Iuliu Maniu, discursuri parlamentare la Budapesta

@ Vasile Burja

Deputații români din Transilvania în Parlamentul din Budapesta, aleși în urma alegerilor parlamentare din 1906, vor acționa în dietă, în mod organizat, împreună cu cei patru deputați sârbi și opt slovaci, cu care vor constitui grupul parlamentar „Partidul dietal al naționalităților”, condus de deputatul Theodor Mihali, care și-a propus ca obiectiv principal „să afirme toate drepturile naționale ale locuitorilor de limbă nemaghiară”1.

Pe perioada mandatului său, în anii 1906-1909, Iuliu Maniu va avea numeroase intervenții parlamentare, care au generat dezbateri aprinse și adeseori polemice. Dar logica impecabilă a discursului, caracterul său inflexibil, politețea sa desăvârșită, calmul imperturbabil și nu în ultimul rând stăpânirea perfectă a limbii maghiare erau argumente prin care reușea să-și prezinte cu succes concepțiile sale democratice în interesul național al românilor din Transilvania.

Debutul luptei parlamentare al lui Iuliu Maniu în Dieta Ungariei este la 21 mai 1906, când are loc prezentarea de către noul prim-ministru Wekerle Sándor a programului guvernului format în jurul Partidului Independenței și al 48-iștilor. Vorbind în numele Partidului naționalităților, discursul lui Iuliu Maniu2 este întrerupt de peste 50 de ori cu zgomote, strigături și acuzații de trădare din partea parlamentarilor maghiari. Iuliu Maniu nu este intimidat de aceste manifestări și în discursul său face o analiză critică a programului de guvernământ, exprimându-și dezacordul față de acesta, deoarece nu rezolvă „chestiunea votului universal”, nu respectă „legile fundamentale ale țării” și promovează „dominațiunea exclusivismului de rasă și de clasă”. Folosind modelul Croației, Maniu pretinde pentru Transilvania aceeași autonomie, bazându-se pe legea din 1868, care prevedea în articolul 44 „egala îndreptățire a naționalităților”. O altă critică adusă programului guvernului privește programul cultural, din care „reiese îndeosebi acea tendință de maghiarizare care împiedică fericirea adevărată a țării și dezvoltarea justă a popoarelor ei”. În activitatea parlamentară se angajează să sprijine proiectele guvernului care servesc interesului general, dar va sancționa cu conștiinciozitate și fără considerație acele „fapte ale guvernului care vor avea tendința de a împiedica validitatea și dezvoltarea socială, economică și politică a celorlalte naționalități”. În concluzie, Iuliu Maniu își exprimă neîncrederea în noul guvern.

Următoarea intervenție a lui Iuliu Maniu în Parlament va fi după două săptămâni, în ședința din 5 iunie3, și are ca scop introducerea unui amendament, la un proiect de lege inițiat de ministrul de finanțe, privind încasarea dărilor restante. Abuzurile administrative în aplicarea legii vor determina ca poporul aflat în imposibilitatea plății dărilor, datorită greutăților cu care se confruntă, „să-și prăpădească bucatele și vitele din jug”, ceea ce va face imposibilă activitatea economică în viitor. Propunerea privind eșalonarea datoriilor inițiată de Maniu este respinsă de cameră, dar are ca efect promisiunea prim-ministrului Wekerle, că va da ordin notarilor și executorilor să fie „cât se poate de cu cruțare” în aplicarea legii.

