Iuliu Maniu urmărit de Siguranța Statului în timpul dictaturii regale

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea instaura un regim autoritar personal, ceea ce însemna sfârșitul regimului politic democratic interbelic. Iuliu Maniu s-a împotrivit instaurării dictaturii regale și s-a poziționat hotărât împotriva ei, devenind liderul opoziției democratice din România, în acele vremuri de restriște pentru fragila democrație interbelică.

Luările de poziție hotărâte ale liderului național-țărănist au dus la întărirea urmăririi sale de către agenții Siguranței Statului, la ordinul regelui Carol al II-lea. Era urmărit de dimineața până seara, convorbirile sale telefonice erau înregistrate, aparițiile în presă ale tuturor declarațiilor sale politice cenzurate drastic, până la interzicere. De asemenea, erau urmărite nu numai întâlnirile sale publice, ci și cele ale persoanelor din anturajul său, catalogate ca persoane din „cercurile maniste”.

Din raportul înaintat de către agenții Siguranței, la 14 februarie 1938, aflăm că Iuliu Maniu urma să aibă o întrevedere cu fostul său colaborator politic, Grigore Iunian, „pentru a vedea care este opinia lui Iunian față de actuala situație și mai ales dacă nu consimte a se forma un bloc al democrației pentru salvarea libertăților”. Aflăm că regele Carol al II-lea i-a propus lui Iunian să ocupe portofoliul de la Justiție din guvernul său marionetă, în fruntea căruia l-a postat pe patriarhul Miron Cristea, dar acesta a refuzat, spre cinstea lui, spunând că „nu poate sluji o dictatură, oricât de bine intenționată ar fi” și că el era „totdeauna pentru un guvern de alegeri, sub un guvern de funcționari”.

Tot din raport aflăm că marele diplomat Nicolae Titulescu, care se înscrisese în Partidul Național Țărănesc, a renunțat să se înapoieze în țară, „atâta timp cât va persista actualul regim” și că aștepta „unele dispozițiuni ale d-lui Maniu, după care va începe o acțiune în streinătate defavorabilă regimului actual”.

Simțind, probabil, că regele Carol al II-lea va schimba și Constituția din 1923, Iuliu Maniu spunea că „recunoaște că pentru moment Constituția nu corespunde necesităților Statului”, dar nu dorea ca legea fundamentală a statului „să fie modificată, fără Parlament și fără o prealabilă discuție mai largă”.¹

La 21 februarie 1938, Secția I a Corpului Detectivilor raporta că Iuliu Maniu intenționa să efectueze un voiaj în străinătate, la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie, pentru a se informa, la fața locului, „asupra stărilor din Occident și totodată a lămuri pe unii din fruntașii politici ai țărilor aliate României asupra stărilor din țară”. Cu această ocazie, Iuliu Maniu își propunea să dea „explicațiuni” în legătură cu „acțiunea pe care a dus-o în unire cu Corneliu Codreanu” și că va face precizări asupra motivelor care l-au determinat la colaborarea cu Garda de Fier, în sensul că această colaborare nu avea la bază „un acord încheiat pe o perioadă mai îndelungată de timp, că odată obiectivul ajuns, acordul tacit” dintre el și Codreanu era „denunțat automat”. De asemenea, că nu putea fi vorba, în nici un caz, de renunțarea PNȚ la programul său „pur democratic”.²

Așa cum a prevăzut Iuliu Maniu, regele Carol al II-lea a abrogat Constituția din anul 1923 și a supus unui simulacru de referendum textul noii Constituții. Intrat în posesia textului noii Constituții, ce urma să fie aprobată printr-un plebiscit, Iuliu Maniu a făcut presei străine o declarație hotărâtă, subliniind că aceasta „răpește drepturile Națiunii, extinde până la despotism prerogativele regale, desființează sistemul parlamentar reprezentativ cu răspundere ministerială, închide calea unei evoluții moderne sociale și economice a Țării noastre, introduce pedeapsa cu moartea, desființează curțile cu juri și lasă în grija legilor ordinare manifestarea tuturor drepturilor civile și politice fără nici o garanție înscrisă în Pactul Fundamental al Țării”. De asemenea, sublinia că și puterea legislativă era „în mâna și la dispoziția M.S. Regelui”.³

