Îți trimit poeme în morse

De data aceasta, nu-mi pot începe altfel cronica decât printr-o remarcă de ordin general: prima caracteristică observabilă a poeziei arădene, din toate generațiile active, de la Vasile Dan și Petru M. Haș, la Romulus Bucur, Ioan Matiuț și, mai nou, Andrei Mocuța, este brevilocvența. În cazul volumului Contact de Andrei Mocuța, Casa de pariuri literare, București, 2022, pragul spre ea îl constituie titlul, care desemnează o atingere scurtă, din care s-ar putea naște o scânteie. Teoriile poetice care au în vedere acest procedeu vorbesc despre desfacerea lumii în fragmente și reconstituirea ei în reprezentări noi. Credem că volumul Contact chiar ilustrează la modul ideal o atare concepție. În loc de titluri, deasupra poemelor stau niște cifre care ar putea desemna numărul anilor ce ar urma să vină de la 2025, la 2070. Deci, în total, un răstimp generos de 45 de ani încape între coperțile unei cărți de poezie de numai 58 de pagini. Mai rămâne să ne punem întrebări dacă poemele de aici reprezintă o cronică a acestui interval, jurnalul auctorial de pe parcursul său, sau simple notații cu un trucat aer oracular. Decât un singur răspuns, preaștiutor, credem că e mai nimerit să spunem că fiecare piesă are un specific inalienabil. Cu observația că putem vorbi de o cronologie inclusă în chiar aceste „titluri”, și reținând-o pe aceasta ca pe o sugestie diegetică, remarcăm, deocamdată, ingeniozitatea formală compozițională.

Din primul poem 2025, lipsește orice figură de stil, cu excepția, poate, a unei vag conturate hiperbole, spre final. Însă aceasta conferă secvenței textuale și o foarte particulară notă SF. Iar datarea (prin titlu) și faptele biografice prezente în poezie sunt indicii ale liricii confesive. Bănuim chiar o întoarcere la eu: „când m-am trezit/ nu/ era nimeni/ care să-mi taie cordonul ombilical/ și nimeni care să mă ia în brațe// nimeni care să îmi facă patul/ și nimeni care să mă legene/ înainte de culcare// nimeni care să mă învețe să merg/ pe propriile picioare// m-am ridicat în capul oaselor/ și am privit prin hublou/ întunericul în care pluteam/ singur/ legat de un cordon ombilical/ care se întindea/ până departe spre Pământ”. 2026, următorul text, pare a continua „aventura” începută în poemul precedent, conturând și profilul unui aeronaut rebel, romantic, posibil reprezentant alegoric al poetului: „am învățat să respir în spațiu/ să folosesc panoul de comandă/ să mă obișnuiesc/ cu lipsa gravitației și cu/ singurătatea”. Cartea dobândește complexitate începând cu al treilea poem, 2027. Eul poetizant notifică sec: „citesc însemnările mamei/ din anul nașterii mele”. Din carnetul acesteia se naște una dintre cele mai puternice voci ale volumului, un emițător nou, al cărui discurs va fi, pe tot parcursul, cules cu corp de literă cursiv, ceea ce îi atribuie și fluență, spre deosebire de celelalte voci lirice, mai sacadate. Rândurile acestor însemnări înregistrează un vârf de literatură a autenticității, veritabilă pagină de analiză a stărilor subiective abisale, în genul prozelor lui Max Blecher: „12 ian 1985 – după un zbucium de cel puțin 7 ore/ se naște Andrei-Lucian/ bucuria e scurtă/ va fi internat la chirurgie/ infantilă și operat/ diagnosticul: stenoză duodenală prin/ pancreas inelar// îl botezăm în 10 februarie acasă din motive obiective/ (febră ridicată și faringită)/ iar binecuvântarea i-o face preotul la biserică/ în 10 martie/ deși obsedată de starea fizică destul de șubredă/ băiatul îmi spulberă neliniștea/ crescând în greutate și lungime/ are la 2 luni aproape 5 kilograme și 62 cm// prima ieșire mai lungă o facem cu mașina/ pentru a vedea alt copil de 3 săptămâni/ plimbarea îl binedispune/ și la întoarcere îi facem o vizită străbunicii/ pe care o scoatem puțin din necaz/ fiul ei este imobilizat la pat din cauza/ unei paralizii parțiale// face primii pași în căruciorul-scaun/ primit cadou de la bunicul/ este foarte apropiat de el/ pentru că-i satisface toate capriciile/ nu prea tolerează persoanele străine// 13 mai – am epuizat concediul matern/ și trebuie să mă întorc la serviciu/ cred că simte că plec/ deoarece plânge”.

