Jurnalistul Emil Lobonțiu (I)

Acum 130 de ani, la 20 februarie 1893, în localitatea Boianu Mare, plasa Tășnad, vedea lumina zilei Emil Lobonțiu, una dintre personalitățile marcante ale Sălajului interbelic. Doctor în Geologie, a fost angajat al Institutului Geologic Român din București, profesor la Liceul „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei, la liceul din Carei și la Institutul Politehnic din Timișoara, prefect al județelor Bihor și Sălaj, parlamentar în mai multe legislaturi, fiind ales secretar, apoi vicepreședinte al Camerei Deputaților¹, dar și un condeier de mare vervă și talent.

În special această ultimă latură a activității sale – cea de jurnalist – este foarte puțin cunoscută, motiv pentru care ne propunem să o analizăm în prezentul studiu.

Ajungând profesor la liceul din Șimleu în toamna anului 1921, Emil Lobonțiu face pasul și spre cariera politică, intrând în rândurile Partidului Național Liberal. Alături de generalul Traian Moșoiu a înființat organizația PNL Sălaj, la începutul anului 1922. Totodată, a fost propus candidat pe listele organizației liberale din Sălaj, câștigând mandatul de deputat al circumscripției electorale Tășnad.

Emil Lobonțiu era conștient de rolul important pe care îl juca presa ca mijloc de propagandă politică și în menținerea legăturilor cu electoratul. În acest context, neavând o platformă politică proprie la Șimleu, face apel la frații Laurențiu și Emil Bran, care dețineau ziarul „Sălajul”, ce apare la Jibou, în perioada 1920-1922, iar în momentul în care preotul Emil Bran obține mandatul de senator, din partea PNL Sălaj, ziarul își mută sediul la Zalău.

Primul articol publicat de Emil Lobonțiu în coloanele ziarului „Sălajul” se intitulează „Scrisoare către alegătorii cercului Tășnad”, datat 22 aprilie 1922, după ce s-au mai liniștit puternicele pasiuni politice create de campania electorală. În calitate de deputat ales, îi anunță pe locuitorii din zona Tășnadului că a observat la fața locului, în timpul campaniei electorale, faptul că țăranii aveau „o mulțime de jalbe și de necazuri” și că a luat măsuri pentru ca ele să fie rezolvate. De asemenea, îi anunță că se va deplasa personal între alegătorii din zona Tășnadului pentru a asculta „jalbele și durerile” țăranilor².

Ziarul „Sălajul” reflectă în continuare activitatea politică a lui Emil Lobonțiu și a celorlalți parlamentari liberali sălăjeni și îi publică o serie de articole.

Următorul articol publicat de Emil Lobonțiu este, din păcate, un discurs funebru pe care l-a rostit la moartea vicarului Silvaniei, Dr. Alexandru Gheție, fost senator de Sălaj din partea Partidului Național Român. Trecând peste divergențele politice, „cari există între diferitele grupări parlamentare”, deplânge și el moartea prematură a lui Alexandru Gheție, subliniind că și-a „stâmpărat” și el „setea cunoștințelor la izvorul atât de îmbelșugat al înțelepciunei” vrednicului de pomenire vicar al Silvaniei. Totodată, îl deplângea și Parlamentul, în numele căruia vorbea, „căci a pierdut pe unul dintre cei mai luminați membrii”³.

Emil Lobonțiu este preocupat de situația delicată a școlilor confesionale românești, care au avut un rol foarte important înainte de 1918 în păstrarea identității românești, iar acum erau „statificate”. Printr-un ordin ministerial, tot personalul școlilor confesionale românești a fost trecut la stat, iar clădirile au fost rechiziționate. Deși bisericile au luat „o ținută ostilă” față de intenția statului, Emil Lobonțiu recunoaște că bisericile singure nu puteau susține bunul mers al învățământului primar. Consideră că ar exista o cale de mijloc, aceea ca statul să ajute școlile confesionale, idee cu care statul nu a fost de acord, toate școlile confesionale românești trecând sub autoritatea statului⁴.

În articolul „Viitorul economic al Sălajului”, consideră că exista un conflict între generații, care vedeau diferit problemele economice ale țării, în timp ce se putea constata că „țăranul tot necăjit a rămas”, satele erau „tot așa de neîngrijite, tot așa de desordonate, iar în case tot jale și năcaz mult”. Susține că vina nu era doar a guvernanților, ci a tuturor cetățenilor, că partidele și guvernele puteau da „cel mult o posibilitate de-a munci liniștiți și-n pace”.

