În dormitorul întunecat, fire de praf zboară necontrolat. De când nu s-a mai aerisit? Păianjenii par a fi în pragul unei rebeliuni tăcute. Haine murdare aruncate ici-colo, ambalaje și cutii mototolite tronează în mijlocul camerei. Sticle, căni, pahare – peisajul e dezolant.
Nimicul mă acoperă cu neant și astăzi. Țipătul mut îmi răsună în timpane, asurzindu-mă. Strig, strig, strig și nimeni nu aude. Alerg, alerg, alerg – și neputința mă prinde din urmă. Brațe de uriaș mă învăluie, iar flăcări albastre și violet îmi ard pielea. Nu simt nicio durere, nu simt nimic. Parcă totul e doar un coșmar din care nu mă pot trezi.
Picături reci de transpirație mi se scurg din firele de păr, pe față, pe bărbie, apoi pe piept. Simt cum se scurg pe abdomen și mai jos. Nu le opresc. Nu îndrăznesc. Le las să cadă și o baltă se adună în jurul meu. Privesc nedumerită și ridic nepăsătoare din umeri. Cui îi pasă? Părul e umed și murdar. Nu-mi amintesc când l-am spălat ultima dată și nici nu-mi pasă. În afară de crizele zilnice și de firul de lumină ce pătrunde prin geam, nimeni nu mă vizitează.
Spre seară, disperarea își face apariția ostentativ, cu un aer regesc. Mă târăsc dintr-un colț în altul al apartamentului fără rost. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu știu cât e ceasul, nici în ce zi suntem. Iar mai apoi, cad în baie, în propria baltă de tristețe, apăsare și tumult. Într-un târziu, adorm pe gresia rece și pătată de timp. Nu știu cum – probabil epuizarea și-a cerut dreptul. Poate doar visul mai are puls.
Mă trezește o bătaie în ușă și un sunet infernal. Nu reușesc să înțeleg dacă e interfonul. Clipesc nedumerită și încerc să mă ridic. Nu reușesc. Închid ochii, îi deschid, îi închid din nou. Pleoapele sunt rănite și îngreunate, apoi îl văd clar pe bunicul. Nu spune nimic. Mă privește cu ochi blânzi și atunci înțeleg totul. E timpul să mă trezesc, fiindcă a vorbi cu morții nu e genul meu de activitate preferată. Privesc în jur, încercând să deosebesc realitatea de visare. Tot ce reușesc este să închid ochii la loc și să-mi continui somnul – singura clipă în care fericirea pare posibilă.
Încerc să-mi revin la normal. Dar ce mai este normalul în ziua de azi? Ce mai putem considera normal când totul s-a schimbat, când totul s-a prefăcut în ceva nedefinit? Tot ce era normal odată s-a prefăcut în scrum. Plumbul ne învăluie și noi nici măcar nu ne dăm seama. Marea de indiferență ne înghite cu fălci de uriaș. Brațe de lut ne înconjoară și ne sufocă, încet, lăsând în urmă nămeți de praf și murdărie. Creierul este asaltat de informații de duzină, sinapsele se scaldă în inconsistență și superficialitate.
Nu m-am trezit, ci doar am gonit visul într-o altă încăpere, departe de anxietatea zilnică, departe de stres, nemulțumire, aroganță, suferință, tumult. Am încuiat ușa și am aruncat cheia într-o mare de acarieni invadată de note gri. Strălucirea a rămas la suprafață, cercurile aurii și argintii încă se zăresc prin fereastra sufletului avid de cunoaștere. Nu am renunțat la el, însă nici nu vreau să-l văd mototolit și aruncat la gunoi, ars la un foc de tabără de pe malul Dunării, în bătaia de joc a unor tineri amețiți de căldura lunii cuptor. Ce mai rămâne când renunți până și la vis? Ce mai e de făcut când nu mai ai nimic la care să aspiri?
Gândurile mi-au fost bruiate de existența din afară. Dacă nu ar exista sunete care să mă trezească din visare, n-aș mai putea diferenția ziua de noapte, realitatea de reverie. Minute, ore, zile, luni – poate chiar ani – fără dorința de a-mi aminti de o existență reală. În bula mea, ferită de lume, parcă aerul are altă consistență, parcă totul are un alt sens. La impactul cu realitatea, plămânii se simt sufocați, amenințați de un dușman invizibil. Creierul pare amorțit, mâinile și picioarele se mișcă mecanic.
Pe stradă nu sunt oameni, sunt doar siluete care se pierd în arșița amiezii. E iulie. Suferința începe ușor-ușor să se topească odată cu gândurile negre. Am croșetat din fire vechi o pătură de speranță și am aruncat-o peste canapeaua plină de adâncituri și arcuri ieșite la suprafață. Nu le poate acoperi, însă poate mima frumosul, poate ascunde o realitate pe care dorim cu orice preț să o mascăm. În capsula mea de melancolie, încerc să mimez frumosul. Încerc să îmi fac existența agreabilă, mințindu-mă uneori chiar și pe mine, cu zâmbetul pe buze. Mi-am spus să nu mai mint, dar uneori minciuna e un balsam care mă ajută să alunec mai departe, zi după zi, an după an. Mă ajută să-mi vindec rănile, să acopăr cu noroi uscat deznădejdea, să dau foc coșmeliei fără să privesc înapoi.
Pentru o clipă, canapeaua cu iz de apă stătută s-a transformat într-un tron, iar pereții crăpați au devenit altarul speranței, al bunătății și spiritualității. Mirosul de santal împrospătează aerul, iar eu sunt regina ținutului și mă bucur de susținere, apreciere, încurajare. Trupul îmi aparține, nestingherit de căldură, de pânza de păianjen a memoriei, de deșertul saharian. Nimic nu contează și totul pare desprins dintr-un tablou al unei epoci fericite.