Intervenția din ședința parlamentului din 10 iulie4 este un protest împotriva ideilor șoviniste și invectivelor proliferate la adresa aspirațiilor neamului românesc de către baronul Bánffy, cu ocazia dezbaterii unei adrese din partea Partidului naționalităților, ca răspuns la Mesajul tronului. Iuliu Maniu arată că nu se implică într-o discuție contradictorie cu baronul Bánffy, privind problema naționalităților, deoarece acesta nu are obiectivitatea necesară. Protestează însă împotriva ideii acestuia, prin care consideră că realizarea statului de drept nu este o prioritate, ci mai întâi trebuie realizat statul național, urmând ca mai târziu, peste două sau trei sute de ani, să se implementeze statul de drept. Politica statului național este considerată imorală, nelegitimă și nenaturală. Realizarea statului național unitar maghiar ar însemna „renunțarea la cultura, limba și dezvoltarea noastră națională” și de aceea, parlamentarii români nu o susțin. În discurs, Maniu apreciază ideea din programul guvernului, care privește punerea în vigoare a autonomiei bisericii catolice, dar este îngrijorat de faptul că programul nu spune niciun cuvânt referitor la autonomia bisericii greco-catolice, ceea ce este o manifestare a tendinței din trecut, de a contopi biserica greco-catolică în autonomia catolică regnicolară.

În ultima parte a lunii iulie din 1906, Iuliu Maniu intervine aproape zilnic în dezbaterea parlamentară. El se pronunță împotriva colonizării subordonate unor interese politice și acuză guvernul că utilizează banii statului pentru „a face politică maghiarizatoare și banii noștri îi folosiți spre însăși extirparea noastră”5. Protestează împotriva sprijinului financiar oferit secuilor din buget, în condițiile în care situația economică a românilor era cu mult mai dificilă decât a secuilor6. Acțiunea guvernului urmărea ca, pe fondul pauperizării economice a românilor, poporul secuiesc „să fie bastionul, cetatea de apărare a maghiarismului în părțile transilvane”. De asemenea, atrage atenția utilizării căilor ferate de stat, tot în scopuri politice, prin impunerea limbii maghiare în transporturile oferite, discriminarea românilor care nu pot să se angajeze la căile ferate și neglijarea circulației pe teritoriul Transilvaniei7.

Într-o intervenție pe tema proiectului de buget al finanțelor publice8, Iuliu Maniu face o analiză critică extrem de pertinentă a acestuia, care dovedește atât cunoștințele lui economice, cât și politica economică de centru stânga a PNR. Se pronunță împotriva politicii de monopol care înlătură concurența și obstrucționează funcționarea normală a pieței, precum și împotriva taxelor pe consum, cu excepția articolelor de lux și a celor dăunătoare sănătății. Atacă neproporționalitatea dărilor funciare, mica proprietate fiind mult mai împovărată decât marile moșii. Constată, de asemenea, că veniturile la buget din impozitele directe sunt neproporționale, în sensul că impozitul pe capital este mult mai mic decât cel pe teren, locuințe sau întreprinderi. Pentru eliminarea deficitului bugetar se pronunță împotriva creșterii taxelor și a diversificării acestora, nu este de acord cu monopolul statului asupra spirtului și petrolului, și propune creșterea veniturilor întreprinderilor de stat în paralel cu reducerea cheltuielilor salariale ale personalului administrației de stat. Propune, de asemenea, introducerea „minimului de existență” și impozitarea progresivă a veniturilor.

Patriotismul profund al lui Iuliu Maniu, atitudinea permanent demonstrativă și ostentativă românească o demonstrează încă o dată prin intervenția în ședința Camerei maghiare din 25 iulie 1906. Acesta răspunde baronului Bánffy, la încercarea de a soluționa polemica dintre deputatul maghiar Farkasházy Desideriu, care a declarat că „statul acela mic, balcanic și zdrențos, care e România, cheltuiește mai mult pe scopuri culturale decât Ungaria”, și Vaida-Voevod, care protestează afirmând că: „România nu e un stat zdrențos, ci numai sfâșiat”. Iuliu Maniu se alătură lui Vaida-Voevod, afirmând că: „România nu e un stat balcanic”. Atitudinea celor doi deputați români e interpretată de Bánffy ca fiind iredentistă, cu aluzie la alipirea Ardealului de către Ungaria. Iuliu Maniu însă dă dovadă de abilitate politică și iscusință parlamentară, afirmând că observația colegului său corespunde adevărului istoric, deoarece: „Basarabia a aparținut României, dar a fost smulsă de la România și prin urmare, România este sfâșiată”9.