Viața economică se găsea într-un stadiu „foarte delăsat, iar bănci românești existau doar câteva care, în lipsa încurajării, erau „anemice”. Susține că tânăra generație intenționa să dezvolte o viață industrială și comercială intensivă, „din care să rezulte bine material suflării românești din județ fără considerațiuni de colorit politic”.

Se consideră și el aparținător al acestei generații, la fel ca toți cei care ieșeau de pe băncile școlilor, convinși cu toții că „fără muncă nu se poate produce nimic”⁵.

Doctor în Geologie, Emil Lobonțiu era pasionat și de vestigiile istorice, în special cele ale Măgurii Șimleului și satului Giurtelec, unde a păstorit bunicul său, protopopul revoluționar pașoptist, Ioan Lobonțiu. În anul 1921, se deplasează în satul Giurtelec și povestind cu locuitorii află o serie de legende populare. Mai multe persoane i-au povestit că la ei, într-un deal, au locuit odinioară „horoieșii”. Acei uriași ar fi locuit pe două vârfuri de deal îndepărtate, iar când aveau nevoie de un topor sau alte unelte strigau unii la alții și își aruncau cele cerute, de pe un deal pe altul.

Pornind pe urmele legendelor, profesorul Lobonțiu se deplasează la locul indicat de săteni. El se numește „via lui Damian” și este situat pe malul drept al râului Crasna, la o altitudine de 319 m.

Cu prilejul cercetării respective, profesorul Lobonțiu a descoperit o serie de obiecte, pe care le-a trimis spre cercetare unor specialiști în domeniu. Aceștia le-au comparat cu alte obiecte asemănătoare aflate la Zürich, în Elveția, care au fost descrise de savantul Heierli.

Concluzia a fost că obiectele de la Giurtelec datează din epoca nouă a pietrei (eneolitic) și că Valea Crasnei adăpostește pe malurile ei multe astfel de urme ale omului primitiv⁶.

Obiectele descoperite de Emil Lobonțiu au ajuns în colecțiile liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei, unde a înființat un muzeu școlar.

În ultimul articol pe care îl publică în ziarul „Sălajul”, în anul 1922, dezbate trei probleme, pe care le consideră capitale pentru biserică și societate.

Prima problemă este cea a căsătoriilor civile, pe care o consideră o problemă prioritară a legislativului românesc. Subliniază că tradiția legii noastre naționale are la bază căsătoria religioasă și „în interesul vital al existenței neamului și țării noastre” să se pretindă legiuitorilor ca să codifice obligativitatea căsătoriei religioase, „care să se consacre înaintea căsătoriei civile”.

A doua problemă pe care o aduce în atenția publicului este cea a bisericii greco-catolice, pentru care cere să-i fie asigurate „privilegiul și atribuțiile de biserică națională”, alături de biserica ortodoxă, având în vedere importanța sa istorică pentru neamul românesc.

Nu în ultimul rând, consideră că întregul cler din Ardeal era nedreptățit în privința salarizării, subliniind că deși avea o pregătire superioară, precum cel din Vechiul Regat, preoții ardeleni primeau un salariu egal cu cel al seminariștilor⁷.

În anul 1923, Emil Lobonțiu se decide să înființeze propriul său ziar. Proiectul său jurnalistic s-a numit „Plugarul” și a apărut la Șimleu Silvaniei, în data de 3 mai 1923. În editorialul „Glas către cititori” prezintă programul, scopul și obiectivele noului ziar: „Numele nostru este PLUGARUL, pentru că glasul voim să ni-l îndreptăm către plugarii satelor noastre și către toți cărturarii de la sate, care muncesc și trudesc pentru binele țărănimii.

Ba mai avem și aceleași dorințe pe care le are plugarul când își pune plugul în brazdă, și aruncă sămânța în pământ. (…)

Sămânța pe care o aruncăm în pământ este: dragostea de Țară, dragostea familiei regale, constea mai marilor lumești și bisericești, iubirea bisericei și a școalei, buna înțelegere între noi și înșine și între celelalte neamuri de altă limbă și lege.

Roadele pe care voim să le culegem vor fi înaintarea și ridicarea poporului nostru românesc, înflorirea satelor, îmbogățirea țăranilor, buna chibzuială întru toate și pacea în sufletele tuturora.

PLUGARUL va aduce întotdeauna veștile cele mai noi și mai ales ușoară, înțeleasă de toți, va da seamă despre prețurile care sunt în târguri, și în tot numărul va publica câte o mică bucată din frumoasa literatură populară, din care vom putea învăța vorba dulce, înțelepciune și dragoste pentru învățătură”⁸.

