Iuliu Maniu – simbolul speranței și al dorinței de libertate

Cristian Borz & Ana-Maria Borz

Iuliu Maniu a ştiut că puterile occidentale au abandonat România în mâinile sovieticilor, chiar înainte de terminarea războiului şi cu toate acestea a continuat să lupte, chiar dacă lupta sa însemna închisoare şi moarte. El considera martiriul său piatra de temelie a renaşterii poporului în viitor. Într‑o discuţie pe care a avut‑o cu nepotul său, Ionel Pop, înainte de alegerile din 19 noiembrie 1946, Maniu spunea: „Eu ştiu că toată garnitura noastră, împreună cu mine, vom muri în închisoare. Dar nu‑ţi dai seama că asta este datoria mea, a noastră? Este singurul lucru pe care‑l mai pot face pentru poporul român acum. Să‑i dau demnitatea luptei, să arăt lumii întregi că românii nu au capitulat în faţa tiraniei comuniste, că au luptat până la sfârşit. Asta constituie elementul de demnitate peste care, în ziua libertăţii ne vom clădi viaţa. Este tot ce pot să fac pentru poporul român, să‑i dau această demnitate”.

Ambasadorul SUA, Averell Harriman, şi cel al Marii Britanii, Sir Archibald Clark Kerr, s-au străduit să-l convingă pe Iuliu Maniu să accepte ca PNȚ să participe la alegerile din 1946, în condiţiile impuse de ruşi, dându-i anumite garanții. Iuliu Maniu a spus: „Eu ştiu că alegerile libere nu se vor garanta, ştiu că nici Anglia, nici SUA nu vor mobiliza flota pentru a asigura legitimitatea alegerilor româneşti, de aceea nu pot accepta soluţia pe care aţi preconizat-o dvs., care este o capitulare în faţa unor exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român”. Peste ani, în memoriile lui, Kerr a scris: „Cu multă strângere de inimă a trebuit să-l mint în față pe acest om curajos și iubitor de țară care era Iuliu Maniu și să încerc să-l păcălesc. N-am reușit să-l păcălesc, dar tot timpul călătoriei de întoarcere am binecuvântat cerul că nu m-am născut român”.

În 25 aprilie 1947, Iuliu Maniu împreună cu Corneliu Coposu făceau o vizită la Dobreşti, la casa lui Ion Mihalache, pentru a‑l convinge să părăsească ţara şi să formeze un guvern în exil. Mihalache s‑a lăsat greu convins susţinând că Maniu este cel mai potrivit pentru această misiune. Maniu i‑a replicat: „… Dar pot eu să părăsesc neamul acesta, în cele mai grele clipe ale nenorocirii sale? Ce ar zice acest popor minunat când ar afla că Maniu a plecat din ţară? Plecarea mea, a celui care sunt socotit ca un fel de căpetenie a rezistenţei împotriva ocupaţiei sovietice, nu ar fi socotită ca o capitulare? Pe cine şi‑ar mai pune nădejdea milioanele de români înspăimântaţi de catastrofa abătută asupra noastră? Locul meu este aici şi soarta mea trebuie să fie cea pe care destinul a rezervat‑o celor care nu se pleacă în faţa duşmanului şi ţin stindardul până la capăt. Învolburarea în care trăim s‑ar putea să dureze dincolo de anii care mi‑au fost daţi mie. Dumneata eşti mai tânăr cu zece ani. Dumneata vei trăi şi vei apuca ziua cea mare a eliberării noastre”¹. Din păcate, nu va ajunge nici Mihalache ziua eliberării, va muri în aceeaşi dată cu Maniu, 5 februarie, dar zece ani mai târziu.

În urma „înscenării de la Tămădău”, cu ajutorul agenților Serviciului Special de Informații, fruntașii țărăniști, în frunte cu Ion Mihalache, au fost arestați.

Lui Iuliu Maniu i s-a impus domiciliu forțat în sanatoriul dr. Jovin din Bucureşti, unde se găsea internat, la 14 iulie 1947. Iuliu Maniu protesta faţă de acţiunea agenţilor Siguranţei: „Sunt grav suferind. Din această cauză am fost internat în sanatoriu, unde mi s‑a făcut domiciliu forţat fără nicio motivare şi fără nicio formă legală. Am protestat în scris. Acum sunt ridicat de aici fără nicio formă de drept, cu forţa. Cedez forţei, dar protestez cu toată hotărârea. Nu ştiu unde sunt dus. Cedez forţei”².

La 18 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor în ședință publică a votat și admis ridicarea imunității parlamentare a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc.

