Continuăm studiul nostru dedicat lui Emil Lobonțiu, în calitatea sa de jurnalist, cu alte tematici pe care le-a abordat în cadrul articolelor publicate de-a lungul timpului.
O tematică importantă abordată de către Emil Lobonțiu în cadrul articolelor sale este cea a identității, tradițiilor și culturii sălăjene. Astfel, în articolul „Un străvechi leagăn al culturei”, face o analiză antropologică a sălăjenilor și a ținutului, considerând că toate „însușirile superioare” ale sălăjenilor se datorează bogatei tradiții istorice, dovedite de descoperirile arheologice, obiceiuri și tradiții: „Minunat pământ mai este Sălajul nostru. (…) Ca și pământul, așa și oamenii. Locuitorii pașnici ai acestei bucăți de pământ, au în firea lor ceva specific. Asemânați pe sălăjan cu bihoreanul închis, cu dobâcanul (din fostul comitat Solnoc-Dăbâca – n.n.) când prea credul când prea neîncrezător, cu «mocanul» șiret, cu sătmăreanul sfătos și atotștiutor, cu câmpeanul azvârlit, sau cu chioreanul lăudăros, și îndată veți afla, că sălăjanul are un caracter deosebit, cu un substrat de nobleță, eleganță și bunătate în gândire, în port, în gesturi, în vorbă”.1
În articolul „Ceva despre noi cei din Sălaj” afirmă că Sălajul românesc, cum se prezenta la vremea respectivă, avea „minunata înfățișare a unui popor vânjos pe suișul progresului”. Subliniază faptul că nu se puteau face diferențieri majore între categoriile sociale, deoarece intelectualii români sălăjeni nu erau „altceva, decât ramuri ascendente ale plugărimei”, adică proveneau și ei din popor.
Dacă nu se puteau face deosebiri majore pe categorii sociale sau bogăție, se putea face deosebire pe criterii de educație. Din păcate, generațiile de dinainte de Marea Unire știau foarte puțină carte. Cunoștințele se transmiteau atunci mai mult pe cale orală, din generație în generație. În schimb, la generațiile mai tinere se observa că știau aproape toți carte.
Un fenomen interesant pe care îl constată Emil Lobonțiu era acela că în Sălaj, față de alte zone ale țării, femeile mai tinere din mediul rural știau mai multă carte decât bărbații. Totuși, se observa și în rândul bărbaților „o mare dorință de carte și de dezvoltare economică”, fiind conștienți că dacă vor avea cunoștințe și vor practica o agricultură mai rațională, le va crește și nivelul de trai.
O altă observație îmbucurătoare era aceea că în Sălaj începea „să se cimenteze o învățătorime distinsă”. De asemenea, preoțimea avea misiunea de a moraliza masele, dar aveau greutăți economice, la fel ca dascălii.
Intelectualitatea românească din orașele sălăjene era, de asemenea, în formare. Se observa, totuși, „ivirea unor pretențiuni de o viață mai cizelată”, adică de o asumare a condiției urbane, care pretindea și o viață culturală „mai selectă”.
Încheie această analiză succintă a elitei sălăjene românești prin a sublinia că toate dezideratele se puteau atinge doar prin muncă și educație.2
Participând la manifestările dedicate Zilei Naționale a României, la 10 mai 1925, în Capitală, la defilarea unui impresionant cortegiu etnografic, care trecea prin fața Reginei Maria, observă și admiră frumusețea portului popular din toate zonele țării. Din păcate, Sălajul nu era prezent, ceea ce l-a întristat. Își pune întrebarea dacă exista un port popular specific Sălajului și tot el răspunde că așa cum există „un pământ sălăjenesc specific”, așa există și portul popular sălăjean. După părerea sa, cei care se pricepeau la alegerea motivelor, a croiului și „fazonării îmbrăcămintelor”, aveau datoria de a le pune în valoare și a realiza un costum românesc al Sălajului.
Fiecare intelectual, „în care bătea inimă românească”, avea datoria de a îmbrăca costumul popular la zi de sărbătoare și astfel ar da un exemplu de imitat pentru țăranii din satele sălăjene, care îl purtau „pe ulițele dătătoare de vlagă”, dar nu-l valorizau ca pe un bun identitar românesc.3
Hoinărind prin Sălaj, cu misiunea de a realiza o serie de prospecțiuni geologice pentru Institutul Geologic Român, al cărui angajat a fost în perioada 1919-1921, și apoi un colaborator constant, Emil Lobonțiu ajunge într-un loc pitoresc al Sălajului. Este vorba de satul Cizer, locul unde a trăit și creat opera sa poetică Veronica de Sălaj, soția dascălului Nichita Liscan.
