Istorie orală

Da! Pe lângă istoria scrisă de către cercetători, fundamentată pe documente scrise, trebuie să admitem şi existenţa unei istorii orale. Acest fel de istorie este alcătuită din amintiri şi povestiri transmise prin viu grai de cei care au trăit evenimentele din vremea vieţii lor şi de cei care relatează ceea ce au auzit de la înaintaşi: părinţi, unchi, bunici, străbunici, vecini etc.

În acest an, eu voi împlini, în data de 12 septembrie, 91 de ani. La vârsta aceasta, pot să spun că sunt un fel de bibliotecă istorică orală.

La 20 de ani de la terminarea Primului Război Mondial, adică în 1938, aveam șase ani. Atunci lumea, ca şi azi, fierbea de frica războiului. În serile lungi de iarnă, sătenii, mai ales bărbaţii, se strângeau câte câţiva, când la unul, când la altul, unde discutau de toate: de vreme, de copii, de soțiile şi fetele lor, adunate în şezători să lucreze, să fie împreună, să povestească; de fetele și de feciorii care îi vizitau… cu ei glumeau, tare se bucurau că nu i-au uitat şi iarăşi vin să-i vadă.

Pe atunci, nici eu, deşi eram copil, nu stăteam acasă, ci mereu mă fâşticam şi mergeam în vecini, la tătăişa Marie a lui Lombar, care era saboiţă. Ea cosea până târziu, avea căldură şi o lampă bună. Acolo veneau şi o seamă de oameni din vecini, care vorbeau de toate. De-o vreme, se vorbea mereu despre război. Se spunea că nemţii au început să lovească în toate părţile, să se răzbune pe cei care i-au învins în acea bătălie (Primul Război Mondial). Noi românii am fost contra lor şi, ajutaţi de francezi, i-am alungat din ţară şi am eliberat Ardealul nostru. Acuma se pare că suntem înconjuraţi mai din toate părţile: ruşii de la răsărit, ungurii de la apus, da’ nu singuri, ci ajutaţi de nemţi; de peste Dunăre ar sări şi bulgarii să ieie batăr Cadrilaterul, dacă nu cumva toată Dobrogea, chiar şi Delta Dunării, că doar şi aia-i a lor, fiindcă pe-acolo au venit călărind, de nu se ştie unde, poate de pe Volga, că, într-o vreme, li se spunea „volgari”.

Pe la începutul celei mai triste veri din istoria României Mari, la 28 iunie 1940, Molotov, la porunca lui Stalin, taie din ţara noastră cu creionul toată Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei plus ţinutul Herţa. Moscova trimite o notă ameninţătoare la Bucureşti. Ştiind că ţara este ameninţată din trei părţi, numai vecinii noştri, sârbi, nu ne ameninţă cu nimic, guvernul de atunci şi-a retras armata şi administraţia de acolo, dar sub artileria şi bombardamentele ruşilor, care au lovit toate podurile de pe Prut, pentru a nu ne putea retrage în linişte şi pentru a nu începe să ne apărăm. Mai târziu am aflat că Moscova a răpit Basarabia şi Bucovina cu acordul Germaniei. Tot mai târziu am aflat că URSS, adică tot Rusia, atunci s-a întins spre vest, din sudul Finlandei până la Gurile Dunării şi Marea Neagră. Când eram student sau poate că şi mai târziu, după 1960, Moscova explica avântul său spre vest, justificându-şi invazia prin faptul că a ocupat spaţii din vest pentru ca războiul să nu înceapă pe teritoriul ei. Bine, dar după ce au obţinut victoria contra Germaniei, numai cu sprijinul SUA, de ce nu au eliberat aceste teritorii: ţările baltice, o mare parte din Polonia, din Slovacia, cele ale noastre – Bucovina de nord şi Basarabia, care ne-au rămas înstrăinate până astăzi?