În coloanele ziarului „Plugarul”, Emil Lobonțiu semnează 35 de articole, cu o tematică diversă, de la cea politică și economică, până la cea cultural-științifică. De asemenea, în coloanele ziarului sunt publicate cele mai importante discursuri parlamentare ale deputatului Lobonțiu și este reflectată activitatea sa politică în cadrul organizației PNL Sălaj.

În articolul „Impresii din viața politică”, Emil Lobonțiu subliniază atmosfera tensionată care a existat în Parlament în timpul dezbaterilor asupra Constituției, în primăvara anului 1923, și modul cum în nici un an de zile ea „s-a schimbat ca din minune” și „s-a făcut senin”. Aceiași politicieni care atunci se urau, huiduiau și se ponegreau, acum „ei te salută de la distanțe”. Dă exemplul politicianului dr. Nicolae Lupu, „cel sălbatec”, care acum „cântă serenăzi” premierului Ionel Brătianu sau exemplul fruntașului politic național-român Alexandru Vaida Voevod, care acum recunoștea, după părerea sa, „marele merite” ale prim-ministrului liberal. Opinează că schimbarea de atitudine avea loc pe fondul bătăliei pentru accederea la guvernare, deși mai erau doi ani de zile până la terminarea mandatului guvernului liberal.

Interesant este faptul că Emil Lobonțiu era și acum de părere că PNR, condus de Iuliu Maniu, era „predestinat să deie mâna cu liberalii, având aproape același program” și „aceiaș mentalitate”. Ambele reprezentau, în concepția sa, „cea mai fără de prihană idee națională”. Preconiza, „cu certitudine matematică”, faptul că în cel mult doi ani de zile cele două partide vor fuziona, subliniind că liberalii erau dispuși să uite „toate relele și calomniile” care li s-au adus⁹.

În articolul „La o parte cu patimile”, afirmă că minoritățile etnice din Sălaj priveau cu satisfacție cum se certau politicienii români între ei. În Sălaj, spune el, intelectualii români, care aproape se puteau „număra pe degete”, erau împărțiți în mai multe partide politice și abia așteptau să se atace între ei. În acest context, poporul de rând era nedumerit, neștiind pe care să-l asculte. Soluția pe care o propune era ca în problemele culturale, naționale și economice să nu existe „izolare”, ci unitate. Această solidaritate o vede ca pe „un imperativ categoric”. Condiția principală era însă ca „patimile” politice să fie lăsate la o parte¹⁰.

În articolul „Ce ar fi de făcut în Sălaj?” consideră că, după entuziasmul realizării României Mari, a sosit și vremea muncii în toate domeniile de activitate. Laudă entuziasmul și energia tinerei generații, din care consideră că face și el parte, care însă trebuia să fie unită nu prin „legături politice, ci prin dragostea de muncă”. În continuare, dă exemple din Șimleu și din județ, în care a fost implicată tânăra generație, precum liceul românesc din Șimleu, școlile medii sau primare de stat sau judecătoriile, cea din Șimleu fiind considerată ca model de urmat.

Pornind de la această bază, creionează un plan de muncă pentru județul Sălaj, în domeniul cultural, economico-financiar, agrar, precum și în domeniul căilor de comunicații. Doctor în Geologie, insistă asupra bogățiilor minerale ale Sălajului și valorificarea lor, invitând băncile să sprijine investițiile în acest domeniu. De asemenea, în domeniul agriculturii, propune „o și mai rațională îngrijire a pământului”, selecția animalelor de reproducție, dezvoltarea pomiculturii și îmbunătățirea căilor de comunicație. Subliniază unele schimbări importante în domeniul administrației locale din orașul Șimleu Silvaniei, care a început să deruleze o serie de proiecte edilitar-gospodărești, dar și în Zalău observă „o mișcare foarte îmbucurătoare”. Scopul final al acestor eforturi era „progresul general și manifestarea geniului românesc pe toate tărâmurile”¹¹.

În articolul „Actualități”, Emil Lobonțiu ia în vizor întreaga presă românească, considerând că ziarele „cari hulesc țara și poporul” erau „vrășmașe”, îndemnând publicul să nu le citească, dând și exemplu unor astfel de ziare. În schimb, acceptă ca gazetele de partid să fie sprijinite, chiar dacă se atacau între ele, motivând că nu erau scrise pentru a face „țării stricăciune”, ci pentru a susține punctul de vedere al unui partid sau altul. Îi îndeamnă pe politicienii care erau atacați în diferite ziare ale partidelor adverse „să fie elastici”, să suporte criticile și „mai ales veșnic gata de a intra și-a uita supărarea”¹².

