Iulian Dămăcuș, Semnal editorial: „Emanoil Bucuța în memorii”

Apărut sub egida Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța, volumul „Emanoil Bucuța în memorii”, de Lucia Borș-Bucuța, Editura Ex Ponto, Constanța, 2025, se datorează doamnei prof. dr. Mariana Păvăloiu, care a donat acestei biblioteci manuscrisul cu „Monografia Emanoil Bucuța”, semnat de Lucia Borș-Bucuța, așa după cum precizează în „Cuvânt-înainte” editorul Corina-Mihaela Apostoleanu. Textul memoriilor este precedat de o cronologie a Luciei Borș-Bucuța (1895-1984), a doua soție a lui Em. Bucuța, care, ca prozatoare, a fost „un produs al curentului de biografii romanțate apărut în acea perioadă la noi” (E. Puiu, Biografii romanțate, în „Tomis”, 1982).

Alături de o fotografie a lui Emanoil Bucuța (din 1914), se află o cronologie elocventă a vieții și activității sale, urmată de textul manuscrisului care „reface o parte din traseul vieții scriitorului, cu unele momente de decizii esențiale pentru viitorul parcurs intelectual și personal, în clipe de intensă emoție ori de reflecție existențială” (Corina-Mihaela Apostoleanu). Iată un autoportret (psihic) de prin 1914: „O fire moale, visătoare, tristă, aplecată spre poezie, deznădăjduind mereu, purtând ca o sămânță de moarte credința zădărniciei în piept (…)” („Emanoil Bucuța în memorii”, p. 27). Cu toate acestea, activitatea bogată și complexă de poet, romancier, eseist, ziarist de prestigiu, creator de școală biblioteconomică la noi, în cei peste treizeci și cinci de ani de muncă asiduă, îi conferă o poziție aparte în cultura românească, de o valoare încă insuficient cunoscută și apreciată…

 Soția sa, Eufimia, „îl va îndemna să scrie din nou versuri – notează Lucia Borș-Bucuța (p. 33), visul lui dintotdeauna, și-i va povesti întâmplări de pe la Vidin, care vor intra în conținutul romanelor sale de mai târziu”. În 1920, Emanoil Bucuța publică volumul de poezii „Florile inimei: miniaturi, oglinzi, cântece de leagăn”, la Editura Cartea Românească, București, iar în 1927, romanul „Fuga lui Șefki”, la Editura Cartea Românească. Mai încolo, Lucia Borș-Bucuța subliniază crezul scriitorului despre valorile artei scrisului: „O viață întreagă fugise după ceva nou, dar măreț, strângând ca un adevărat avar pe fundul literaturii străine sau românești perlele alese din nisipul trecător” (p. 80).

 La vârsta de 35 de ani, are unele îndoieli privind calitățile lucrărilor sale literare, în ceea ce privește preocuparea excesivă „față de amănunt a făuririi și cizelării literare”, drept care „totul iese (…) prea voit, îmbâcsit și greu. Țin prea mult siropul pe foc…” (p. 85). Desigur însă, nu aceasta e cea mai importantă motivație pentru care Emanoil Bucuța este gata să jertfească literatura „unor alte idealuri, (care) nu cutez să fie mai înalte, dar pentru care puterile mele ar fi mai potrivite” (p. 85), ci și dorința sa de comunicare directă, mai rapidă a informației, comentariului, intenției de a forma/influența opinii, conștient fiind că multe domenii ale societății românești, mai ales învățământul, cultura în general sunt sub nivelul țărilor apusene, pe care le vizitează în calitate de reprezentant al unor instituții de cultură din țară, precum Ministerul Artelor și Cultelor, care îi cere în 1927 să cerceteze la Praga „aplicarea legilor bibliotecilor comunale atât în regiunile slovace, cât și în regiunile minoritare, să participe la cursurile de bibliotecari, precum și la alte lucrări practice care priveau punerea în aplicare a legii bibliotecilor (…)” (p. 101).

În cunoștință de cauză, el, care consideră cartea ca „mijloc de aflat cunoștința (sic!) și de simțit frumosul”, continuă, criticând autoritățile responsabile: „Ce-am făcut pentru carte, ca să stârnească dragostea, ca un porțelan subțire sau ca o pânză de gust, e fără suflet propriu” (față de francezi și nemți). Când mă gândesc ce rușine costisitoare e «Casa Școalelor» și ce băcănie de mahala «Imprimeria Statului», când, în altă parte, Instituțiile asemenea lor sunt adevărate cămine de cultură, de artă (…)” (p. 111). Rod al preocupărilor sale în domeniu, în 1936 publică îndrumarul metodologic „Biblioteca Satului” la Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, București. Mereu preocupat de soarta românilor din diaspora, dar și de realizarea unor relații de bună vecinătate (mai ales pe cale culturală), în 1923 publică volumul „Românii dintre Vidin și Timoc” la Editura Cartea Românească – document important care reflectă și preocupările etnologice și etnografice ale lui Em. Bucuța, care era membru în Societatea Etnografică Română. Așa după cum se menționează în Cuvânt-înainte la „Emanoil Bucuța în memorii”: „Seria de conferințe de la Universitatea liberă de la Balcic, cu subiecte care includeau și spațiul dobrogean, articolele din revista «Coasta de argint», materialele consistente din revista de cultură «Boabe de grâu» (1930-1934), pe care Emanoil Bucuța a inițiat-o și a condus-o, demonstrează interesul față de vechea provincie istorică românească dintre Dunăre și Mare, de care se simțea profund atașat intelectual și emoțional” (p. 6).

În anul 1919, o grupă de universitari ardeleni îi propun „să se ducă la Cluj să lucreze în domeniul educativ al maselor”, astfel că, într-o scrisoare adresată Eufimiei, scriitorul consideră că prezența lui acolo ar contribui la înzestrarea Bibliotecii cu cărți românești, precum și la colaborarea cu oamenii de carte de acolo, „tocmai pentru că sunt mai puțini, întâi, și-apoi cu conștiința că duc o luptă și că trebuie să se sprijine pe orice prieten…” (p. 74-75). Ar fi și un răspuns la scrisoarea lui Emil Isac, din 1920, care spune, printre altele: „E o rușine ca azi, după doi ani de stăpânire românească, în Ardealul nostru (nu) se face nimic pentru luminarea sufletească a atâtor zeci de mii de suflete de muncitori” (frază subliniată în text) (p. 78). Bucuța a fost membru în „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)”. Scriitorul a fost: traducător – „Cartea ceaiului”, 1926, eseist – „ Crescătorul de șoimi”, 1928, iar între 1937 și 1944 îi apar cele patru volume „Pietre de vad”, la Editura Casei Școalelor și a Culturii Poporului.

Ca o recunoaștere a activității sale, în anul 1941, Emanoil Bucuța devine membru corespondent al Academiei Române.

În „Memorii”, cititorul află unele date despre familia scriitorului, dar acestea pot fi completate cu amintirile lui Constantin Beldie (fost secretar de redacție la „Noua Revistă Română” și „Ideea Europeană”) din volumul „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București (1900-1950)”, Editura Humanitas, 2014, p. 156-174.

De acum, „Memoriile” vor sta alături de cărțile scrise de Emanoil Bucuța sau despre acesta, în noua Bibliotecă „Emanoil Bucuța” din Dăișoara, alcătuită după cele mai bune reguli pentru o bibliotecă sătească, de un iubitor al tradițiilor și al cărții, Florin Bucuțea!