate în evidență unele lucruri considerate mai deosebite:

Autorul, deși este medievist ca formație, are idei și cunoștințe din domeniul tehnologiei, biologiei, religiei, politologiei, informaticii, comunicării etc. Utilizează noțiuni noi sau nefolosite de alți istorici, ca de exemplu:

– autocorecție/autocorectare: capacitatea unor sisteme de a reveni asupra unor decizii și de a face corecția fără intervenție exterioară, anterior ca situația să explodeze. Dă și exemple pentru existența și funcționarea sau lipsa/refuzul autocorectării: instituții precum Biserica Catolică și Partidul Comunist Sovietic au evitat mecanismele puternice de autocorectare. Pentru că ele sunt costisitoare în ceea ce privește menținerea ordinii. Mecanismele puternice de autocorectare tind să creeze îndoieli, dezacorduri, conflicte și rupturi și să submineze miturile care mențin ordinea socială… Instituțiile științifice ca universități-academii și-au putut permite mecanisme puternice de autocorectare, deoarece au lăsat altor instituții sarcina dificilă de a păstra ordinea socială (p.107-108);

– anarhie digitală;

– cortina sau cortine de siliciu, cum a fost odinioară Cortina de fier. (Cortine de siliciu care ar putea exista între imperii digitale rivale, sau între posesorii și dezvoltatorii de IA și cei supuși de ei…);

– imperii digitale (superputeri informatice posesoare, dezvoltatoare de IA);

– colonialismul datelor: dacă există sau se formează imperii digitale, ele vor avea și colonii de date, țări mai slab dezvoltate, de unde vor extrage date, pe care le vor valorifica imperiile, iar „produsele” realizate pe baza acestor date vor fi revândute coloniilor la suprapreț. Consideră că pe viitor nu resursele tradiționale precum petrolul, minereurile vor fi importante, ci datele.

Cartea lui Harari are și alte merite. Pe lângă clarificare, creare și introducerea de noi noțiuni, elimină mituri, caută și găsește conexiuni neobișnuite etc. Are un limbaj pe înțelesul tuturor.

Chiar și în disputa actuală dintre populiști (suveraniști) și globaliști (progresiști) care divizează Europa contemporană (dar și România), încearcă să lămurească unele confuzii:

Contrar cu ceea ce susțin populiștii, globalismul nu înseamnă crearea unui imperiu global, abandonarea loialităților naționale sau deschiderea granițelor pentru o imigrație nelimitată. De fapt, cooperarea globală înseamnă două lucruri mult mai modeste: în primul rând, un angajament față de anumite reguli globale. Aceste reguli nu neagă unicitatea fiecărei națiuni și loialitatea pe care oamenii ar trebui să o datoreze națiunii lor. Ele reglementează doar relațiile dintre națiuni (p. 330). (Reiese din text, cum este și firesc, că Harari se situează de partea progresiștilor.)

Al doilea principiu al globalismului este că uneori – nu întotdeauna, dar uneori – este necesar să se acorde prioritate intereselor pe termen lung ale tuturor oamenilor în fața intereselor pe termen scurt ale câtorva (p. 330).

Are mai multe idei și sugestii pentru oamenii care sunt debusolați sau se tem de viitor, că nu știu cum să se descurce. Cea mai importantă abilitate umană pentru supraviețuirea în secolul XXI va fi probabil flexibilitatea, iar democrațiile sunt mai flexibile decât regimurile totalitare (p. 282).

Autorul abordează și probleme morale ale revoluției cauzate de IA, punând accentul pe puterea și influența marilor companii tech și vulnerabilitatea vieții private. (Nevoia de reglementare a posibilităților marilor firme IT.)

Pe parcurs, cartea are mai multe referiri la România, dintre care pomenim unele:

– Faptul că, în urma pactului sovieto-german din 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), în 1939-1940 sovieticii au invadat și ocupat estul Poloniei, au anexat Estonia, Letonia și Lituania și au cucerit părți din Finlanda și România (Basarabia și Bucovina de Nord). Finlanda și România, care ar fi putut acționa ca tampoane neutre pe flancurile URSS, au devenit, în consecință, inamici implacabili…

– România este dată ca exemplu de mai multe ori și în cazurile referitoare la poliția politică din statele totalitare, fiind amintit inclusiv cazul lui Pacepa, care în 1978 a fugit din țară.