Deși Iuliu Maniu și conducerea PNȚ au luat decizia de a nu participa la plebiscit, transmițând hotărârea de boicotare și presei străine, la 22 februarie 1938, se pare că informația nu a ajuns și la electoratul românesc, așa cum s-ar fi așteptat. În acest context, fiind un vot obligatoriu și pe față, cu sprijinul aparatului de propagandă al statului, plebiscitul regelui a întrunit o majoritate covârșitoare.⁴

La 25 februarie 1938, agenții Siguranței raportau că în „rândurile maniștilor”, rezultatul plebiscitului a produs „o dezorientare complectă”. Chiar și Iuliu Maniu ar fi fost „deprimat de acest rezultat” și ar fi încercat „să se scuze” față de cei apropiați, „în sensul că timpul scurt n-a permis punerea în practică a consemnului de abținere de la vot, cuvântul de ordine în acest sens neputând fi transmis la timp masselor național-țărăniste”. Cu toate acestea, conform informațiilor aflate de agenții Siguranței din anturajul lui Iuliu Maniu, acesta „va căuta prin toate mijloacele ce-i va sta la dispoziție să saboteze aplicarea nouei Constituții”, în special în Ardeal, „unde speră să aibă mai mult concurs decât în vechiul regat”.⁵

Scrisoarea de reproș pe care Iuliu Maniu a adresat-o patriarhului Miron Cristea, la 11 februarie 1938⁶, pentru că a acceptat să gireze instaurarea regimului dictatorial instaurat de regele Carol al II-lea, din funcția de prim-ministru de fațadă, și textul discursului său din ședința Comitetului Executiv al PNȚ din 13 februarie, reproduse la aparatul Gestetner, au fost răspândite în întreaga țară, fiind transmise prin curieri. În București, acest material a fost trimis la mai mulți fruntași politici și intelectuali, „pentru ca aceștia la rândul lor să-l dea mai departe, așa că prin acest sistem s-a ajuns să se facă largă publicitate la aceste declarațiuni”. Totodată, agenții Siguranței raportau că Iuliu Maniu pregătea o altă scrisoare pentru patriarhul Miron Cristea, în care îi va transmite, ironic, că îi „mulțumește” pentru „marele bine făcut țării cu noua Constituție, pe care a semnat-o ca fiu de iobag din Ardeal”.⁷

La 27 februarie 1938, agenții Siguranței raportau că Iuliu Maniu pregătea masele național-țărăniste ardelene pentru sabotarea aplicării noii Constituții. În acest sens, colaboratorii apropiați ai lui Maniu au multiplicat declarațiile făcute presei asupra Constituției și plebiscitului și le-au trimis în provincie, „prin oameni de încredere, pentru a fi răspândite direct printre locuitori”. Atenționau că prin aceasta se urmărea „creiarea unei atmosfere ostile nouei Constituții și în consecință a unei atmosfere prielnică pentru sabotarea metodică a Constituției”, ceea ce a și „enunțat principial” și Iuliu Maniu în declarațiile sale.

Toate aceste informații au fost transmise în special în Ardeal și Banat, unde urma să se desfășoare o adunare a Comitetului Regional al PNȚ. Evenimentul urma să se desfășoare la Cluj, capitala politică a Transilvaniei, la 6 martie 1938, iar în cadrul ei urma „să se hotărască chiar organizarea unei mari manifestațiuni populare în Ardeal împotriva nouei Constituții, trecându-se peste măsurile luate de guvern”.⁸

La 2 martie 1938, organele Siguranței raportau că Iuliu Maniu pregătea „o luptă de proporții” împotriva regimului carlist. În „cercurile” apropiate de Iuliu Maniu se discuta că deși marele om politic era în dezacord cu unii dintre fruntașii național-țărăniști din Vechiul Regat, nu numai că nu a renunțat la „acțiunea” împotriva noii Constituții carliste și a regimului de la putere, ci dimpotrivă era hotărât „și a început chiar pregătirea luptei împotriva regimului și contra Constituției, luptă în care d-sa speră să antreneze massele național-țărăniste la început din Ardeal și apoi și acele din vechiul regat”. În acest sens, după consfătuirea de la Cluj, din 6 martie 1938, intenționa să viziteze și celelalte provincii istorice, anunțându-și chiar vizita la Iași⁹, probabil pentru a avea discuții cu fruntașul politic Petre Andrei, care intenționa să plece din partid și să accepte o funcție ministerială propusă de regele Carol al II-lea, care viza scindarea PNȚ.