În discursul din 28 iulie, privind „Apropriațiunea”10, Iuliu Maniu sintetizează încă o dată motivele pentru care partidul naționalităților nu are încredere în guvern și răspunde acuzațiilor aduse pe parcursul dezbaterilor la adresa politicii promovate de partidul pe care îl reprezintă. Arată neîncrederea în guvern, pornind de la deosebirile de vederi dintre politica deputaților români, bazată pe principiul de liberă dezvoltare a popoarelor și democrație, față de politica guvernamentală bazată pe alimentarea hegemoniei de rasă și perpetuarea dominației de clasă. Chiar dacă în răspunsul adresat tronului nu solicită restituirea autonomiei Ardealului, a considerat că asigurarea drepturilor naționale garantate prin legi este garanția dezvoltării culturale și economice a poporului pe care îl reprezintă. Consideră că libera dezvoltare a popoarelor și a indivizilor este în interesul întregii monarhii. Susține comunitatea cu limba și cultura românească și arată că pretențiile națiunii române se bazează pe argumente istorice, și ilustrează cu cerințele formulate de Inocențiu Micu-Klein, cu revendicările formulate în Supplex Libellus Valachorum și la Adunarea Națională de la 1848. Se pronunță pentru libertatea presei și eliminarea cenzurii. Revine cu criticile și propunerile privind politica economică și fiscală a guvernului, formulate cu ocazia dezbaterii proiectului de buget.

În ședința din 28 octombrie 1906, Maniu intervine categoric împotriva șovinismului prevăzut de proiectul legii industriale, care dă dreptul guvernului să acorde subvenții fabricilor pe criterii etnice. Propune guvernului ca legile pe care le promovează să ofere un tratament egal tuturor cetățenilor indiferent de naționalitate. La afirmația că în interiorul Ungariei sunt doar cetățeni maghiari, Iuliu Maniu replică tăios că el nu este maghiar, ceea ce stârnește furia deputaților maghiari, care îi cer să plece în România. Curajul lui Maniu și energia cu care apără o stare de lucru evidentă sunt lăudate de ziarul „Wiener Allgemeine Zeitung”11.

Pentru a face cunoscută activitatea parlamentară, Maniu publică discursurile din anul 1906 într-o broșură12, prin care vrea să arate atât convingerile sale politice, cât și modul în care se achită de încrederea acordată de votul românilor. De asemenea, în cadrul unei adunări populare de la Vinț, din 11 august 1907, în fața a peste 4000 de oameni, Iuliu Maniu face o dare de seamă a activității sale parlamentare, prin care a susținut dorințele poporului român, bazate pe programul PNR din 1881 și arată că va susține, alături de ceilalți deputați români, un proiect de lege privind votul universal13. Întâlnirile deputatului cu alegătorii săi vor continua și în localitățile Roșia, Ohaba, Tău, Totoiu14. Pretutindeni este întâmpinat cu multă căldură de mii de locuitori și vorbind pe înțelesul poporului, Maniu le prezintă activitatea parlamentară desfășurată în sfatul țării și îi îndeamnă la unitate și să respecte conducătorii, biserica și școala.

Un eveniment dramatic15 s-a petrecut în localitatea Pănade la 25 august 1907. În localitate se afla un batalion din Regimentul 24 honvezi (infanterie). După ce chefuiesc în școală, ofițerii și soldații maghiari îi insultă și îi amenință pe locuitori, care, fiind zi de duminică, se aflau pe ulițele satului. Învățătorul Ioan Borcea protestează, iar un căpitan, beat fiind, în loc să-și potolească oamenii din subordine, îl lovește pe dascăl și își îndeamnă soldații să-i lovească „în cap pe valahi, fără milă”. Aceștia se dezlănțuie asupra oamenilor, pătrund în crâșma satului și în curțile oamenilor, provocând un adevărat măcel, în urma căruia au fost rănite peste 40 de persoane, multe aflându-se în stare gravă. Printre victime au fost și femei. Notarul satului intervine la comandantul batalionului, și acesta, în cele din urmă își potolește soldații. Iuliu Maniu, aflat în zonă, vine a doua zi la fața locului, se informează asupra cazului și sesizează imediat autoritățile maghiare, inclusiv pe ministrul de honvezi, asupra celor întâmplate, pentru a lua măsuri de prevenire a acestor incidente și a trage la răspundere pe cei vinovați.