Începând cu numărul 7 din 1 martie 1924, ziarul „Plugarul” devine „organ cultural și de cooperație”, cu apariție bilunară, având următorul comitet de redacție: fondator dr. Emil Lobonțiu, director Tănase Pușcă, redactor-responsabil Victor Pop, toți trei profesori la Liceul „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei. Proprietar al ziarului devine Federala „Sălajul” din Șimleu Silvaniei.

Emil Lobonțiu consideră că a reformat întreg personalul de redacție și a trecut ziarul în proprietatea „Federalei”, „instituțiune afară și peste partide”, cu intenția de „a servi cât mai bine scopurile culturale ale populației” și cooperației din județ și că a părăsit „tonul nepotrivit al politicei de partide”. A înființat și o rubrică nouă, intitulată „Tribuna liberă”, în cadrul căreia, „într-un ton civilizat”, se puteau exprima păreri economice, politice sau confesionale diverse, cu condiția asumării lor.

Pornind de la această premisă, afirmă că în calitatea sa de secretar al Camerei Deputaților, ales în toate cele trei sesiuni parlamentare de până atunci, i s-a dat „posibilitatea și însărcinarea” de a urmări activitatea parlamentară și chiar extraparlamentară a fiecărui deputat. În acest context, face o analiză a activității tuturor parlamentarilor sălăjeni¹³.

În articolul „Creșterea cetățe-nească. Nădejdi …”, afirmă că se bucură de faptul că cetățeanul de rând a început să fie interesat de viața politică și de activitatea depusă de cei pe care i-a ales. Este de părere că odată cu introducerea votului universal, fiecare alegător avea datoria de a urmări îndeaproape „mersul conducerii țării” și a vota în cunoștință de cauză. Se simțea o lipsă acută a culturii politice a electoratului românesc și în special în rândul țărănimii, care putea fi ușor atrasă de mirajul promisiunilor populiste. Nu era de acord, însă, cu critica nejustificată a guvernanților, subliniind că de la politică să nu se aștepte la „minuni”. Fiecare cetățean avea datoria de a munci cu conștiinciozitate, să nu rabde nedreptățile pe care unii încercau să le facă, „și atunci vom vedea că va începe să fie bine în țară”. Toți cetățenii aveau un singur scop „bunăînțelegerea și bunăstarea tuturor”¹⁴.

Înainte cu un an de a se sfârși guvernarea liberală (1922-1926), se vehiculau două nume pentru funcția de prim-ministru: generalul Alexandru Averescu și Iuliu Maniu.

Emil Lobonțiu este de părere că amândoi erau „oameni mari, oameni aleși” și că făceau „cinste neamului românesc”. Nu era de acord cu faptul că au început să se atace în ziarele de partid, ceea ce nu dădea bine, după părerea sa, în rândul populației, care și așa avea părerea „că tot ce-i conducător, nu-i bun”¹⁵.

Opera prodigioasă a ministrului Instrucțiunii Publice, Dr. Constantin Angelescu este analizată de către Emil Lobonțiu în cadrul unui alt articol publicat în ziarul „Plugarul”. Îl consideră ca fiind „mâna dreaptă” a prim-ministrului liberal, Ionel Brătianu. Într-adevăr, în timpul mandatelor sale în fruntea învățământului românesc, s-a reușit construcția a mii de școli în mediul rural, dintre care foarte multe și în județul Sălaj. De asemenea, în timpul ministeriatului său s-a deschis liceul de stat din Zalău, condus de către profesorul Leontin Ghergariu, iar la Șimleu a fost înființată o școală de învățători și una comercială. În semn de recunoștință, sălăjenii au dat numele său școlii comerciale din Șimleu¹⁶.

Opera sa de construcții școlare a continuat și în mandatele următoare (1927-1928 și 1933-1937), fiind considerat un al doilea Spiru Haret pentru învățământul românesc. În urma asasinării de către legionari a premierului I.G. Duca, a fost ales ca prim-ministru interimar, după care regele Carol al II-lea l-a impus pe Gheorghe Tătărescu, omul său de încredere¹⁷.

În vara anului 1925, pe data de 25 august, au fost organizate la nivelul întregii ţări alegeri pentru înfiinţarea Camerelor de Agricultură, în conformitate cu noua lege votată de către Parlament la sfârşitul sesiunii din anul 1925. Constituirea noilor Camere de Agricultură avea o mare importanţă şi din punct de vedere politic, deoarece aveau dreptul, conform proiectului de lege electorală, să trimită în Parlament, la nivel naţional, un număr de șase senatori, ceea ce a generat puternice pasiuni politice și la nivelul județului Sălaj. Marea bătălie se dădea între alianța Partidului Național cu Partidul Țărănesc și Partidul Național Liberal, aflat încă la putere.