În 1940, către sfârşitul verii, satul nostru, Boju, fierbea de prostia regelui Carol al II-lea, pentru că el ar fi cedat jumătate din Ardeal Ungariei. Oamenii mai că turbaseră de supărare. Cum de regele României nu a ştiut să apere moştenirea lăsată de tatăl său – Ferdinand I? O revoltă teribilă a început la biserică, unde se afla portretul regelui. Sătenii l-au tras jos, au fugit cu el în drum unde l-au călcat în picioare, l-au rupt şi apoi i-au dat foc. S-au dus şi la şcoală, care se afla în apropiere. Au spart o fereastră, au intrat, au luat portretul, pe care l-au distrus în drum, în faţa porţii. Vecinul nostru, domnul Mustea, singur a tras jos icoana cu chipul regelui, aflată şi în casa dânsului, apoi a fugit sub o râpă şi i-a dat foc.

Lumea nu se înfricoşase tare de venirea unei administraţii ungureşti, ci mai mult se temea de întoarcerea domnilor pământeni expropriaţi şi de pierderea pământurilor primite după război de la regele Ferdinand. Frica era întemeiată. Între 30 august 1940 şi 25 octombrie 1944, când Ardealul de nord fusese sub ocupaţie horthystă, în satul vecin cu Bojul nostru, Cara, rămas în Ungaria, au venit expropriaţii fugiţi şi i-au dat pe săteni în judecată pentru a le lua pământurile primite prin Legea Împroprietăririi din 1922.

La începutul lui septembrie 1940, Guvernul României şi-a retras administraţia din teritoriul răpit: Universitatea „Ferdinand I” din Cluj a fost transferată la Sibiu, elevii Şcolii Normale de Învățători din Cluj au fost transferaţi la Timişoara, la Craiova şi la Târgu Jiu. Armata, cu ale ei grave şi foarte grele probleme, a fost retrasă şi împrăştiată pe unde s-a putut, militarii fiind duși cu trenurile unde erau locuri.

Tatăl meu, născut în 1908, soldat aflat la concentrare şi aparţinând de Regimentul 6 administrativ, care a fost evacuat din Cluj şi mutat la Craiova, după zece luni se găsea cantonat undeva în apropiere de Suceava, cu funcţia de căruţaş, care avea misiunea de a transporta făină pentru pâine şi apoi ducea către front produsele de panificație. Acolo, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, a auzit prin radio ordinul Mareşalului: „Vă ordon să treceţi Prutul!”. Cu cei doi cai ai lui a trecut Prutul, a dus pită celor care s-au luptat la Ţiganca, a mers la Cetatea Albă, a trecut Nistrul, s-a oprit o zi la Odesa, despre care ne-a spus nouă, celor patru copii ai săi: Augustin, Maria, Ana şi Vasile, că el nu a mai văzut un oraş atât de frumos. Păi cum, zic eu azi? Nu văzuse Clujul, Bucureştiul şi Craiova? Vara lui 1941 şi toată toamna s-a tot dus. În decembrie, la apropierea iernii, Mareşalul a dat ordin ca toţi soldaţii care au acasă peste trei copii sub 15 ani să fie lăsaţi la vatră. A avut noroc dânsul şi mama şi noi toţi. Lăsat la vatră, a întors caii către apus, a cam fugit prin câmpiile Ucrainei, unde azi e un nou război cu ruşii, şi s-a oprit la Chişinău. Aici a predat caii şi căruţa, a luat trenul până la Bucureşti, de acolo, la Regimentul 6 administrativ din Craiova, unde i s-au dat hainele şi un document de lăsare la vatră. De la Craiova a făcut drumul înapoi la Bucureşti, apoi s-a îndreptat către Braşov, Teiuş, Războieni, Câmpia Turzii şi până în staţia de frontieră Tunel, aflată doar la vreo 200 m depărtare de marginea Ardealului răpit.

A ajuns acasă seara, prin 20 decembrie. A doua zi, a înjunghiat, a pârjolit, a ras, a spălat şi a desfăcut porcul nostru. Eu, copilul cel mai mare, am stat afară, lângă bobotaie, când îl pârjolea, şi apoi, cu buzele ude şi ochii holbaţi, urmăream cum se fac urechile şi coada, din care urma să muşc primul şi apoi să le duc în casă mamii şi copiilor mai mici, care se holbau pe fereastră, să vadă bobotaia şi porcuţul nostru spălat, crepat de-a lungul spinării şi deschis să se vadă, iar apoi să prelucreze tot se se găseşte în el.