Tot o voce a cărții, alta decât a poetului, dar una sporadică, este în 2028, cea a unui personaj figurant în textul anterior. Ea pare să rostească un mesaj care indică punerea în scenă și copilărirea teatrală, pe mici fragmente, a lumii: „mă plimb în căruciorul cu rotile/ și imit zgomotul produs de mașini”. Pe măsură ce înaintăm în volum, identificăm noi indicii ale condiției asumate de „astronaut” a emițătorului liric, oarecum detașat de precaritatea umană, pe care o contemplă de sus, uneori, printre eresuri din Vechiul Testament. Doar vocea mamei, avându-l ca referent pe Andrei, mai întrerupe din când în când fluxul aventurii extraterestre. Una dintre manifestările copilului, urmărită atent de mamă, e chiar comunicarea: „are șase luni și stă bine în fund/ se mai dezechilibrează din când în când/ dar ajutat se redresează repede// începe să gângurească silaba/ ta ta” (2038). De-acum încolo, vocea maternă se împletește cu cea a tatălui, marcată și ea cu același semn grafic: „m-am rugat să mai trăiesc zece ani/ Dumnezeu mi-a oferit 16// ce altceva aș putea să mai cer” (2040). În 2039 descoperim că aventura spațială a poetului nu e decât o proiecție a eului liric, o utopie în fapt, o retragere circumstanțială în viața din text, care e croită după tiparele realității. Acolo, într-o neorânduială a universului casnic, aproape suprarealistă, stă și jurnalul tatălui dispărut, care devine din acest moment sursa unui filon tematic nou, bine reliefat: „uneori mă las să plutesc în voia sorții prin cabină/ sau pe holul navei/ și mă lovesc/ de tot felul de obiecte plutitoare/ periuța de dinți/ un bocanc/ o lanternă/ tricouri mototolite/ un tub de oxigen/ o prelată din aluminiu/ o pagină din jurnalul tatălui meu// mă lovesc de toate acestea/ însă impactul cu ele nu doare/ aș vrea/ să doară măcar un pic”.

Am fi nedrepți cu poetul dacă ne-am preface că nu observăm și oazele umoristice ale scrisului său. Chiar dacă umorul în sine e lipsit de valoare estetică, el tinde a o căpăta în forme poetice care își au sursa în observarea unor limite ale condiției umane. Pentru un poet cu ancoră sigură în solul politic și social cum este Andrei Mocuța, formula cea mai acoperitoare ni se pare aceea de umor sardonic. Acesta se întemeiază pe rafinamentul observației comportamentale, oscilând între inteligență și naivitate. El se traduce printr-un act de complicitate între autor și receptor, ba chiar între aceștia și personajele din text, dacă preluăm câteva dintre considerațiile lui Marian Popa, din Comicologia sa: „am încercat să readuc la viață/ o regină amibă/ din constelația Moebius// am găsit-o inconștientă/ în propriul palat/ din gelatină organică// i-am făcut de mai multe ori/ respirație gură la gură/ însă de fiecare dată revenea sub altă formă …// (odată s-a preschimbat în Iliescu)// …preț de câteva secunde/ apoi se prăbușea/ inertă/ într-o băltoacă de mâzgă// ultima oară când am resuscitat-o/ a avut chipul tatălui meu/ mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp/ la dispoziție împreună/ dar am rămas fără aer în plămâni// pur și simplu nu cred că există/ vreo cale/ prin care cei vii/ să înțeleagă nevoile celor morți” (2032). Umorul filologic e blajin și puțin savant, cum îi stă bine unui poet care traduce în românește poezia beatnicilor: „singurătatea te poate mistui mai puternic/ decât frica de moarte/ dacă n-ai amintiri dragi de care să te agăți/ cum ar fi întrebarea unui puști/ din clasa a treia/ venită de nicăieri în mijlocul orei de engleză: «Teacher/ dacă men înseamnă oameni și car mașină/ atunci mătușa Carmen e Transformer?” (2046). Mai întâlnim și alte variante de umor pe care, cu puțină imaginație, le-am putea recepta ca umor social, ori ca umor național, însă cel mai relevant ni se pare oximoronicul umor tragic rămas la stadiul de interogație retorică: „când pierzi un soț/ ești văduvă// când pierzi un părinte / ești orfan// dar cum se numește/ un părinte/ care/ își pierde copilul?” (2050).