Iuliu Maniu, în ultimul său discurs ținut în vara anului 1947, înainte de arestare, spunea: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac”.

În anul 1947, conform legislației în vigoare, fuga clandestină din țară se pedepsea cu închisoare de la trei la șase luni, cu toate acestea, Guvernul Petru Groza, din dorința de a distruge PNȚ-ul, a dat o amploare mult mai mare, implicându-i într-un proces răsunător.

1. Procesul

Generalul de Corp de Armată, Gr. Nicolau, care era la acea vreme Comandantul Regiunii a II-a Militară, prin decizia 95.075 din 24 octombrie 1947 numește completul de judecată, care îl are ca președinte pe col. Alexandru Petrescu. Acesta mai târziu va ajunge membru PCR, va fi avansat general, deși înainte de război judecase o parte din procesele comuniștilor. Deși a fost introdus pe lista „vinovaților pentru dezastrul țării”, la insistențele făcute de Lucrețiu Pătrășcanu, cel de-al doilea guvern Sănătescu îl scoate de pe această listă, el obligându-se să judece procesele politice viitoare conform ordinelor primite³. Iată cum îl prezintă jurnalistul Yves C. Franck: „Colonelul magistrat Alexandru Petrescu este un criminal de război. Acest om de încredere al Mareşalului Antonescu, al Gestapoului şi al Serviciilor Secrete a cerut o recompensă din partea patronilor săi. A fost numit director general al tuturor închisorilor şi lagărelor de concentrare din România. Colonelul Petrescu a făcut din această funcţie o sursă de venituri. […] A trebuit ca şefii lui să-l îndepărteze din funcţii şi să deschidă o anchetă cu privire la gestiunea sa. În acest timp, fiul său, partizan şi membru convins al Gărzii de Fier, student în anul IV la medicină, a decis că este mai simplu să lucreze «pe viu», servindu-se de deţinuţii bolnavi, pentru a exersa operaţiile chirurgicale. Şi în această privinţă s-a deschis o anchetă, iar vlăstarului colonelului i s-a interzis să mai intre pe poarta spitalului închisorii. […] După lovitura de stat de la 23 august 1944, care reaşeza România alături de aliaţi, colonelul Petrescu s-a ascuns. A fost citat în faţa Tribunalului poporului, în cabinetul acuzatorului public Alexandru Draghici, comunist notoriu, care executase 8 ani de închisoare. Dosarul era voluminos. Cu toate acestea, nu se ştie prin ce intervenţii oculte, Petrescu a rămas nepedepsit. Peste puţin timp a reapărut la Curtea Marţială în calitate de preşedinte, judecând de data aceasta pe legionarii care nu aderaseră la partidul comunist. Iar astăzi îşi încununează cariera de magistrat judecându-l pe Iuliu Maniu”⁴.

Lotul Maniu a fost constituit din 19 persoane, dintre acestea patru au fost judecate în lipsă, fiind fugite din țară.

Pe banca acuzării se aflau 15 persoane, care au apărut fără cravată şi fără şireturi la pantofi, cu excepţia lui Iuliu Maniu. El avea să mărturisească: „Au vrut să mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le‑am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Mi s‑au adus lucruri care nu mi se potriveau, care nu erau ale mele. Am declarat din nou că în asemenea condiţiuni refuz să apar în instanţă. Până la urmă «domnii» s‑au convins şi mi‑au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit”.

I s-a înscenat un proces de tip stalinist, la care sentința se cunoștea dinainte. Tribunalul Militar l‑a condamnat la nouă pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. Cel care a avut o contribuție esențială la realizarea României Mari și care și-a riscat viața și libertatea în mai multe rânduri era acum socotit trădător de țară.

După 51 de ani, la 12 octombrie 1998, Curtea Supremă de Justiție i-a achitat pe cei condamnați prin Sentința nr. 1988 din 11 noiembrie 1947, admițând recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

2. În închisorile comuniste

A fost închis mai întâi în închisoarea Malmaison din București, apoi la Galați, iar pe 14 august 1951 ajunge la Sighet, unde se aflau și alte personalități politice și culturale și întreg episcopatul greco-catolic.

În închisoare, Maniu „a suscitat, acelaşi climat de nobleţe morală în care se complăcuse toată viaţa. Nicio şovăială, nicio slăbiciune, la acest om care preferase să moară în închisoare decât să gireze, un regim de sclavie”⁵. A îndurat teroarea, mizeria, regimul de exterminare la care a fost supus, cu demnitate. Cât a fost închis, nimeni nu a încercat să-l corupă. Duşmanii lui îşi dădeau seama că ar fi fost un timp pierdut. Era un omagiu la care alții nu au avut dreptul. Cine nu a fost torturat, a fost bătut sau şantajat. Toţi, cu excepţia lui, au fost evaluaţi de o laşitate posibilă şi, în consecinţă supuşi verificării⁶.