Emil Lobonțiu definește acest loc ca pe un cuib solitar4, un loc încărcat de istorie în care au trăit și rudeniile sale și în care s-au oprit fruntașii Astrei, în drumul lor spre Șimleu Silvaniei, care a avut cinstea de a organiza adunarea generală a Astrei, în anul 1878.
La câțiva ani după istorica adunare generală a Astrei de la Șimleu Silvaniei, în anul 1881, ia ființă Reuniunea Femeilor Române Sălăjene (RFRS), pe care o consideră „cea mai conștie instituțiune românească a părților aceste în vremurile vitrege ale robiei”.
Una dintre cele mai importante realizări ale Reuniunii a fost înființarea școlii de fete din Șimleu, în anul 1888, cu scopul ca din ea „să iasă o pleiadă de femei culte cari alături de bărbații lor” să devină „luptătoarele cauzei naționale”.
Amintește de adevăratele serbări naționale românești, care se organizau în satele sălăjene, cu ocazia adunărilor generale anuale ale Reuniunii, ce se desfășurau în același timp și loc cu cele ale Astrei sălăjene. De asemenea, amintește de aprecierile deosebite pe care le-au primit vrednicele femei sălăjene din partea „bardului” de la Mircești, Vasile Alecsandri.
După Marea Unire, constată că domeniile de activitate ale Reuniunii s-au diversificat și s-au orientat spre numeroasele probleme sociale și de caritate. Evidențiază rolul deosebit al Reuniunii, căreia îi revenea misiunea de a „umple golurile unde filiera birocratică a mașinăriei de stat” nu ajungea. De asemenea, amintește sălăjenilor că Reuniunea a fost primită sub Înaltul Patronaj al reginei Maria și le cere să sprijine activitatea deosebită pe care o desfășurau.5
Emil Lobonțiu ne oferă și câteva medalioane biografice ale marilor noștri înaintași, precum Avram Iancu, de la a cărui naștere s-au împlinit 100 de ani, în 1924. Consideră că avem datoria morală, „cu mic și mare să ne aducem aminte de zbuciumul și năcazurile prin cari neamul nostru românesc a trecut” și să privim cu speranță spre viitor, înfrățiți într-o luptă comună spre un trai mai bun, urmând exemplul marelui nostru înaintaș.6
La cinci ani de la trecerea în eternitate a lui George Pop de Băsești, pe care Emil Lobonțiu îl consideră „apostolul simțirii românești pe aceste plaiuri”, fiica sa, Elena Pop Hossu-Longin, a reușit să ridice un monument, la Băsești, care a fost dezvelit, cu fastul cuvenit în data de 6 mai 1923, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe.
Emil Lobonțiu îi îndeamnă pe toți sălăjenii să participe „cu zmerenie” la evenimentul de la Băsești și să-și plece capetele înaintea mormântului. Totodată, îi creionează o scurtă schiță biografică și subliniază că deși după Marea Unire sălăjenii erau împărțiți în diferite partide politice, aveau datoria de a duce mai departe idealurile pentru care a luptat toată viața marele nostru înaintaș.7
Într-un articol omagial dedicat lui Alexandru Aciu, senator din partea PNR, care împlinea frumoasa vârstă de 50 de ani, Emil Lobonțiu consideră că relațiile de prietenie nu ar trebui să fie afectate de opiniile politice divergente. Dimpotrivă, afirmă că era o plăcere „să te lupți cu luptători adevărați, când este bărbătesc să fii și-n aceste lupte nobil…”. O dovadă, în acest sens, era chiar articolul omagial, în care descrie viața și activitatea lui Alexandru Aciu, pe care îl considera o personalitate marcantă a Sălajului și îl aștepta să contribuie, în continuare, la viața economică și culturală a orașului de la poalele Măgurii Șimleului.8