Ocuparea Austriei de Germania nazistă, la 12 martie 1938, a produs „o mare îngrijorare”, în special în rândul fruntașilor național-țărăniști din Ardeal, care vedeau expansiunea Germaniei ca pe o „iminentă amenințare” a granițelor de Vest ale României, „mai ales în urma faptului că Ungaria a aprobat actul politic al lui Hitler”.

Fruntașii politici național-țărăniști din Ardeal au început o propagandă pe care au numit-o „a redeșteptării ardelenilor”, prin care denunță pericolul care amenința direct țara noastră. În această problemă au primit instrucțiuni din partea lui Iuliu Maniu să critice regimul carlist, „spunând maselor țărănești că acțiunea acestui regim a dat siguranță lui Hitler să înfăptuiască Anschluss-ul, în ciuda tratatelor de pace existente”. De asemenea, atacă politica externă a României, inaugurată sub guvernul Tătărescu, care „a contribuit în aceeași măsură” la situația din primăvara anului 1938, care amenința „în mod foarte serios nu numai integritatea țării, dar și unitatea noastră națională”.

În cercurile apropiate ale lui Iuliu Maniu se comenta „foarte serios” despre înaintarea unui memoriu guvernului și regelui Carol al II-lea, „în sarcina căruia aceștia aruncă întreaga răspundere a situației grave ce s-a creiat prin actul politic al lui Hitler, care neliniștește întreaga suflare ardeleană”.

Fruntașii politici ardeleni vorbeau despre iminenta agresiune a Germaniei împotriva Cehoslovaciei, „care spun că va pieri fără să poată primi vreun ajutor din partea aliaților ei, în care caz soarta Ardealului va fi pecetluită și poate chiar a Bucovinei, pe care ar revendica-o chiar germanii”. Despre această problemă gravă, între Iuliu Maniu și Nicolae Titulescu ar fi avut loc un schimb de informații, prin curier, prin care marele diplomat român a spus că evenimentele, cu toate consecințele lor, au fost calculate de către Hitler de aproape patru ani, de când Iugoslavia „a început să șovăiască în politica sa externă” și că situația din primăvara anului 1938 se datora „numai și numai lipsei de unitate între statele Micei Înțelegeri, care în trecut au ținut în frâu Germania”.¹⁰

La începutul lunii mai 1938, în cercurile maniste ardelene s-a difuzat știrea că urma să fie organizată o emigrare a unui grup de câteva mii de intelectuali ardeleni în America, „gest care ar urma să aibă caracterul unei manifestațiuni politice de protest față de actuala stare de lucruri”. Serviciul de Siguranță nu putea preciza în raportul său dacă această idee era pornită din sugestia lui Iuliu Maniu sau dacă avea asentimentul său.¹¹

Serviciul de Siguranță raporta inclusiv deplasările lui Iuliu Maniu la Bădăcin, Cluj sau București. Astfel, aflăm că în data de 20 mai 1938, la orele 17,30, Iuliu Maniu a plecat din Cluj, spre Bădăcin, cu autobuzul de Șimleu¹², iar la 8 iunie raportau că, la ora 20,00, s-a reîntors în Cluj și că vor raporta dacă în aceeași seară va merge cu trenul spre București, precum și numărul trenului cu care va pleca”.¹³

Una dintre locațiile preferate în care Iuliu Maniu se întâlnea cu colaboratorii politici apropiați era stațiunea Sovata, unde mergea frecvent la tratament. La 15 iunie 1938, Corpul Detectivilor raporta că Iuliu Maniu se afla la Sovata din data de 10 iunie, urmând să părăsească stațiunea în data de 16 iunie. În stațiune se mai aflau nepotul său, Ionel Pop, dr. Iustin Poruțiu, Aurel Leucuția, dr. Cornel Bianu, Oros, directorul Uzinei de apă din Cluj, Ioan Vescan, fost deputat din Târgu Mureș și dr. Ieronim Stoichiță, șeful organizației PNȚ din județul Sibiu, acesta din urmă sosind în cursul zilei de 13 iunie. În perioada 11-13 iunie a mai fost prezent profesorul Bozdog din Târgu Mureș, „cunoscut partizan al d-lui Maniu”. În raport se subliniază că în perioada cât a stat la Sovata, „a avut dese conciliabule cu cei de mai sus, cari l-au vizitat fie individual fie câte doi, niciodată însă mai mulți”.¹⁴