2047 e nu doar cel mai lung poem din carte, dar și cel care pune în evidență discursul mixt al poetului. O cronică pestriță a celor mai senzaționale întâmplări de pe planetă e însoțită numai de umbra tăcută a evenimentelor, lăsate să se îngroape singure în memoria cititorului. Niciun ecou, niciun fel de comentariu. Însă amestecul în sine al întâmplărilor înșiruite e ironic și parodic. Spicuim aleatoriu: „Borussia Dortmund câștigă Bundesliga/ după o pauză de 35 de ani// în intervalul dintre cele două trofee/ Trump iese președinte/ apare un nou virus SARS – COV – 2/ care împarte Pământul în două tabere/ … / Lance Armstrong recunoaște că s-a dopat/ Rusia anexează Crimeea/ … / o persoană genderqueer cu barbă/ câștigă Eurovision/ …/ Simona Halep devine lider mondial/ la tenis feminin…” Vechile teme poetice cunosc, la rându-le, o dezvoltare cât se poate de particulară. Cea a cărții, de pildă, în cadrul „aventurii” cosmice a poetului, se reflectă într-o însemnare anodină care cere neapărat un zâmbet: „am ajuns la două mii de cărți citite pe goodreads// mai mult decât cifra rotundă/ mă bucură că la 35 de ani de când/ am părăsit Pământul/ am găsit un țânțar strivit între pagini” (2060). Ba chiar mai mult, poetul izbutește o foarte originală hibridare între eros și livresc. Desigur, în cadrul aceluiași vehicul cosmic: „ți-ai așezat/ cartea deschisă pe pântec/ și/ mi-ai spus:// «uite iubitule/ sunt/ un semn de carte// nu am avut prezența de spirit/ să te întreb la ce pagină/ erai/ țin minte doar titlul/ teoria apropierii// acuși se fac 40 de ani/ de când o tot recitesc/ dintr-un/capăt în altul al culoarului/ în lumina artificială/ a navei/ însă semnul de carte/ nu/ îl mai găsesc»” (2063). Aceleași cochetării ale dragostei sunt de recunoscut și într-un alt poem, care poate fi citit și ca artă poetică. Ideea care animă întregul text liric este aceea că poezia e limbajul îndrăgostiților: „îți trimit poeme în morse// punct// linie// punct// și mă gândesc la cuvintele/ frumoase/ pe care am tot amânat să ți le spun/ fiindcă am presupus că gândurile/ mele/ ajung oricum la tine// linie// punct// fără să știu/ că în celălalt capăt al galaxiei/ tu îmi asculți fericită mesajul până la/ final/ îl descifrezi/ apoi o iei de la capăt” (2067). În noianul de apariții editoriale din care, cu hărnicie, vor sparge „vânturile, valurile”, noua carte a lui Andrei Mocuța este una cu lumină proprie.