Serbarea zilei de 1 decembrie 1925, organizată la Șimleu Silvaniei, îi oferă prilejul de a consemna derularea evenimentului și a face unele constatări pe marginea lui. A fost impresionat de discursul președintelui Astrei șimleuane, Alexandru Aciu, care face apel la unitatea tuturor românilor, de conferința susținută de preotul profesor Romul Erdely, o adevărată „predică sfântă”, de dansurile românești jucate în costume naționale „cu multă grație și armonie” și de programul „ireproșabil” al seratei organizate sub conducerea Elenei Aciu, președinta RFRS. La final, prefectul județului Sălaj, profesor dr. Constantin Pavel, care o cunoștea pe Elena Aciu de la școlile Beiușului, îi mulțumește în mod deosebit pentru munca pe care o desfășura și la Șimleu Silvaniei, în fruntea RFRS.9
Emil Lobonțiu publică o serie de articole și cu ocazia sărbătorilor religioase de peste an, evidențiind importanța lor pentru credincioși, el personal fiind fiu de preot și absolvent de teologie. Este vorba de articolele „De Anul Nou”10, „Hristos a înviat”11, „Ziua învierii: să ne luminăm popoare…”12, „Cristos a înviat!”13, „Ispas”14 și „La Rusalii”.15
Deplasându-se într-o delegație, în calitate de deputat al Parlamentului României, în Palestina, la invitația ministrului Agriculturii, are șansa ca înainte de întâlnirea oficială să viziteze locurile sfinte de la Ierusalim și Viflaim. Simte nevoia să împărtășească și cititorilor experiența deosebită pe care a trăit-o și publică notele sale de călătorie, în care descrie, cu lux de amănunte, obiectivele turistic-religioase pe care le-a vizitat. Consideră că monumentul „care atrage luarea aminte a vizitatorului” este Biserica Nașterii Mântuitorului din Viflaim.16
Ziarul „Plugarul” avea ca subtitlu „Sfetnic al poporului român de la sate” și în acest context Emil Lobonțiu, alături de colegii de redacție și colaboratorii săi, publică o serie de articole despre „lumea satelor”.
În articolul „Lumină la sate”, Emil Lobonțiu își arată indignarea pentru că un „domn mai bătrân” i-a spus să nu tot insiste în a-i educa pe țărani, pentru că nu era bine să știe prea multă carte, „căci ne fac numai năcaz”. Provenind dintr-o familie de preoți care s-au luptat pentru înființarea școlilor confesionale românești și educarea copiilor de la sate, dorea și el ca țăranii să primească cât mai multă „lumină”. Acestui ideal și-a dedicat întreaga sa viață, fiind conștient că viitorul se putea construi doar cu „minți luminate și brațe tari”. Dă exemplul altor state civilizate, unde țăranii, în lungile nopți de iarnă, „cetesc cărți înțelepte din cari învață cum își pot lucra pământul cu mai mare ușurință”, crește animalele etc. Totodată, îi sfătuiește pe țărani să-și dea copiii la școală și să le ceară învățătorilor să-i educe cât mai bine, pentru a deveni mai înțelepți și astfel să-și asigure un nivel de trai mai bun.17
Primăvara readuce la viață întreaga natură, iar culturile agricole văd lumina soarelui după ce „plugul binecuvântat s-a sărutat cu pământul”, pe care îl aseamănă cu o „mamă născătoare”. Aduce un adevărat elogiu și „celei mai sfinte unelte” – plugul –, „în urma căruia se satură milioane de oameni”. De asemenea, țăranilor, care trudeau din greu pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele.18
Răsărirea holdelor de grâu înseamnă, în concepția lui Emil Lobonțiu, momentul în care „se naște o nouă viață”, iar pentru plugari „ivirea nădejdilor unor vremuri mai bune”, a unui nivel de trai mai îmbelșugat.19
Vremea recoltei, a secerișului, reprezenta momentul „cel mai vesel și mai aducător de nădejde” pentru țărani. Era un moment de sărbătoare, la care munceau în clacă, de la unii la alții. De asemenea, era momentul de răsplată pentru munca trudnică de peste an.
Pâinea ajungea și pe masa orășenilor, care trebuia să-i aprecieze mai mult pe țărani pentru munca lor și nu să-i desconsidere, uneori catalogându-i chiar proști, „căci acelor care dă pe masele tuturor pâinea albă” era „vrednic de-o soarte mai bună și baremi de-o călduroasă strângere de mână”.