Autoritățile maghiare nu au luat nicio măsură de stopare a unor astfel de acțiuni și dimpotrivă, ele s-au repetat și în alte localități, iar vinovații de incident nu au fost pedepsiți. Persoanelor rănite, dintre care unele au rămas cu handicapuri pe viață, nu li s-a oferit ajutor, ci dimpotrivă au fost obligate să suporte cheltuielile medicale cu doctorii și cu medicamentele. În aceste condiții, în data de 18 ianuarie 1908, Iuliu Maniu adresează în Cameră o interpelare ministrului de honvezi16. Mai întâi expune faptele întâmplate cu lux de amănunte și cu dovezi concrete, inclusiv certificate medicale ale răniților, arătând gravitatea faptelor și acuză faptul că responsabilitatea nu e doar a soldaților, ci a întregului corp ofițeresc, care a provocat și întreținut măcelul. Apoi adresează ministrului patru întrebări: a luat la cunoștință de măcelul de la Pănade?; a cercetat cazul și care e rezultatul cercetărilor?; cunoaște faptul că în loc să fie despăgubiți pentru suferințele fizice îndurate și pagubele materiale realizate, țăranii sunt obligați să suporte cheltuielile medicale?; este dispus ministrul să pedepsească vinovații, să despăgubească răniții și să ia măsuri pentru respectarea ordinii de drept?. Răspunsul ministrului, prin care acesta minimizează gravitatea evenimentului și limitează răspunderea la doar trei soldați, nu îl satisface pe Maniu și cere ca tribunalul militar să-și facă datoria, iar ministrul să urmărească realizarea despăgubirilor pentru cei maltratați și pedepsirea celor vinovați.

Aruncarea în aer a Crucii lui Avram Iancu și a Pietrei de pe Câmpia Libertății17, în noaptea de 16-17 noiembrie 1908, a stârnit consternare, mânie, și revoltă nu numai în rândul blăjenilor și a românilor ardeleni, dar și peste hotare. Până și ziarele maghiare arătau că indignarea românilor era justificată și că astfel de acte nu pot fi tolerate într-un stat civilizat.

Crucea lui Avram Iancu a fost ridicată de blăjeni pe Dealul Viilor, în amintirea gestului făcut de Episcopul Ioan Bob, care în timpul foametei cumplite ce a bântuit Ardealul, între anii 1815-1817, a deschis hambarele mitropoliei, pentru a-i împrumuta pe locuitori cu cerealele care au salvat viața multora dintre ei. Ulterior, episcopul nu le-a mai solicitat restituirea împrumutului. În timpul revoluției de la 1848, Avram Iancu a urcat cu oamenii lui la cruce, pentru a-i liniști în privința zvonului că ar veni secuii împotriva lor și de atunci, blăjenii au denumit-o Crucea lui Iancu.

Piatra de pe Câmpia Libertății marca locul Adunării de la 1848, și în jurul acestui monument se strângeau blăjenii pentru a comemora evenimentele petrecute aici și pentru a-și susține revendicările naționale.