În data de 21 iunie 1938, Corpul Detectivilor raporta că înainte de a pleca la Bădăcin, Iuliu Maniu s-a întâlnit cu „un grup restrâns de intimi colaboratori” și a discutat despre zvonurile ce au circulat în legătură cu o reconciliere între el și Coroană, afirmând următoarele:

„S-au făcut încercări și chiar unele presiuni pentru a atrage la actualul regim noui elemente fruntașe național-țărăniste. Nu știu în ce măsură se va reuși de către cei interesați și nici nu interesează prea mult rezultatul.

Eu personal nu am nimic contra M.S. Regelui, dar politica pe care o duc nu se poate concilia cu atitudinea Suveranului, care nu se ține niciodată de cuvânt și deci nu se poate contra pe promisiunile Coroanei și nici nu se pot lua atitudini și hotărâri definitive.

Afară de acest esențial efect, Majestatea Sa mai are firea Lui despotică, căci nesocotind libertățile câștigate cu atâtea sacrificii, siluește continuu indulgența și firea blândă a poporului.

Dar nu numai că poporul a fost strâns în chingile dictaturei politice, lăcomia împinge acum să se stabilească și o dictatură economică. În acest scop, Coroana s-a introdus și se introduce mereu direct și prin interpuși în toate întreprinderile mari industriale și comerciale ale țării, căutând să acapareze majoritatea acțiunilor, așa cum s-a întâmplat în curând cu cartelul zahărului și cum se va întâmpla în curând cu cartelul oțelului și al fabricilor de armament.

În această situație este iluzorie speranța poporului într-o îmbunătățire a vieței economice și de aceia eu nu voi renunța să duc mai departe lupta pentru revenirea la situația normală, singura care ar putea salva țara. Nu voi renunța chiar dacă voi fi sortit să merg la sacrificiul vieței mele”.

În raport se mai spune că printre fruntașii care „difuzează în rândurile partizanilor ardeleni” această declarație a președintelui PNȚ se numărau Ilie Lazăr, Aurel Leucuția, Aurel Dobrescu și Ghiță Pop.¹⁵

În aceeași zi de 21 iunie 1938, de la Cluj se transmitea conducerii Serviciului de Siguranță următoarea notă: „Starea de spirit ce a creiat acțiunea manistă, tinde din ce în ce mai mult să preocupe opinia publică, care acum urmărește cu mai mult interes activitatea politică a D-lui Maniu. –

În prezent – din cauza confuziilor politice – o seamă de oameni cari au activat în diferite partide politice, sunt pe punctul de a se atașa acțiunei maniste, deoarece spun cercurile maniste, în actuala stare de lucruri, toți văd în Maniu, omul care manifestă curajul să se mențină pe poziție și de la care așteaptă cu încredere o redresare și ameliorare a vieții noastre politice. În anturajul acțiunei maniste, mai vine și lotul ofițerilor deblocați, cari de la început s-au grupat în jurul D-lui Maniu, creind o atmosferă de optimism și de mare încredere în dânsul. Înconjurat de aceste simpatii, D-l Maniu a căutat să speculeze orice situație favorabilă acțiunei sale. –

Bazat pe multiple nemulțumiri creiate în rândurile oamenilor politici, și datorită faptului că dânsul nu s-a dezis deloc atunci când a anunțat cu mult înainte opiniei publice evenimentele ce s-au desfășurat, și-a creiat în ultimul timp, adânci simpatii, atât în cercurile politicianiste civile, cât și în cadrele armatei, omul cel mai drept, omul cel mai hotărât și integru. –

Maniștii nu se sfiesc să afirme, cu toată convingerea, că în curând acțiunea dusă de dl. Iuliu Maniu va triumfa. Unii dintre ei, arată chiar că sfârșitul actualului regim va fi provocat de chestiunea alegerilor pentru Cameră și Senat, când – după dânșii – se vor produce evenimente mari.

Pentru reușita acestei acțiuni, Domnul Maniu activează intens, luând contact cu fruntașii vieței noastre politice, preconizând așa numita rezistență cetățenească, anunțată în public în diferitele sale cuvântări.