În momentul în care preoții slujeau cu cele dintâi prescuri făcute din grâul cel nou, se cuvine să fie rostite rugăciuni de mulțumire către Dumnezeu, „că ne-a dat să ne înfruptăm din bunătățile sale”.20
Nu în ultimul rând, având în vedere specializarea sa de geolog, Emil Lobonțiu susține o serie de conferințe, publică o serie de articole științifice în revistele de specialitate, dar și în presă.
Într-un articol intitulat „Gazele naturale în Sălaj”, prezintă importanța economică a gazelor naturale și prospecțiunile care se făceau în Sălaj, unele zăcăminte fiind descoperite deja la Crișeni. Afirmă că Institutul Geologic al României l-a mandatat, în anul 1921, să revizuiască și să completeze, „după metodele cele mai nouă toate lucrările de ordin geologic” efectuate până la momentul respectiv în Sălaj. Consideră că a sosit momentul ca și Sălajul „să ia un avânt puternic” în acest domeniu de ultimă generație, la vremea respectivă.21
Casina Română din Șimleu Silvaniei organizează o serie de conferințe susținute în special de către profesorii de la Liceul „Simion Bărnuțiu”, printre care se afla și Emil Lobonțiu. Într-o astfel de conferință, vorbește despre bogățiile minerale ale României. Susține că generația sa avea rolul de a pune „bazele serioase ale Statului și Neamului Românesc”, pentru bunăstarea populației și generațiile care vor urma. În această ordine de idei, susține că trebuiau cunoscute și exploatate bogățiile minerale de care dispune țara noastră. Amintește de puterea extraordinară a apei în obținerea electricității, de bogatele zăcăminte de petrol, cărbuni și gaz metan, de zăcămintele de aur, argint, fier, plumb, cupru, aluminiu etc. De asemenea, de cele agricole, forestiere și acvatice. Toate acestea, concluzionează profesorul Emil Lobonțiu, „fac să ne umplem de un optimism sănătos, că prin punerea lor în valoare este asigurat viitorul Statului și bunul traiu al locuitorilor”.22
Așa cum subliniam la sfârșitul articolului publicat în numărul precedent al revistei, proiectul jurnalistic „Plugarul”, inițiat de profesorul dr. Emil Lobonțiu la începutul lunii mai 1923, se încheie în luna ianuarie 1926, când apare ultimul număr al ziarului.23
În acest context, Emil Lobonțiu inițiază un nou proiect jurnalistic, sub denumirea de „Plugul”, având subtitlul de „Organ social-cultural”. Primul număr al noului ziar apare în data de 1 mai 1926, tot la Șimleu Silvaniei, sediul redacției fiind pe strada Regele Ferdinand, nr. 31.
În anul 1929 revine la subtitlul pe care l-a avut ziarul „Plugarul”, intitulându-se ca „Sfetnic al poporului român de la sate”. Din păcate, la sfârșitul anului 1929 își sistează apariția, probabil și din cauza crizei economice mondiale care a izbucnit în acel an.
Ziarul reapare, tot la Șimleu, la 1 august 1934, cu subtitlul „Ziar politic, cultural, social și economic”. La început apare săptămânal, în anul 1935 bilunar, iar în anul 1936 apar doar trei numere, sistându-și apariția la 23 august 1936.
În noul ziar înființat, Emil Lobonțiu publică mult mai puține articole. Noi am identificat doar 12 articole semnate de către el, în anii 1926 (şase articole), 1929 (două articole) și, după reapariția ziarului, în anul 1934, mai publică patru articole.24 Explicația constă și în faptul că în perioadele în care a îndeplinit funcții publice importante, cum au fost cele de prefect al județului Bihor (1927) și al județului Sălaj (1928), nu a publicat nici un articol de presă.
În noul ziar, continuă seria articolelor cu caracter politic. Astfel, în articolul „Partidul liberal în fața fuziunei național-țărăniste”, își exprimă regretul că Partidul Național Român nu a fuzionat cu Partidul Național Liberal, ci cu Partidul Țărănesc. Consideră că toți ardelenii ar fi fost mai bucuroși și „mai plini de credință”, dacă Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod și toți ceilalți fruntași ai PNR ar fi mers alături de Ionel Brătianu și nu de „trădătorul” Constantin Stere sau de „demagogul învățător din Topoloveni”, Ion Mihalache. Fuzionând cu Partidul Țărănesc, el consideră că fruntașii politici ardeleni ar fi apucat „pe căi greșite”, „pe căile demagogiei”. La finalul articolului face și o predicție, care s-a dovedit a fi adevărată, subliniind că din cauza greșelilor pe care le făcea, guvernul Averescu nu va rezista la putere nici măcar un an de zile.
