Articole

Istoria acestui timp este creuzetul în care se reformează lumea

Timpul trece și tace, iar trecerea lui este din ce în ce mai dureroasă, pentru că masca parcă face parte din ființa noastră, distanțarea socială a devenit o normalitate, știrile sumbre nu mai au ecou în lacrimi de disperare ci într-o împăcare pasivă, în care ființa, în eforturile ei de adaptare, intră într-o amorțire existențială nefirească, deoarece între om și realitatea imediată se interpune pustiul. Mass-media încearcă să „populeze” acest pustiu cu știri care ar trebui, în cele mai multe cazuri, să șocheze, să țină ființa într-o stare de alertă permanentă, dar, dacă la început eram ahtiați după informație, acum sunt urmărite tangențial, cu apatia celui care a naufragiat în valuri, dar a obosit să mai lupte, așa că se lasă în voia acelui „fie ce o fi”.

Un psihanalist francez, Cyrulnik parcă, este de părere că „măsurile luate nu sunt centrate pe individ ci sunt măsuri pur tehnice”, iar omenirea este supusă unui experiment, asemenea celor din casele de bătrâni, privați de libertate, în esență privați de o „existență umană”. „Pandemia este un adevărat tsunami”, continuă psihanalistul, un dezastru care bântuie lumea impunând un alt orizont de așteptare, o altă viziune asupra vieții, schimbând modul de gândire al indivizilor, care realizează, după foarte mult timp, cât este de fragilă ființa umană și cât este de necesară solidaritatea în fața dezastrului, în fața căruia toți suntem egali. Este o lege cunoscută că în univers niciun element nu este singur, pe deplin independent, ci există o dependență, o conexiune între elemente, chiar dacă nu o conștientizăm. Această intercondiționare este general valabilă, de la elementele materiale microscopice, și până la legile ce guvernează universul cu planetele lui cunoscute sau nu. Prin urmare și indivizii umani sunt supuși acestei legi. Concluzia care se impune este că depășirea dezastrelor, ascensiunea în spiritual, împlinirea pe toate planurile pornește de la individ spre lume, ca într-o progresie aritmetică, individul fiind catalizatorul comunității în care trăiește. Conștiința, că omul este, poate, mai vulnerabil decât „o trestie gânditoare”, după cum îl definea B. Pascal, faptul că oricând poate fi atacat de un agent patogen necunoscut cu comportament imprevizibil, incapacitatea de a prevedea ce aduce clipa următoare, ar trebui să ne situeze într-o espectativă, într-o alertă continuă, până în momentul în care ne-am reîntoarce la valorile legilor morale și naturale prin care se poate restabili echilibrul. Aceasta este singura alternativă, conchide autorul citat, dar până când nu vom înțelege și nu vom acționa în această direcție, adevărul rostit de Marlaux rămâne valabil: „O lume fără Dumnezeu este pradă unui mare zbucium!”

În Italia, care a fost epicentrul pandemiei, în Spania, și chiar în România, mulți au „evadat” din regiunile afectate sau aglomerate și s-au întors în mediul rural, de unde până mai ieri au fugit spre centrele urbane supraaglomerate, care ofereau mijloace diferite de satisfacere a unor așa-zise nevoi biologice: cluburi, localuri, jocuri de noroc, chefuri până în zori cu băutură, droguri, orgii nenumărate. Reîntoarcerea la țară este un semn al regăsirii de sine, așa cum a fost el creat încă dintru începuturi, o condiție necesară de impunere, de restabilire a echilibrului lăsat de Dumnezeu pentru umanitate. Această reîntoarcere este în esență o „repatriere” după cum o numește un preot analist orădean. Omenirea a fost supusă la experiențe dure, violente: distanțarea socială, în condițiile în care oamenii sunt obișnuiți să se îmbrățișeze; purtarea măștii, acoperind astfel zâmbetul de încurajare sau de compasiune; experiența claustrării în propriile case de unde frumusețea naturii devine intangibilă, cea a înmormântărilor, care anulează până și cea mai firavă formă de demnitate umană, deoarece oamenii sunt așezați goi, în sicrie încropite în grabă, fiind însoțiți de câțiva membri din familie, și atât. Nici jelirea nu mai este jelire, ci doar regretul rămâne… și atât!

O scenă aproape suprarealistă a fost cea în care Papa a acordat consacrarea Urbi et Orbi în Piața Sfântul Petru, pentru oprirea pandemiei, consemna Alexandru Buzalic în cartea „Anatomia unei crize”. Părea o stafie albă, rătăcită în ploaie, într-o piață imensă, pustie, în care domnea o tăcere sfâșietoare, străbătută doar pentru un timp, de ropotul ritmic și obsedant al ploii și de plânsul clopotelor ce invocau parcă darul mântuirii. Golul din această piață, înțesată alteori de oameni, sugerează ceea ce Petre Țuțea numea „golul din sine!”, acel gol din care trebuie să ne retragem pentru a face loc lui Dumnezeu în noi. Cuvintele rostite de Papa cred că sunt esența gândurilor noastre: „Doamne, ne ceri să nu ne temem, dar credința noastră este atât de slabă!” Cineva îmi spunea că în Biblie îndemnul: „Nu vă temeți” este consemnat de 365 de ori, o dată pentru fiecare zi a anului. Nu știu! Nu am numărat, dar credința noastră este cu adevărat foarte precară pentru că suntem copleșiți de temeri.

Mă întorc la ceea ce consemnam mai devreme, și anume că măsurile la care ne supunem sunt pur tehnice. Oare de ce nu ne gândim și la măsuri centrate pe spiritualitatea umană? Oare nu aceasta ar fi calea? În cartea menționată se vorbește despre întâmplarea cuprinsă în Noul Testament, unde este descris pericolul la care sunt supuși apostolii aflați în barcă pe mare. Interpretarea dată este minunată, revelatorie, motiv pentru care mă voi referi la ea. Din senin s-a iscat furtuna, în timp ce Mântuitorul lumii dormea. Speriați de moarte, apostolii l-au trezit, iar Hristos a potolit furtuna. Interpretarea pe care a dat-o autorul cărții este uluitoare, barca aflată în vâltorile furtunii subliniază fragilitatea vieții umane, vulnerabilitatea ființei umane în lipsa credinței autentice. Furtuna (ca și pandemia) dă naștere solidarității umane în fața pericolului, dar și egalității dintre oameni, după cum egali suntem în fața luminii solare și în fața morții. Apa năvălită în corabie peste oameni șterge tot ceea ce este artificial în aceste făpturi, toate „cosmeticalele”, lăsând Egoul fără aparențele care-i defineau unicitatea. Prezența Mântuitorului acolo este mesajul clar că avem nevoie, mare nevoie de Dumnezeu. El este singurul care poate „potoli furtuna”, singurul care poate restabili ordinea. Până când nu vom înțelege aceasta, lumea rămâne” pradă unui mare zbucium!

În cartea citată se face o afirmație uluitoare, și anume că: „Istoria (actuală) este creuzetul (unui timp) în care se reformează lumea”. Sper, sperăm cu toții într-o „reformare” prin comunitate spirituală autentică, deoarece începutul înțelepciunii și credinței este conștiința că avem nevoie de Dumnezeu în viețile noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.