Distrugerea celor două monumente simbolice pentru națiunea română au fost considerate de blăjeni o insultă deosebită și un sacrilegiu, iar nepăsarea autorităților de a descoperi și pedepsi vinovații l-a determinat pe Iuliu Maniu să adreseze o interpelare18 în ședința Camerei din 9 decembrie 1908, către ministrul de justiție Anton Günther. La începutul interpelării, deputatul expune un alt caz referitor la pângărirea de către maghiarii reformați a crucii din localitatea Craifalău, apoi descrie amănunțit modul în care s-au petrecut faptele referitoare la dinamitarea monumentelor de la Blaj, arătând valoarea de simbol a acestora și își exprimă consternarea față de lipsa de reacție a autorităților în găsirea și pedepsirea vinovaților, cerând respectarea ordinii de drept. Răspunsul ministrului a fost neconcludent: a eludat fondul problemei, a bagatelizat faptele și a arătat că autoritățile au fost imparțiale în cercetarea cauzei.

Una dintre cele mai îndârjite bătălii pe care le-a purtat Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta a fost cea referitoare la apărarea limbii române, considerată a fi garanția existenței națiunii române și a păstrării identității spirituale și culturale a acestuia. Politica de maghiarizare forțată a românilor ardeleni trebuia realizată în primul rând prin obstrucționarea limbii române în toate domeniile: școală, justiție, religie, administrație, armată. Evident, Iuliu Maniu nu putea rămâne pasiv la această politică și intervenea cu mijloace parlamentare în apărarea limbii române, ori de câte ori avea prilejul.

Legea Apponyi din 1907 reprezintă apogeul politicii de maghiarizare prin școală. Această lege venea în continuarea altor reglementări, care după înființarea statului dualist austro-ungar, în 1867, urmăreau asimilarea forțată și desființarea ca națiune a românilor majoritari în Transilvania. Printre prevederile legii se regăsea faptul că: „un elev, cu limba maternă nemaghiară, după terminarea anului al patrulea de școală să-și poată exprima gândurile în limba maghiară, atât cu graiul, cât și în scris”, și în acest scop se instituie obligativitatea studierii limbii maghiare, inclusiv în școlile confesionale și comunale. Legea îi transforma pe toți dascălii, inclusiv pe învățătorii de la școlile confesio­nale, în funcționari publici, iar salarizarea acestora urma să fie diferențiată în funcție de competențele de stăpânire și promovare în educație a limbii maghiare.

În cazul școlilor confesionale, puteau dispune suspendarea învățătorului sau, după caz, îndepărtarea lui din învățământ și închiderea școlii, dacă nu erau mulțumite de modul în care era stăpânită și predată limba maghiară, iar la articolul 12 al acestei legi era prevăzut dreptul guvernului de a dispune desființarea oricărui tip de școală confesională, dacă acest lucru era cerut de „interese superioare de stat”.

În dezbaterea publică a proiectului de lege inițiat de ministrul Apponyi, poporul român a luat atitudinea de respingere prin reprezentanții săi autorizați din biserică și parlament. Într-o adresă către Împărat19, episcopii greco-catolici în frunte cu mitropolitul Victor Mihalyi și inspectorii școlari din provincia mitropolitană se arată că proiectul legii supus dezbaterii limitează dreptul elevilor de a fi instruiți în limba lor maternă prevăzut de legea din 1868. În biserica greco-catolică, limba liturgică este aceeași cu limba maternă a credincioșilor și de aceea este firesc ca limba de predare în școli să fie limba română, pentru că această limbă îi face să înțeleagă mesajul divin și îi leagă pe credincioși de biserică.

Proiectul legii Apponyi a stârnit revolta nu numai a clericilor și a intelectualității ardelene, ci s-a generalizat practic la toți românii din Ardeal, care s-au manifestat prin adunări populare, luând atitudine împotriva proiectului supus dezbaterii. La Blaj, la începutul lunii martie 1907, pe o vreme total nefavorabilă, peste 3000 de oameni s-au adunat în Piața Catedralei pentru a se apăra „de cea mai scumpă avere a noastră: de limbă, care e primejduită, de copiii noștri, cari vor fi crescuți în străine graiuri și cu străine învățături, de școala noastră, care își va pierde caracterul său confesional și românesc”20.