Într-un alt articol, cere reprezentanților guvernului Averescu din județul Sălaj să continue reformele începute de către guvernul liberal. Să treacă peste interesele de partid și „să recurgă la concursul tuturor oamenilor de bine și destoinici”. În acest sens, aduce în atenția guvernanților o serie de probleme, care așteptau să fie soluționate „fără amânare”.
Prima problemă pe care o aduce în atenția reprezentanților guvernului Averescu este cea a construcțiilor școlare, operă inițiată de ministrul Instrucțiunii Publice din guvernul liberal, dr. Constantin Angelescu. Îi acuză pe guvernanți că nu au continuat construcția școlilor începute și că unele dintre ele „s-au și năruit”. Le atrage atenția că aceste școli aparțineau „neamului nostru” și nu puteau fi lăsate în starea în care se aflau, pentru că s-au investit în ele foarte mulți bani „de-ai oamenilor săraci, ai căror pruncuți” să aibă unde învăța.
O altă problemă era legată de infrastructura afectată de ploile de primăvară. Nu s-a intervenit deloc asupra podurilor și drumurilor afectate. Nu acuză pe nimeni, dar dă exemplul generalului Traian Moșoiu care, în calitate de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul liberal, găsea tot timpul soluții în astfel de situații.
Nu în ultimul rând, pune problema ajutorului care trebuia acordat pentru îngrijirea lăcașurilor de cult din Sălaj.
În final, face un apel la guvernanți și la reprezentanții tuturor partidelor politice să dea „mână cu mână” și să ducă mai departe „lucrurile începute și bune”, căci dacă vor fi lăsate „pieirei, tot noi va trebui să le facem mai târziu și ne vor costa atunci și mai scump”.
Trecând într-un alt registru, anul 1926 a fost un an deosebit din punct de vedere cultural pentru orașul Zalău și pentru județul Sălaj, care a fost gazda celei de a treia adunări generale a Astrei, primele două fiind organizate la Șimleu Silvaniei, în 1878 și 1908.
Într-un articol intitulat „O grea încercare”, Emil Lobonțiu se arată sceptic că autoritățile județene, în frunte cu prefectul județului Sălaj, Nicodim Cristea, care îndeplinea și funcția de președinte al Astrei sălăjene, vor reuși să se ridice la înălțimea înaintașilor și să organizeze serbările cu fastul cuvenit. De fapt, articolul reflectă unele răfuieli politice rămase netranșate, care proveneau din timpul campaniei electorale recent încheiate, organizate și câștigate de către partidul aflat la putere, Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. Îi acuză pe reprezentanții sălăjeni ai partidului de guvernământ de violențe și teroare, susținând că unii jandarmi ar fi pus „sulița” în pieptul generalului Traian Moșoiu, „erou al românismului din Ardeal”, candidat pe listele PNL Sălaj, împiedicându-l să-și desfășoare campania electorală și „să nu poată cerceta plugarii satelor” sălăjene. Articolul este semnat cu pseudonimul „Feciorul Popii”.25
Într-un alt articol, le urează bun venit la Zalău distinșilor oaspeți, arhierei și preoți, miniștri și profesori universitari, recomandându-le ca pe parcursul șederii lor în Sălaj să se închine la mormântul lui Simion Bărnuțiu, la Bocșa, și la monumentul de la Guruslău, dedicat strălucitei victorii obținute de Mihai Viteazul împotriva lui Sigismund Báthory, la 3 august 1601. Totodată, aduce în atenția opiniei publice „cea mai dureroasă rană” cu care se confrunta județul Sălaj și celelalte județe de graniță, din această parte a țării, cea a „românizării Românilor”. Consideră că „răul” era „mai mult momentan” și putea fi reparat, venind în acest sens cu o serie de propuneri, „cu remedii luate până când încă nu este târziu”. Astfel, el propunea ca preoților și învățătorilor din satele românești să li se atașeze colaboratori culturali, funcționari etc., de origine română, pentru ca țăranii