– Este aproape antologic cazul informaticianului Iosifescu, monitorizat direct la locul de muncă de un cadru al Securității, din 1976 până la prăbușirea regimului. (Gh. Iosifescu lucra la Centrul de Calcul al guvernului și de la o zi la alta a apărut la el în birou un tip cu costum, care nu a scos o vorbă, și care l-a urmărit timp de peste un deceniu cu un carnețel în mână, ce face omul la serviciu. Regimul fiind suspicios cu noua tehnologie informatică…)

– Cazul mașinilor de scris care trebuiau înregistrate și „amprenta” mașinilor trebuia reînnoită și predată anual autorităților. Și că tot prin anii ʼ70, de la toți cetățenii s-au strâns mostre de scris, pentru a identifica scrisorile anonime sau înscrisurile dușmănoase descoperite, ori scrisorile trimise la Radio Europa Liberă. (S-au strâns teze, lucrări de la elevi, studenți, declarații și diverse formulare scrise de la toți cetățenii, ca Securitatea să aibă o bază de date.)

În carte, autorul mai publică date, referiri despre rețeaua de lucrători, agenți și informatori ai Securității…

Din cartea lui Harari multe lucruri mi-au plăcut, dar în mod deosebit abordarea că descoperirea tiparului a fost urmată nu doar de revoluția științifică, ci și de răspândirea mai rapidă a unei teorii conspiraționiste. Cartea tipărită și presa scrisă au permis răspândirea rapidă nu numai a faptelor științifice, ci și a fanteziilor religioase, a știrilor false și a teoriilor conspirației. (Sublinierea îmi aparține, L.L.) Poate cel mai notoriu exemplu al acestora din urmă a fost credința într-o conspirație mondială a vrăjitoarelor satanice, care a dus la nebunia vânătorii de vrăjitoare care a cuprins Europa modernă timpurie (p. 65). (Profitând de credința în magie și în vrăjitoare de pe toate continentele și în toate epocile… mulți au crezut că ar fi existat o conspirație globală a vrăjitoarelor, condusă de Satana, care constituia o religie instituționalizată anticreștină.)

În ultimele decenii ale secolului al XV-lea, un călugăr dominican și inchizitor, numit Heinrich Kramer, a utilizat „tehnologia de vârf” a vremii – tiparul – în campania dusă împotriva vrăjitoarelor, publicând Malleus Maleficarum – Ciocanul vrăjitoarelor. (Un „ghid” pentru demascarea și uciderea vrăjitoarelor, în care descrie conspirația mondială și mijloacele prin care creștinii onești puteau descoperi și înfrânge vrăjitoarele. Cartea a devenit un bestseller, fiind reeditată de multe ori și în traduceri.) Ciocanul vrăjitoarelor a inspirat o serie de imitații și elaborări. Chiar și astăzi, ideile sale continuă să modeleze lumea, iar multe teorii actuale despre o conspirație satanică globală – cum ar fi și QAnon – se bazează pe fanteziile sale și le perpetuează (p. 87).

A fost ingenioasă și explicația legată de nașterea și utilitatea birocrației, care în același timp poate fi nu doar necesară ci și păguboasă: „Birocrația înseamnă literalmente «conducere prin birou». Termenul a fost inventat în Franța secolului al XVIII-lea, când funcționarul tipic stătea lângă un birou cu sertare – un birou. În centrul ordinii birocratice se află, așadar, sertarul. Birocrația încearcă să rezolve problema recuperării prin împărțirea lumii în sertare și prin cunoașterea documentului care merge în sertarul respectiv. Principiul rămâne același, indiferent dacă documentul este plasat într-un sertar, pe un raft, într-un coș, într-un borcan, într-un dosar de calculator sau în orice alt recipient: împarte și guvernează. Împărțiți lumea în recipiente și păstrați recipientele separate, astfel încât documentele să nu se amestece. Acest principiu are însă un preț. În loc să se concentreze pe înțelegerea lumii așa cum este ea, birocrația este adesea ocupată cu impunerea unei ordini noi și artificiale asupra lumii. Birocrații încep prin a inventa diverse sertare, care sunt realități subiective care nu corespund neapărat niciunei diviziuni obiective în lume. Birocrații încearcă apoi să forțeze lumea să se potrivească în aceste sertare, iar dacă potrivirea nu este foarte bună, birocrații insistă și mai mult…” Reducerea dezordinii realității la un număr limitat de sertare fixe îi ajută pe birocrați să mențină ordinea, dar se face în detrimentul adevărului. Deoarece sunt fixați pe sertarele lor – chiar și atunci când realitatea este mult mai complexă – birocrații dezvoltă adesea o înțelegere distorsionată a lumii (p. 66-67).

O altă explicație interesantă a autorului este legată de corelația dintre democrație, respectiv totalitarism și gestionarea informațiilor. (În capitolul 10. Totalitarismul: Toată puterea algoritmilor?)