Creștin convins a dorit să plece pregătit la Casa Tatălui, în acest sens, în timpul detenției de la Sighet reușește să se spovedească de mai multe ori. Primul care a reușit să intre în celulă și să-i asculte spovedania a fost părintele Alexandru Rațiu, altă dată a intrat părintele Ioan Vultur, fost profesor la Blaj⁷.

A regretat că nu a împlinit o datorie veche faţă de Vatican – o vizită – neputând-o realiza când fusese în libertate din cauza îndatoririlor politice. Îl ruga pe Nicolae Carandino să-l informeze pe Sfântul Părinte de acele regrete, arătându-i că murea „în credinţa creştină unită, catolică şi română”.

După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s‑a deteriorat foarte grav. În ultimele ore de martiraj, episcopul Alexandru Todea, deţinut la Sighet, în condiţii strict secrete, i‑a oficiat ultimele Sfinte Sacramente. Iată cum își amintește Preasfințitul Alexandru Todea acele momente: „În 2 februarie știam că e un gardian mai bun, e și sărbătoare și mă pregătesc și eu. Maniu de fapt a fost pregătit și mi-a spus Carandino că se sculase de dimineață, și-a spus rugăciunile și aștepta cu nerăbdare. Am ridicat năframa, mătura în mâna stângă, am ținut-o în loc de toiag arhieresc și am spus cuvintele acestea: Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Isus Cristos, cu darul și cu îndurările iubirii să vă ierte, domnule Iuliu Maniu, de păcatele dumneavoastră, iar eu nevrednicul preot prin puterea care mi s-a dat vă iert de toate păcatele. Și Maniu a răspuns: «Acum pot să mor»”.

3. Moartea în închisoarea de la Sighet

La 5 februarie 1953, Nicolae Carandino, „colegul de celulă”, i-a închis pleoapele şi i-a spus rugăciunile „Pater Noster” şi „Ave Maria” pentru ultima oară, apoi spune el: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea(…).

Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”⁶.

În aceeași zi, directorul închisorii Sighet anunţa la București că „în celula 3 s-a stins lumina”. Lumina din celula 3 era Iuliu Maniu, membru de onoare al Academiei Române, președintele Consiliului Dirigent, prim-ministru al României în trei legislaturi, președinte de partid, parlamentar la Budapesta și București, om de stat. Mai apoi l-au pus într-un sac şi l-au aruncat într-o groapă scormonită în prundişul Tisei, numită de localnici „Cimitirul săracilor”, fără cruci, având drept împrejmuire linia ferată.

Iuliu Maniu şi‑a închinat toată viaţa neamului său, respectându‑şi jurământul din tinereţe în care spunea: „Jur în Faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti”, şi‑a lăsat osemintele drept piatră de hotar, iar prin testamentul lăsat preciza: „Sufletul mi‑l închin Atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu şi dincolo de mormânt, mult încercatului meu neam românesc”.

A dorit să‑şi doarmă somnul de veci sub părul lui Bărnuțiu, lângă părinţii săi, în pământul Dealului Ţarinei și să fie dus la mormânt de patru flăcăi din Bădăcin, dar până acum nu s‑a întâmplat, trupul lui se odihneşte într‑un mormânt neştiut, departe de ţarina lui. El, creştinul convins, nu are la cap o cruce!

Fragment din volumul „Iuliu Maniu – conștiință – morală – politică”, de Cristian Borz și Ana-Maria Borz, aflat în pregătire la Editura Caiete Silvane.

Note:

1 C. Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 506-508.

2 G. Onișoru, „Ancheta lotului Maniu”, în Anul 1947 – Căderea cortinei, Analele Sighet, V, 1997, p. 571.

3 Mărturisiri, Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Ed. Humanitas, 1996, pp. 109-110.

4 Y.C. Franck, „Iuliu Maniu este judecat de un criminal de război”, în New York Herald Tribune, 6 noiembrie 1947, în N. Franck, O înfrângere în victorie, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 338.

5 N. Carandino, Nopți albe și zile negre, Ed. Eminescu, București, 1992, p. 344.

6 Ibidem.

7 I. Ploscaru, Lanțuri și teroare, Ed. Signata, Timișoara, 1993, p. 226.

8 N. Carandino, op. cit., p. 348.