români să nu fie constrânși a folosi în aceste domenii o altă limbă decât cea oficială a statului român. De asemenea, să fie acordate indemnizații speciale nu numai preoților, învățătorilor și funcționarilor veniți din alte părți ale țării, ci și celor locali și să fie obligați să organizeze cursuri pentru adulți în diferite domenii de activitate. O altă propunere era aceea ca statul să sprijine presa românească locală, cu condiția de a publica și articole din istoria și literatura română. Nu în ultimul rând, era nevoie, în concepția sa, de „întărirea economică pe toată linia”. Aceste deziderate nu se puteau realiza, după părerea sa, fără o bună coordonare a administrației publice locale cu cea centrală.26
Trecuseră patru ani de la decesul lui Alexandru Gheție, vicarul Silvaniei, și abia în toamna anului 1926 a fost numit un nou vicar, în persoana preotului Emil Bran, originar din Tohat, la momentul respectiv preot în parohia Dragomirești, județul Maramureș. Era cel de al optulea vicar al Silvaniei, iar Emil Lobonțiu realizează o scurtă trecere în revistă a înaintașilor săi, începând cu anul 1810, momentul înființării instituției ecleziastice, până în anul 1922, când Alexandru Gheție trece la cele veșnice. Totodată, realizează un scurt istoric al familiei „brănenilor”, amintindu-l, printre alții, pe vrednicul de pomenire Petru Bran, preot în Hidig (azi Măieriște), protopop de Odorhei și Dorolț și profesor la liceul catolic din Satu Mare, unde a introdus catedra de limba română.
După o activitate prodigioasă, atât pe plan religios cât și cultural-național sau economic, aflat la vârsta de 62 de ani, Emil Bran era un „muncitor oțelit în lupta pentru binele de obște”. Deși până la momentul respectiv au fost colegi în Parlamentul României, Emil Bran obținând două mandate de senator, de Maramureș (1920-1922) și de Sălaj (1922-1926), pe listele PNL, Emil Lobonțiu consideră că din momentul numirii sale ca vicar al Silvaniei, „va trebui să facă întotdeauna și numai una politică: Politica Bisericei, – adeca numai aceea ce aduce liniște, înflorire, prosperare Bisericei, clerului, credincioșilor”.29
La 17 aprilie 1929 se împlineau 10 ani de la intrarea armatei române „pe pământul românesc din străvechi al Sălajului”. Evenimentul evocă momentul istoric și „opera grandioasă ale cărei temelii s-au pus” atunci, „și pe care pietre fundamentale a început dăinuirea unei vieți românești preste tot”. Trece în revistă marile realizări care s-au făcut în primul deceniu de la Marea Unire, în toate domeniile de activitate. Îi îndeamnă pe sălăjeni să participe la Serbările Unirii, să-și ducă „inimile la altarul de la Alba Iulia” și să pună „între lacrimi de bucurie și între hotărâri de nestrămutat sfânt jurământ”, că pe viitor se vor jertfi totul „pentru a întări pe veac pe aceste sălașuri România-Mare!”30
În perioada 1934-1936, după reapariția ziarului „Plugul”, Emil Lobonțiu mai publică doar câteva articole cu tematică economică, având de îndeplinit funcții publice importante, precum cea de președinte al Comisiei interimare a Șimleului, adică primar, iar la alegerile parlamentare din decembrie 1933 a obținut un nou mandat de deputat, ajungând până la onoranta funcție de vicepreședinte al Camerei Deputaților.
Din funcția de deputat, semnalează o serie de probleme economice stringente ale țării, precum era cea a valorificării vitelor, pe care o consideră o problemă de stat. Amintește că în zona Irakului au fost descoperite importante zăcăminte de petrol, ceea ce amenința piața mediteraneană. De asemenea, subliniază că prețul petrolului pe piața mondială era dirijat din Golful Mexic, făcând astfel „o concurență foarte îngrijorătoare produselor române”. Nici piața lemnului nu aducea „prea mari nădejdi pentru o înviorare a afacerilor”.
