Labirinturi narative

Orice rememorare presupune a străbate, din nou, spațiile temporale, fie cu ochii minții, fie prin intermediul visului, pentru a conferi o altă viață prezentului crepuscular. Refugiul în trecut și amintirile din tinerețe pot întreține ars scribendi, mai ales, dacă scriitorul vizitat de senectute, pe lângă aura de poet, are și iscusința povestitorului.

Viorel Tăutan (n. 30 aprilie 1943) nutrește această convingere, cel puțin, atunci când transfigurează, ingenios, crâmpeie autobiografice, în volumul Sosia (șase narațiuni amenințând să devină roman/e), Editura Caiete Silvane, Zalău, 2023. Uneori, florilegiul narativ (Antecamera, Confesionar, Automobilul Jan, Sosia, Angoasa, „Tradiția cere să fie respectată”) stă sub semnul deopotrivă magic și feeric al iubirii pentru Doina – Femeia speranțelor renăscute. Alteori, își extrage seva, rând pe rând sau rând cu rând, din vasta experiență de viață, din frumusețea malurilor însorite ale râului Someș ori din semeția mirifică a „micului Vezuviu” (numit de localnici Piscuiul Ronei).

Scrise sub impulsul unui perpetuu memento, textele epice surprind prin finalul lor abrupt, completat de precizarea pusă între paranteze (poate va urma). De altfel, într-un Argument laconic, autorul își avertizează potențialii cititori: „…subiectul fiecărei povestiri în parte poate să fie antrenat și dezvoltat astfel încât să ne amăgim a crede că e roman, sau altfel: să le subordonez pe toate unei idei coagulante, pentru a construi… unicatul!” În esență, finalul este unul deschis oricăror posibile interpretări, iar ideea coagulantă ar putea fi aceea a existenței universurilor paralele. Cu siguranță, Nihil novi sub sole (Nimic nou sub soare), dar prozatorul găsește veșmintele potrivite acestei idei filozofice, glisează planurile narative, înlătură barierele temporale și menține suspansul grație unor procedee împrumutate din cinematografie: panoramarea, prim-planurile, memoria asociativă, flashbackurile.

În povestirea Antecamera, ceea ce părea, la început, o simplă călătorie devine, treptat, un act inițiatic. Doi „îndrăgostiți tomnatici” (Radu și Diana) pornesc la drum, fără a stabili, în prealabil, o destinație precisă. Lăsându-se întunericul, ei înnoptează la pensiunea Paradis, situată, undeva, în pădure. Salonul în care sunt primiți e învăluit de o muzică în surdină și are, nu întâmplător, o formă hexagonală. Dincolo de perfecțiunea datorată simetriei sale, hexagonul simbolizează, aici, echilibrul și armonia, căci strania încăpere se dovedește a fi antecamera Paradisului pierdut. Dând la o parte draperiile salonului, îndrăgostiții pătrund în Grădina Edenului și înaintează, imponderabil, surprinși de vegetația abundentă, de armonia primordială: „Vegetație în toate nuanțele culorilor calde. Predomină verdele cu paleta sa discretă și albastrul cerului senin. Arbori, pomi, arbuști, și boschete din felurite familii și specii amestecați astfel încât să nu strice o anumită armonie prestabilită.”

Cu adevărat substanțială, dar și de o mai mare întindere, este narațiunea Sosia. Din nou, un fapt divers (de această dată, o excursie) se transformă într-o nouă inițiere sau, mai exact, într-o altă descindere în universul paralel. Tânărul profesor Radu vrea „să prindă răsăritul soarelui”, așa cum se vede el din vârful „micului Vezuviu”. Se înarmează cu toate cele necesare unei drumeții, trece puntea peste râul secular și începe să urce, privind, în zare, crucea imensă ce străjuiește Piscuiul Ronei. Noaptea și-o petrece dormind pe o brazdă de fân. În zori, admiră „aureola galben-portocalie” a soarelui și străzile orășelului care, văzute de sus, par „tentacule uriașe”. Mai jos de cruce, descoperă o grotă, intră, dar simte că pământul îi fuge de sub picioare și se prăbușește… într-o altă grotă. În mijlocul grotei, zărește o masă dreptunghiulară, cu fotolii din piatră albă. Protagonistul e convins că visează, că totul e doar „visul din vis sau coșmarul din vis”. Se plimbă, buimac, printr-un oraș necunoscut. „Bătrânelul” din peșteră îl însoțește într-o cafenea obscură, îi aude gândurile și elucidează misterul: „Acesta este orașul fără cimitire. În orașul nostru, fiecare om își duce propria-i cruce în propria-i spinare. Când moare, omul acestui oraș este incinerat împreună cu crucea sa, ori, mai degrabă, e mistuit de cruce.” Deodată, silueta aceluiași „bătrânel” (poreclit Pribeagul) se lungește, se comprimă și, apoi, dispare. O domnișoară îl trezește pe Radu: „Dormiți așa, stând pe scaun, de o oră, o oră și-un sfert. Trebuie că sunteți foarte obosit…” Mâini nevăzute îl scot afară din grotă. Spre asfințit, coboară la poalele „micului Vezuviu” și găsește trupul însângerat al unui ins care îi seamănă la înfățișare. Îl atrage îmbrăcămintea acestuia: costumul de blugi atât de mult dorit, în anii studenției. Într-o stare de transă, își schimbă vestimentația. Ajuns acasă, află, stupefiat, că bărbatul mort era sosia lui, fratele geamăn de care l-au despărțit părinții și războiul.

E un final senzațional, parcă menit să-i deruteze pe cititorii neavizați, dar autorul ne poartă printr-un labirint narativ, înțesat de mituri și de simboluri. Mitul peșterii, prezent în Republica lui Platon, e valorificat și reinterpretat, cu multă ingeniozitate. Vocile din peșteră (vocea baritonală și vocea feminină) reprezintă realități aparente, plăsmuiri ale imaginației, tentații mărunte care ne împiedică să percepem, obiectiv, lumea exterioară. Călătoria prin „orașul fără cimitire” e o călătorie spre noi înșine, de la tinerețea inocentă la senectutea lucidă, într-o dramatică încercare de autocunoaștere. Binele, adevărul și frumosul sunt valori morale fundamentale pe care le înțelegem și le prețuim, cum se cuvine, abia la maturitate. Tot restul vieții nu facem altceva decât să vedem umbrele din spatele focului ce arde în peșteră, respectiv să credem în iluziile din cotidianul absurd. Iată de ce, sosia personajului Radu nu este fratele său geamăn, ci, mai degrabă, Pribeagul.

Impregnată de filozofia lui Platon, povestirea Sosia e una remarcabilă prin construcția narativă, prin subtila alternare a planurilor real-ireal, prin progresia situațiilor limită și probabil că merită „amenințată să devină roman…”

Nu lipsite de valoare estetică sunt amintirile didactice din textul Angoasa, scenele rurale sau citadine din Automobilul Jan, Confesionar și „Tradiția cere să fie respectată”, dar ele par de o cu totul altă factură. Poate că filonul care trebuie exploatat e acela al literaturii fantastice, cu substrat filozofic…

Captivant și bine echilibrat, volumul de proză scurtă, semnat de Viorel Tăutan, mizează, în mare parte, când pe fantasticul de sorginte eminesciană, când pe fantasticul eliadesc, păstrându-și, în schimb, originalitatea prin forța evocatoare a memorialistului, prin amalgamul fericit de viață intensă și ficțiune memorabilă.