„Pentru a înțelege impactul algoritmilor și al inteligenței artificiale asupra omenirii, ar trebui să ne întrebăm care va fi impactul lor nu numai asupra democrațiilor precum Statele Unite și Brazilia, ci și asupra Partidului Comunist Chinez și a casei regale Saudite. În secolul al XX-lea, noile tehnologii ale informației au permis apariția atât a democrației la scară largă, cât și a totalitarismului la scară largă, însă totalitarismul a suferit un dezavantaj major. Totalitarismul încearcă să canalizeze toate informațiile către un singur centru și să le prelucreze acolo. Tehnologii precum telegraful, telefonul, mașina de scris și radioul au facilitat centralizarea informațiilor, dar nu au putut procesa informațiile și lua decizii singure. Acest lucru a rămas ceva ce numai oamenii puteau face. Cu cât mai multe informații ajungeau la centru, cu atât mai greu era prelucrarea/procesarea lor. Conducătorii și partidele totalitare făceau adesea greșeli costisitoare, iar sistemul nu dispunea de mecanisme pentru a identifica și corecta aceste erori. Modul democratic de distribuire a informațiilor – și a puterii de a lua decizii – între numeroase instituții și persoane a funcționat (și funcționează) mult mai bine. Sistemul putea face față mult mai eficient avalanșei de date, iar dacă o instituție lua o decizie greșită, aceasta putea fi rectificată în cele din urmă de celelalte. Răspândirea și creșterea algoritmilor de învățare automată ar putea fi exact ceea ce Stalin aștepta. IA ar putea înclina balanța tehnologică a puterii în favoarea totalitarismului. Într-adevăr, în timp ce inundarea oamenilor cu date tinde să îi copleșească și, prin urmare, duce la erori, inundarea IA cu date tinde să o facă mai eficientă. În consecință, IA pare să favorizeze concentrarea informațiilor și luarea deciziilor într-un singur loc…” (p. 299-300). (În continuare, dă exemple actuale din țări democratice: câteva corporații precum Google, Facebook și Amazon, care au devenit monopoluri în domeniile lor, parțial pentru că inteligența artificială înclină balanța în favoarea giganților. În 2023, Google controla 91,5% din piața globală de căutare.)

Această carte a lui Harari (de fapt, toate cărțile scrise de autor) este ușor de citit, povestirea curge, chiar dacă sunt reluări. (Repetiția este mama înțelepciunii.) Însă, salturile dese în timp și în spațiu pot fi deranjante pentru unii cititori. Mai sunt și unele mici scăpări, sau dacă vreți unele afirmații problematice – din punct de vedere istoric –, pe care le voi exemplifica:

1. „Atunci când primele motoare cu aburi au fost utilizate pentru a pompa apă în minele de cărbune britanice în secolul al XVIII-lea” (p. 312). Da, motoarele cu aburi au fost folosite în minele din Anglia în perioada revoluției industriale, dar tocmai pentru a scoate apa din minele adânci, și nu pentru a pompa apa acolo!

2. Afirmația despre statutul de superputere al Chinei anterior secolului al XIX-lea: „După ce a fost cea mai mare superputere a lumii timp de secole, eșecul de a adopta tehnologia industrială modernă a îngenuncheat China” (p. 315, sublinierea mea, L.L.) Întotdeauna au fost alte imperii mai „tari” decât China imperială de odinioară, sau cum utilizează Harari, superputeri: Imperiul roman, cel persan, otoman, imperiul colonial spaniol, imperiul britanic etc. Iar în vremurile istorice, China nu a fost nici măcar putere continentală, care să domine un continent…

3. Afirmația despre apariția vieții pe planeta noastră: „Încă de la apariția vieții pe planeta noastră, acum aproximativ patru miliarde de ani” (p. 194). Viața a apărut ceva mai târziu pe planeta albastră. Primele forme simple de viață au în jur de 3,5 miliarde de ani!

(Mai pot fi și altele, dar mai lăsăm și pe alții să caute…)

Încă o observație: Volumul este foarte bine documentat, notele de referință ale cărții însumează peste 60 de pagini. Sunt note unde autorul folosește chiar și 10 surse bibliografice diferite.

În final și doar în paranteză: Primul bestseller al lui Harari (Homo Deus) a fost tradus în engleză patru ani după prima apariție din limba ebraică, și după alți doi ani a venit traducerea în limba română. Nexus a apărut în 2024 în engleză, și tot în acest an, în limba română, dar și în alte limbi. Acest fapt ne dă de înțeles că a crescut mult interesul față de ideile și abordările istoricului israelian Yuval Noah Harari.

P.S.

Mai am o nedumerire personală în legătură cu autorul Yuval Noah Harari: nu știu exact în ce categorie să-l clasific: istoric sau influencer. Probabil că viitorul apropiat și următoarele volume vor decide acest fapt, și nu noi, oamenii.

* Cartea lui Yuval Noah Harari a fost publicată de Editura Polirom, în traducerea Ioanei Aneci și a lui Adrian Șerban.