Discursul lui Iuliu Maniu în ședința Camerei din 13 martie 1907 referitor la proiectul legii Apponyi21 este strălucit nu numai prin calitatea, noblețea și justețea ideilor susținute, dar și prin argumentarea bazată pe componente istorice, morale, juridice și realitate social-politică a vremii. În intervenția sa, deputatul arăta că: „Poporul nostru român, întocmai ca și celelalte popoare din lume, nu poate să-și însușească mai multe culturi! El nu poate trăi altfel, decât în comunitate cu propria-i cultură, pentru că poporul, care în întregimea sa și în păturile lui largi are două culturi, trăind cu ele în comunitate sufletească, e un popor hermafrodit, pornit spre pierire și care n-are viitor. … Eu de aceea am fost și sunt contra învățării limbii maghiare, pentru că aceasta conduce la călcarea în picioare a culturii noastre și a celorlalte naționalități din țară. În contra acestui lucru, sunt numai în drept, dar și dator să lupt.”

Se angajează să lupte pentru schimbarea constituției, astfel încât aceasta să asigure dezvoltarea liberă a tuturor naționalităților. Este împotriva prevederilor care stabilesc cercetarea disciplinară a învățătorilor, care se pronunță asupra „caracterului național al statului”, pe baza promovării limbii maghiare, în detrimentul celorlalte limbi materne. Declanșarea procedurii disciplinare asupra învățătorilor, pe argumente politice, poate conduce la suspendarea lor de la catedră, uneori chiar la demiterea definitivă, ceea ce este un abuz major al prevederilor legii. Propune să se considere delict moral situația în care învățătorul insultă atât religia, cât și naționalitatea unuia dintre elevii săi. Maniu respinge categoric proiectul de lege și atrage atenția inițiatorilor și parlamentarilor maghiari că: „pe popoarele cu dragoste de libertate le poți supune, dar nu le poți nimici”.

Politica șovinistă de maghiarizare forțată a românilor ardeleni, promovată de guvernul de la Budapesta, nu s-a mărginit doar la a impune limba maghiară în școli, biserică, justiție și administrație, ci s-a considerat că și în armată trebuie acționat cu maximă hotărâre în acest sens, pentru a înfăptui ideea de stat național unguresc. Iuliu Maniu nu putea rămâne pasiv la o astfel de încercare, iar discursul rostit în parlament în 16 februarie 1909 a stârnit o adevărată furtună și o avalanșă de calomnii și amenințări la adresa deputatului. Ziarul „Tribuna” de la Arad22 descrie atmosfera de teroare din camera Ungariei la adresa deputatului și consideră discursul ca fiind unul cu semnificație istorică pentru lupta națională și punct de plecare pentru o nouă epocă în războiul pentru drepturile românilor. Ziarul subliniază că: „Sub raportul puterii de prevedere, argumentației și sintetizării politice, activitatea noastră parlamentară nu a serbat poate niciodată un succes mai strălucit ca în discursul dlui Maniu”, iar „cea mai sălbatică teroarea ce s-a văzut vreodată în camera ungurească”, dezlănțuită împotriva lui Maniu, a determinat ca tot poporul românesc să se solidarizeze cu cuvintele lui și să-l urmeze „până în pânzele albe”.

Iuliu Maniu arată în discursul rostit că în Ungaria este dominantă politica exclusivismului de rasă, „începând de la instrucțiunea publică, pe teren justițiar, administrativ și până la cea din urmă funcțiune de stat”, ceea ce asigură clasei maghiare „prepotența politică și superioritatea culturală”23. Maghiarizarea armatei, prin introducerea limbii maghiare la comandă, amplifică și mai mult nemulțumirea popoarelor nemaghiare și deputatul afirmă că va lupta din toate puterile împotriva acestui aspect. Maniu nu se lasă intimidat de insultele, amenințările și ofensele aduse și afișând un calm imperturbabil afirmă că: „Eu nu mă voi teme nicicând să reprezint interesele poporului meu. Eu nu pentru aceea am venit în cameră ca să spun lucruri plăcute! Eu am venit aici ca să spun ceea ce eu, după convingerea mea, aflu că e lipsă să se spună aici și fiți convinși că nu mă voi lăsa terorizat de dumneavoastră”24.

