Irizări târzii

Povești scrise în palmă

Corina Ozon

Un parcurs atipic a avut prozatoarea Corina Ozon care, după o serie de șase romane publicate în perioada 2014-2021, reunite sub titlul „Amanții”, decide să abordeze o specie aleasă, de regulă, pentru debut. De altfel, chiar fără acest amănunt, cititorul atent poate remarca reminiscențe ale stilului romanesc, căci narațiunile din volumul Povești scrise în palmă, publicat în 2022, la Editura Național, depășesc, de multe ori, limitele specifice prozei scurte, iar tendința de a da unitate volumului, prin tematică, formulă narativă sau prin aspectele formale – existența unui prolog și a unui epilog – este evidentă.

Două direcții dominante se întrezăresc după lectura primelor povestiri din volum. Una e cea hierofanică, ce amintește de fantasticul eliadesc, a cărui dominantă, într-una dintre etapele prozei sale fantastice, e camuflarea sacrului în profan, nevoia omului de fantastic. În Drumul,elementele supranaturale se distanțează de actele de spiritism, șamanice, din primele texte, fiind determinate de religios, de revelație.

Cea de-a doua direcție, aparent puternic ancorată în realitate, e iubirea, surprinsă în cele mai variate ipostaze. Modul în care autoarea reușește să deturneze, de cele mai multe ori, așteptările cititorului, prin cultivarea finalului neașteptat e, în fond, o altă față a vieții sub semnul (aproape) irealului. Prin impredictibilitate, prin hazard și irațional, iubirea nu e decât o reverberație a ceea ce numim fantasticul contemporan – confruntarea cu absurdul, ilogicul.

Un element compozițional original îl reprezintă „intermezzourile lirice”, „conectori între planurile real și fantastic, între ceea ce am proiectat și ceea ce suntem”, după cum se menționează în scurta notă biobibliografică. Puternic subiectivizate, în contrast cu obiectivitatea din povestirile propriu-zise, textele ale căror titluri sunt scrise cu italice sintetizează, anticipativ sau concluziv, nucleul povestirilor. Se țese, treptat, prin tendința de liricizare, o ramă-tramă a povestirilor care se axează, adesea, pe o creionare a unor drame studențești sau casnice, obișnuite, generate de intersectarea cu elementul supranatural sau cu variatele forme ale iubirii. Dacă această ramă mizează mai cu seamă pe o contextualizare a iubirii-pasiune, a Erosului, povestirile reușesc să acopere întreaga paletă a celorlalte tipuri de iubire.

Iubirea „ludus” e ilustrată, inițial, în Dulapul din perete, text în care intruziunea fantasticului constituie mediul potrivit pentru jocul seducției ai cărui protagoniști sunt Diana și spiritul Asgar ale cărui vizite nocturne au un final surprinzător. În povestirile din finalul volumului, se remarcă un alt factor care favorizează apariția acestui tip de iubire: e vorba de iubirea pragma, ale cărei fundamente sunt interesele comune ale membrilor unui cuplu deja (e)rodat sau de iubirea de sine, philautia, care generează nevoia de iubire-joc. Ceea ce e interesant e tocmai faptul că, deși nu e nimic neobișnuit în situațiile de viață asupra cărora se oprește, se reușește, paradoxal, crearea unui suspans și, la final, o la fel de paradoxală certitudine a unui adevărat pattern actual.

În Fumul de țigară, o schiță ce generalizează trama chiar prin anonimizarea protagoniștilor, e surprinsă imaginea unei relații ce funcționează algoritmic, pe un compromis tacit. Întreaga schiță reușește să pună în umbră dialogul personajelor, sublimând doar stările personajului masculin care-și așteaptă perechea, dominat de temeri, frustrări, supoziții. Despre un dublu adulter, despre talentul adulterinilor de a camufla perfect acte și sentimente, de a juca fără cusur drama trădării e Mesajul de Crăciun. În doar câteva pagini, ajungem să pactizăm, alternativ, cu fiecare membru al cuplului, să alternăm atitudinea condescendentă cu delațiunea. Similară e și schița Complet necunoscuți ce se rezumă la a puncta câteva clipe reiterate la fiecare întâlnire adulterină, ce demonstrează ipocrizia, caracterul duplicitar și dubla unitate de măsură.

Sub deviza „Nimeni nu merită să fie nefericit”, ca o ilustrare a iubirii de sine și ca formă de eliberare de iubirea-manie sau de povara unei căsnicii toxice, sunt conturate destinele a două personaje feminine.

Schimbarea și Lovitura par, la o primă lectură, imagini ale eșecului și ale deznădejdii, ale ratării și ale ostracizării cu acordul victimei. Finalul ambelor texte oferă însă o altă față, pozitivă a iubirii de sine, ca stimul, ca mobil care generează metamorfoze interioare ce se reflectă în decizii fundamentale, izbăvitoare. Mai complex, cu o bifurcare a acțiunii pe mai multe paliere existențiale ale personajelor, Lovitura dublează drama căsniciei cu aceea a dramei iubirii storge, philia. O temă actuală, a femeii de carieră ce pierde, în schimbul unui traseu profesional impecabil, conexiunea cu familia acutizează conflictul interior trăit de, paradoxal, o cunoscută psihologă care, la fel de paradoxal, ajunge să dezbată la televizor, ca specialist, exact problema căsniciei sale.

Un volum despre continua confruntare cu destinul, despre senzațional și banal, despre iubiri-împliniri, iubiri-dezamăgiri, despre „crâmpeie de viață”, un volum alcătuit din texte ce sunt, in nuce, microromane propune Corina Ozon prin cel mai recent volum al său.