În acest joc politic intră și Emil Lobonțiu, președinte al organizației PNL Sălaj, publicând pe această temă și un articol de presă, în care se arăta indignat că adversarii politici din alianța național-țărănistă au înscris în lista lor un proaspăt convertit la cultul baptist. Făcând muncă de propagandă în teren, s-au întâlnit pe Valea Barcăului, în localitatea Șumal, Emil Lobonțiu arătându-se deranjat că și pastorul făcea propagandă electorală. Își pune întrebarea cum vor sta distinșii protopopi greco-catolici alături de un neoprotestant și consideră că alianța național-țărănistă va pierde voturi din această cauză. De asemenea, anunță că liberalii se vor folosi de această temă în timpul campaniei electorale pentru Camerele de Agricultură¹⁸.

Emil Lobonțiu s-a înșelat, alianța național-țărănistă câștigând alegerile pentru Camera de Agricultură, atât la nivel național cât și în Sălaj, ceea ce însemna că electoratul indica alianța ca succesoare a guvernului liberal.

În urma pierderii alegerilor, prefectul liberal de Sălaj, Iulian Domșa, a plătit cu funcția și a fost înlocuit cu reputatul profesor de la școlile Beiușului, Dr. Constantin Pavel, despre care Emil Lobonțiu publică un articol. Absolvent de teologie și litere, profesorul Constantin Pavel a avut numeroși elevi din Sălaj, printre care și Emil Lobonțiu, care a fost elev la liceul din Beiuș. El era convins că noul prefect va găsi în Sălaj „o mulțime de lucruri bine începute” de Iulian Domșa, care îl va sprijini personal. De asemenea, va găsi „oameni buni, înțelegători, plugari harnici, cari conduși cu înțelepciune, fac minuni”. Le cere sălăjenilor să-l sprijine pe noul prefect și să părăsească „colțul comod de unde este ușor să facem critici, și punând umăr la umăr să ne arătăm vrednici de numele de român”¹⁹.

Proiectul jurnalistic „Plugarul”, inițiat de profesorul dr. Emil Lobonțiu la începutul lunii mai 1923, se încheie în luna ianuarie 1926, când apare ultimul număr al ziarului²⁰. Motivul încetării apariției ziarului îl constituie trecerea celor doi colegi de redacție, profesorii Tănase Pușcă și Victor Pop, la Partidul Poporului, iar peste câteva luni, la 16 aprilie 1926 apărea deja organul oficial de presă al Partidului Poporului din Sălaj, girat de către profesorul Tănase Pușcă, sub denumirea de „Poporul Sălăjan”.

În acest context, Emil Lobonțiu înființează un nou ziar, sub denumirea de „Plugul”, care devine organul de presă al PNL Sălaj. Primul număr al noului ziar apare în data de 1 mai 1926.

După cum subliniam, tematica articolelor publicate de Emil Lobonțiu este una foarte vastă și ne propunem ca într-un articol viitor să analizăm articolele care se referă la tradițiile și obiceiurile sălăjene, asociațiile culturale și problemele economice cu care se confrunta lumea satelor sălăjene în perioada interbelică.

Note:

1 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Documentar, dosar D. 8490, vol. 1, f. 16.

2 „Sălajul”, nr. 13, 29 aprilie 1922, p. 1.

3 Idem, nr. 15, 13 mai 1922, p. 1.

4 Ibidem, pp. 1-2.

5 Idem, nr. 16, 20 mai 1922, p. 2.

6 Idem, nr. 34, 25 noiembrie 1922, pp. 1-2.

7 Idem, 23 decembrie 1922, pp. 2-3.

8 „Plugarul”, nr. 1, 3 mai 1923, p. 1.

9 Idem, nr. 1, 3 ianuarie 1924, p. 4.

10 Idem, nr. 27, 22 noiembrie 1923, p. 1.

11 Idem, nr. 4, 31 ianuarie 1924, pp. 1-2.

12 Idem, nr. 6, 14 februarie 1924, p. 1.

13 Idem, nr. 5, 21 februarie 1925, p. 1.

14 Idem, nr. 15, 15 iulie 1924, p. 1.

15 Idem, nr. 9, 21 martie 1925, p. 2.

16 Idem, nr. 12, 18 aprilie 1925, p. 1.

17 Vezi, în acest sens, Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, București, Editura Machiavelli, 1995, pp. 110-111.

18 „Plugarul”, nr. 22, 15 august 1925, p. 1.

19 „Sălajul”, nr. 18, 3 noiembrie 1925, p. 1.

20 Este vorba de nr. 2-3, 16-23 ianuarie 1926.