Într-o ultimă dare de seamă susținută în adunarea generală din cercul său electoral din Vinţ, Maniu prezintă „într-un grai limpede și puternic, activitatea parlamentară a deputaților naționaliști; veștejește uneltirile guvernului coaliţionist (de coaliție, n.r.), în special ordonanțele lui Apponyi cu privire la catehizare; urgitează (urgentează, n r.) votul universal și integritatea armatei; aduce cuvinte de laudă prelaților pentru lupta ce o duc şi asigură alegătorii că și în viitor, deputații noștri vor lupta pentru binele și fericirea poporului român din această țară”25. Adunarea generală din Vinţ a adoptat o moțiune prin care își exprimă încrederea deplină în Iuliu Maniu, și ceilalți deputați din clubul naționalităților pretind vot universal, dezaprobă politica de rasă și de clasă a guvernului, pretind democratizarea țării și protestează împotriva atentatului asupra limbii române, impus prin ordonanțele ministrului Apponyi.

Discursurile lui Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta nu izvorau dintr-un spirit de ostilitate față de maghiari, ci din dorința acestuia de a apăra drepturile națiunii sale. Cu toate că intervențiile sale stârneau polemici deloc cordiale în Parlament, datorită argumentelor logice și eleganței stilistice, a câștigat stima și admirația nu numai a susținătorilor săi, ci și a adversarilor. De aceea, pe locul unde stătea de obicei în Parlament s-a fixat o plăcuță comemorativă inscripționată cu numele lui26.

Note

1. Ziarul „Unirea”, nr. 22, Blaj, 26 mai 1906.
2. Ziarul „Unirea”, nr. 23, Blaj, 2 iunie 1906.
3. Ziarul „Unirea”, nr. 25, Blaj, 9 iunie 1906.
4. Ziarul „Unirea”, nr. 29, Blaj, 14 iulie 1906.
5. Iuliu Maniu, Discursuri parlamentare, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1906, p. 43.
6. Ibidem, pp. 44-50.
7. Ibidem, pp. 51-55.
8. Ibidem, pp. 56-66.
9. Sever Stoica, cit., pp. 48-50.
10. Iuliu Maniu, Discursuri parlamentare, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1906, pp. 69-93.
11. Ziarul „Unirea”, nr. 45, Blaj, 3 noiembrie 1906.
12. Iuliu Maniu, Discursuri parlamentare, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1906.
13. Ziarul „Unirea”, nr. 32, Blaj, 17 august 1907.
14. Ziarul „Unirea”, nr. 37, Blaj, 21 septembrie 1907.
15. Ziarul „Tribuna”, nr. 181, Arad, 17/30 august 1907.
16. Ziarul „Unirea”, nr. 4, Blaj, 1 februarie 1908.
17. „Gazeta Transilvaniei”, nr. 247, Braşov, 7/20 noiembrie 1908.
18. Iuliu Maniu, Trei discursuri, selectate, prezentate şi adunate de Alexandru Aurel şi S. Morariu, Editura Anima, Bucureşti, 1991, pp. 25-35.
19. Ziarul „Unirea”, nr. 11, Blaj, 19 martie 1907.
20. Ziarul „Unirea”, nr. 10, Blaj, 12 martie 1907
21. Ziarul „Unirea”, nr. 12, Blaj, 23 martie 1907
22. Ziarul „Tribuna”, nr. 26, Arad, 5/18 februarie 1909.
23. Ziarul „Unirea”, nr. 7, Blaj, 20 februarie 1909.
24. Ibidem
25. Ziarul „Unirea”, nr. 36, Blaj, 18 septembrie 1909.
26. Iuliu Maniu, Trei discursuri, selectate, prezentate şi adunate de Alexandru Aurel şi S. Morariu, Editura Anima, Bucureşti, 1991.