Privesc prin fereastra murdară, unde praful și vina sunt sedimentate în straturi, iar ceea ce văd mă lasă încremenită-n timp. Urlete albastre, ca marea disperării, și vișinii, ca strigătul sângelui, se lovesc de timpanul spart al existenței mele pustii. Aripi plăpânde bat, strofocându-se să izbească aerul poluat de prea multă pizmă. Velierul de ametist al existenței își curăță trist pânzele distruse de furtună. Privitorul exasperat se preface mulțumit cu ceea ce primește, când, în realitate, din limbă îi curge vitriol, ca o lavă tăcută, iar din creier, rugină și petrol. Sinapsele-i sunt carbonizate, în aer levitează miros de sulf.
– Cine ești tu, străine? se aude un glas impregnat cu cenușă, scuipând abisul și sorbind viața.
Mă ascund strategic, încercând să mă agăț de un colț de speranță, îmbibat cu vise, îmbrăcate în haine de foc și umbrite de tuse prelungă. Îmi simt nasul asaltat de vapori violenți de amoniac, iar perle saline îmi ajung subtil în barbă. O mare de acarieni invadează patul de moarte al existenței inferice, scurgându-se până în adâncul infinit al sufletului uman.
– Ce mai e omul atunci când nu mai există fizic pe pământ? se aude din nou același glas răgușit și adânc, scuipând smoală aprinsă, pizmă și foc.
Niciun răspuns, doar o liniște care sparge timpanul sensibil al unui ascultător fragil. Cine poate spune ce există după viața aceasta incertă, tăvălită în praful de pușcă al unui explorator aprins?
– Privește marea întinsă, este chiar în fața ta! răsună același glas, impregnat cu nuanțe de albastru și vișiniu.
Te uiți în juru-ți, asculți timid și nu-nțelegi. Te miri de ce ți se arată, iar disprețul ți se scurge din privire și din trup. Cine o mai fi și nebunul acesta care-și imaginează marea chiar aici? E întuneric în cameră. Continui să privești pe fereastră și nu îndrăznești să vorbești. Ți-e frică de smoala încinsă care curge alene, iar din când în când erupe, lăsând în urmă suferință, ftizie și dor. O mare de sânge albastru pulsează în fața ta, valuri de esență uitată se frâng de cornee și tu nu le vezi. Ești orb. Ochii ți-au fost jertfiți de trupul efemer.
– Aprinde lumina în suflet și vei vedea! îndeamnă același glas. Privește porumbelul și urmează-l îndeaproape, dacă poți. Numai cei demni vor reuși!
Valul de smoală mă surprinde și mă poartă alene pe marea de sânge, lăsând în urmă plăgi adânci și pustii. Nu mă împotrivesc dorinței aprige care mă înghite pe nesimțite, anulându-mi existența, până când ea devine o iluzie risipită de vânt și abis. Totul se dizolvă într-o mare de negru și alb, iar într-un final mă trezesc. Clipesc cu ochii minții. Sunt pe o mare de lumină, iar în față, nestingherit, este chiar porumbelul alb. Păzește o poartă strălucitoare, însă ironia este că nu pot spune dacă e reală sau doar mi-o imaginez. Deschisă și totuși inaccesibilă, luminoasă, dar îngreunată de umbrele ce o înconjoară. Glasul impregnat cu cenușă șoptește triumfător, vocea sa reverberând ca un ecou al timpului trecut:
– Poarta există doar pentru cei care au curajul să creadă în ea și, mai presus de orice, să vadă dincolo de zidurile înalte, brăzdate cu îngeri încremeniți în lut și draci împietriți de vreme și blesteme. Ea își deschide porțile de selenit pentru cei care nu intră și le închide în față celor ce îndrăznesc să o înfrunte.
Privesc temător, mă opresc, amuțesc. Cuvintele și-au pierdut însemnătatea în locul în care mă aflu. Trupul mi-a fost metamorfozat: plutesc într-un aer nepoluat și am fost eliberată de ancorele existenței terestre. Sensul, un fir subțire ce ținea existența împreună, s-a destrămat ca o ață devorată de timp, lăsând în urmă doar o tăcere grea și definitivă de jad. În acest gol imens nu simt decât o mare eliberare, ca și cum greutatea a tot ceea ce e viu s-ar fi risipit într-o lumină nesfârșită. Singurul lucru care pare asemănător cu viața de pe pământ este chiar porumbelul alb. Penele-i sunt perfect așezate, iar privirea vie și pătrunzătoare adăpostește secretul unei lumi nevăzute. Aceasta mă străpunge și, totuși, bizar, mă alină ca o mamă grijulie. Mă liniștește și mă îndeamnă să-mi deschid sufletul către poarta pe care nici măcar eu nu știam că o caut. Patru scoici aurii, strălucind ca semnele divine, tronează pe aripa dreaptă, iar patru scoici violet, cu o nuanță fantomatică, sfâșie misterul aripii stângi. În mișcarea studiată a aripilor lui regăsesc ritmul pierdut al existenței mele. Îmi arată drumul în tăcere, parcă spunându-mi: „Urmează-mă, dacă îndrăznești”. Îl urmez, fără să știu cum, iar pasul invizibil îmi devine sigur și apăsat.
Rugina, sfâșiată de un scâncet tăcut, se destramă. Vitriolul se evaporă, iar în urma sa rămâne o explozie de lumină cerească. Am fost îndelung un prizonier tăcut și orb. Porumbelul dispare, dar lumina lui vibrează în mine, ca o flacără ce arde mocnit. Mă inundă și mă îndeamnă să merg mai departe, cu o certitudine pe care o simt arzându-mi sufletul, încet. Poarta strălucitoare mă înghite cu fălci de uriaș, iar dincolo de lumină, întrebările nu mă apasă, ci mă eliberează cu o forță îngerească. Nu există răspunsuri, însă sufletul mi-a înflorit de întrebări, adânci și arzătoare. Mă îmbarc într-o nouă aventură, pe velierul de ametist al imaginației și speranței, plutind în deriva memoriei. Nu am găsit curajul să le rostesc, însă simt că trebuie și merită să le trăiesc, plutind pe marea de safir ce se întinde nemărginită în față.