Pe de altă parte, exponenții grupărilor de dreapta, cuziști-gogiști și legionari, cari s-au văzut loviți în conducerea lor, tratează și ei să formeze un front unic, a «Mișcărei Naționaliste» căutând să lupte alături de frontul cetățenesc a D-lui Maniu, în care se vor încadra toți fruntașii politici, – nemulțumiți de regimul de azi. –

Lozinca lor – spun – va fi: Lupta contra dictaturei și a regimului de cumplit favoritism ce s-a cuibărit atât în cadrele funcționarilor publici, a magistraților cât și în cadrele armatei. –”.¹⁶

Regimul autoritar personal instaurat de către regele Carol al II-lea, „de centralism anti-democratic, lipsit de înțelegere pentru concepțiile și tradițiile locale căruia au fost supuse Transilvania și Banat în timpul celor 20 ani de la unirea lor de bună voie cu România”, a provocat nemulțumiri crescânde și în rândul populației din Ardeal și Banat. În acest context, așa cum se afirmă și în rapoartele Serviciului de Siguranță, în frunte cu Iuliu Maniu, „Românii care formează marea majoritate a populațiunii acestor ținuturi, au continuat lupta lor contra centralismului în cadrul legal și pe tărâmul vieții parlamentare și al libertăților publice”.

În toamna anului 1938, „după zece luni de suferințe, mereu crescânde, și în fața acțiunei revizionismului maghiar”, care amenința hotarele de Vest ale țării, fruntașii politici din Ardeal și Banat care au realizat Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, „au hotărât să reacționeze contra regimului de dictatură”. În acest sens, au întocmit un Memorandum adresat regelui Carol al II-lea, în care îi reamintesc că în Rezoluția Unirii de la Alba Iulia au formulat dorința „expresă” ca noua țară să fie organizată pe temeiul unei Constituții „pur democratice” și „participarea echitabilă a elementului ardelean în conducerea Statului”.¹⁷

Ideea Memorandumului a apărut în vara anului 1938, iar redactarea lui a fost grăbită de evenimentele internaționale care s-au succedat rapid: înțelegerea de la München, între Germania, Italia, Franța și Anglia, pe seama Cehoslovaciei. Iuliu Maniu și fruntașii politici transilvăneni considerau că odată precedentul creat, o asemenea înțelegere putea fi făcută și pe seama României. În primă fază a fost luată o hotărâre în cadrul organizației provinciale din Ardeal și Banat, la Brașov, după care, memorandumul a fost elaborat în cursul lunilor septembrie și octombrie 1938, sub supravegherea directă a lui Iuliu Maniu.¹⁸

Memorandumul¹⁹ a fost întocmit de către 51 de conducători români transilvăneni și bănățeni din generația Marii Uniri, „cari au reușit să-și mențină încrederea și simpatiile poporului din Transilvania și Banat în toate alegerile, reprezentând aceste provincii în parlamentul țării”. În memorandum se cerea „abolirea dictaturei regale și revenirea la spiritul actului de unire”. Totodată, se protesta „categoric contra oricărei acuzațiuni de separatism” și se declara ferm că nu se urmărea „nici măcar acordarea unei autonomii politice pentru provincie”. Dimpotrivă, se cerea „desăvârșirea grabnică a armamentului și a apărării naționale și accelerarea operei de fortificare a granițelor țării, pentru menținerea neștirbită a integrității teritoriale a Statului”. De asemenea, se cerea „înarmarea morală a țării, prin înlăturarea nemulțumirilor politice”.

În fruntea semnatarilor se găseau Iuliu Maniu, fost președinte al Consiliului Dirigent, organul executiv provizoriu al Transilvaniei și prim-ministru în trei guverne ale României interbelice, apoi foștii miniștri Mihai Popovici, Sever Bocu, Emil Hațieganu, Valer Moldovan, Aurel Dobrescu, Ghiță Pop etc.