În acest context, consideră că un rol important în economia românească îl putea juca exportul de carne, îndeosebi pe piața Orientului apropiat. Personal, în calitate de parlamentar și președinte al Uniunii Sindicatelor Exportatorilor de Animale din România, încerca să găsească noi piețe de desfacere în țări precum Egipt, Siria, Palestina etc. De asemenea, încerca să le dezvolte pe cele existente, dând exemplul altor țări, care obțineau profituri importante din exportul de carne.31
În afară de problema exportului, Uniunea Sindicatelor, în fruntea căreia se afla Emil Lobonțiu, avea ca scop și valorificarea producției de animale și a produselor de origine animală pe plan intern, piață pe care o consideră „mai mult decât primitivă” și dezavantajoasă pentru țărani. Atrage atenția asupra lipsei unor târguri de animale organizate, dând exemplul altor țări occidentale care au rezolvat această problemă. În lipsa unor astfel de târguri, de munca trudnică a producătorilor agricoli profitau intermediarii, care cumpărau produsele țăranilor la prețuri derizorii și le vindeau cu un adaos de 200-300% față de prețul de cumpărare.32
O altă problemă deosebită cu care se confruntau țăranii era cea a datoriilor și impozitelor agricole, care au crescut enorm în perioada crizei economice mondiale din perioada 1929-1933, iar Emil Lobonțiu îi îndeamnă să profite de noua lege a conversiei datoriilor agricole, adoptată de guvernul liberal în primăvara anului 1934.33 Noua lege le permitea să scape de aceste datorii, în schimbul efectuării unor lucrări publice, plătite de către stat în contul datoriilor, lucrări care erau tot în folosul comunităților locale. Așa s-au construit și în Sălaj o serie de școli, biserici, instituții publice, drumuri, înființarea de pepiniere pomicole etc.
Pe lângă articolele publicate în cele două ziare pe care le-a înființat și condus, Emil Lobonțiu a mai colaborat și cu alte ziare sau reviste sălăjene, precum ziarul „Sălajul”, revista feministă „Flori de crin” și revista pedagogică-culturală „Școala Noastră”.
Note:
1 „Plugarul”, nr. 8, 15 martie 1924, p. 1.
2 Idem, nr. 21, 11 octombrie 1923, p. 1.
3 Idem, nr. 16, 23 mai 1925, p. 1.
4 Idem, nr. 23, 25 octombrie 1923, pp. 1-2.
5 Idem, nr. 13, 25 aprilie 1925, p. 1.
6 Idem, nr. 17, 1 septembrie 1924, p. 1.
7 Idem, nr. 1, 3 mai 1923, p. 1
8 Idem, nr. 28, 26 septembrie 1925, pp. 1-2.
9 Idem, nr. 36-37, 12 decembrie 1925, pp. 2-3.
10 Idem, nr. 1, 1 ianuarie 1925, p. 1.
11 Idem, nr. 10, 15 aprilie 1924, p. 1.
12 „Sălajul”, nr. 7, 15 aprilie 1928, p. 1.
13 „Plugul”, nr. 5, 1 aprilie 1929, p. 1.
14 „Plugarul”, nr. 3, 17 mai 1923, p. 1.
15 Idem, nr. 4, 24 mai 1923, p. 1.
16 „Plugul”, nr. 18, 25 decembrie 1934, p. 2 și p. 5.
17 „Plugarul”, nr. 12, 9 august 1923, p. 1.
18 Idem, nr. 8, 14 martie 1925, p. 1.
19 Idem, nr. 21, 15 noiembrie 1924, p. 1.
20 Idem, nr. 18, 4 iulie 1925, p. 1.
21 Idem, nr. 5, 31 mai 1923, p. 1.
22 „Plugul”, nr. 1, 1 februarie 1927, p. 4.
23 Este vorba de nr. 2-3, 16-23 ianuarie 1926.
24 Este vorba de colecția care se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.
25 „Plugul”, nr. 4, 15 octombrie 1926, p. 2.
26 Idem, nr. 5, 1 noiembrie 1926, pp. 3-4.
27 Idem, nr. 2, 1 septembrie 1926, p. 1.
28 Idem, nr. 3, 15 septembrie 1926, p. 1.
29 Idem, nr. 6, 15 noiembrie 1926, pp. 1-2.
30 Idem, nr. 6-7, 1 mai 1929, p. 1.
31 Idem, nr. 7, 10 septembrie 1934, p. 3.
32 Idem, nr. 13, 21 octombrie 1934, p. 3.
33 Idem, nr. 11, 7 octombrie 1934, p. 1.
+ There are no comments
Add yours