Înfruntând toate presiunile și amenințările venite din partea Palatului și Guvernului, ei s-au deplasat la București și au depus textul Memorandumului, împreună cu o anexă documentară, la ministrul Palatului, cerând să fie primiți de către regele Carol al II-lea. După șase zile de așteptare, au primit răspunsul că regele „nu găsește necesară acordarea unei audiențe”. Serviciul de Siguranță raporta că „gestul de curaj al fruntașilor ardeleni a pătruns adânc în public cu toate rigorile unei cenzuri sprijinită pe condamnări zilnice, pronunțate de curțile de justiție militară”, iar refuzul regelui de a-i primi „a produs o impresie din cele mai penibile în Capitală și în toată țara”. În special în Transilvania și Banat, unde domnea „o stare de amărăciune și indignare greu conținută”, și unde mii de persoane se găseau în închisori, „victime ale unui regim intolerabil de tiranie”, impresia a fost „deosebit de adâncă”. Se făcea analogie cu mișcarea memorandistă din anul 1892, când delegația celor 300 de români ardeleni au dus la Viena un Memorandum, adresat împăratului Franz Joseph, iar acesta a refuzat să-i primească, la fel ca regele Carol al II-lea.²⁰

În cele din urmă, memoriul a fost înaintat regelui Carol al II-lea, la 15 decembrie 1938. Reacția regelui a fost aceea că a doua zi, 16 decembrie, a înființat Frontul Renașterii Naționale, „unica organizație politică de stat”, în care trebuiau să se înregimenteze toți românii, orice activitate politică în afara acestui partid fiind socotită clandestină.

La scurt timp după apariția Decretului pentru înființarea Frontului Renașterii Naționale, după cum se sublinia în raportul Serviciului de Siguranță datat Cluj, 23 decembrie 1938, Iuliu Maniu a făcut o serie de declarații politice, anunțând că PNȚ își va continua activitatea politică „cu orice preț”. Declarațiile au fost date spre difuzare reprezentanților presei străine, deoarece în țară ele nu puteau să apară din cauza cenzurii regimului carlist. Declarațiile lui Iuliu Maniu, care condamna înființarea partidului unic, au fost multiplicate și trimise prin curieri speciali tuturor șefilor de organizații ale PNȚ, „pentru ca aceștia la rândul lor să le difuzeze cât mai larg în masele poporului”.²¹

Iuliu Maniu a continuat lupta împotriva dictaturii și a Camarilei nefaste formate în jurul metresei lui Carol al II-lea, Elena Lupescu, care se va încheia cu abdicarea regelui în favoarea fiului său, Mihai, la începutul lunii septembrie 1940. Din păcate era prea târziu, pentru că în vara anului 1940, cea mai neagră vară din istoria țării noastre, România a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei, Ardealul și Cadrilaterul. Au urmat regimul dictatorial legionaro-antonescian, dictatura militară antonesciană, iar la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial sovieticii au reușit, din păcate, să-și impună regimul totalitar comunist. Iuliu Maniu a rămas lider al opoziției democratice din România și în acei ani de restriște pentru țara noastră. Cu toate că avea posibilitatea de a părăsi țara și a se refugia din fața urgiei sovietice, a ales să rămână în țară, să lupte până la capăt și să devină un martir al neamului românesc, sfârșind tragic în Penitenciarul din Sighetu Marmației, la 5 februarie 1953.

Note:

1. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Documentar, dosar D 10.874, f. 147.
2. Ibidem, f. 152.
3. Iuliu Maniu în fața istoriei. Documente (1934-1940), coord. Gabriel Țepelea, Editura Gândirea Românească, București, 1993, p. 231-232.
4. Vezi, printre altele, Petre Țurlea, Carol al II-lea și Iuliu Maniu, Editura Semne, București, 2013, p. 358-359.
5. ACNSAS, fond Documentar, dosar D 10.874, f. 153.
6. Iuliu Maniu în fața istoriei, p. 225.
7. ACNSAS, fond Documentar, dosar D 10.874, f. 154.
8. Ibidem, f. 162.
9. Ibidem, f. 170.
10. Ibidem, f.180-181.
11. Ibidem, f. 262.
12. Ibidem, f. 285.
13. Ibidem, f. 306.
14. Ibidem, f. 324.
15. Ibidem, f. 336.
16. Ibidem, f. 341.
17. Ibidem, dosar D 10.937, f. 251-252.
18. Petre Țurlea, op. cit., pp. 386-387.
19. Memorandumul a fost descoperit și publicat pentru prima dată de istorici sălăjeni Cornel Grad și Doru E. Goron, în volumul de documente Iuliu Maniu în fața istoriei, citat mai sus, și în revista muzeului din Zalău, Acta Mvsei Porolissensis, XVIII, Zalău, 1994, p. 381-406.
20. ACNSAS, fond Documentar, dosar D 10.937, ff. 252-253.
21. Ibidem, dosar D 10.917, f. 43.