Irizări lirice

Deschizi colivii este recentul volum al Mariei Pal, apărut la Editura Napoca Star, 2022, o colecție de macropoeme în proză, scurte însemnări cu rol reflexiv și confesiv asupra marilor teme reflectate filosofic. Avem în față un op temperamental drapat cu note romantice, simboliste, expresioniste, o asociere a expresiei cu trăirea când vitriolantă, când nostalgică. Ființa caută și se caută într-un univers-limită pe care artista încearcă să-l deschidă prin cuvânt și culoare. Arta devine singura prin care cotidianul poate fi transgresat, singura cu rol taumaturgic. Maria Pal imprimă, prin prezentul volum, un altfel de tipar discursiv, scenariul liric este camuflat într-unul narativ, un volum rotund care debutează cu Târăști și se finalizează cu Ajungi, iar epicentrul celor două limite este frământarea eului agresat de timp și devenire. Desfășurările epice se succed asemenea unei pelicule ce aglutinează sentimentul devenirii, al stagnării, al creației: „Timpul galopează în jur”, „Un răbdător amurg te-nvață cum să curgi dinspre tine-nspre tine, precum zâmbetele jucăușe dintr-un copil”, „Cuvintele vor deveni greieri prin alte poeme”, „Odihna o împarți ca pe o pâine ce-a copt-o un zeu în căușul palmelor. Durerile se pitesc în spatele nopții”. Memoria afectivă este legată de poveștile care recompun un destin: „Poveștile dorm somn adânc în suflet. În memorie”. Tonul interogativ trădează natura neliniștită a instanței discursive: „Unde stă pitită ascunzătoarea către viitor”? Ființa resimte scurgerea inexorabilă a timpului ca pe o amenințare a devenirii, iar eul agonizează într-un univers claustrant: „Cine va transforma-n fir de lumină întunericul din tine?”, „Timpul se subțiază mai mult decât firele de mătase”.

Cartea este bijuteria unui orfevrier atât la nivelul textului, cât și la nivelul imaginii. Printr-o tehnică stilizată a contrapunctului, mesajul textual este accentuat în câteva tablouri menite a esențializa discursul epico-liric. Autoarea recompune un muzeu imaginar al senzațiilor, al trăirilor într-o progresie geometrică. Nadirul și zenitul se contopesc în și prin creație, iar marea trecere declanșează metamorfoza universului: „O corabie cu pânze urcă-nspre cer. Îndrăzneață. Întinde brațe hulpave. Spre miile de astre”, „Din întunericul cel mai adânc, semințele ademenesc lumina, căldura penelor de vulturi”, „Totul se va transforma. Chiar și neștiutul”. Picturalul accentuează, orientează pregnanța imaginară a textului literar. Tabloul Îmbrățișări redă, într-o cromatică simplă, motivul luminii ca metaforă pentru speranță, iar textul Trimiți amintește de cugetarea lui Octavian Paler: „Nu disprețui lucrurile mici. Nicicând! Ele aduc mari bucurii. Numai lumânarea firavă îți luminează drumul în noapte. Soarele niciodată n-o face”.

Verbul traduce o frământare a ființei, o dinamică a stărilor interioare, o trăire viscerală a timpului care se scurge: „Se strecoară insidios. Te pipăie cu tentacule mucegăite. Clipa clocotește prin ascunse cotloane. Țăndări se-mprăștie-n toate direcțiile”. Maria Pal surprinde prin simplitatea discursului, a liniilor. Profunzimea este creionată de corpusul ideatic rostit cu smerenie: „Cu smerenie, cumpăna fântânii scrie un poem, într-un loc nevăzut de razele lunii”.

Deschizi colivii este un volum programatic, de direcție, un sincretism al expresiei artistice în care imaginea are un rol compensatoriu: „Planeta devine-o simfonie. Uimește universul”, „Sonata lunii răsare brusc la pian. Cu limpede, cu tulbure. (…) Și deodată pianul se topește într-o beznă de iriși”.

Tema creației este atotprezentă; cartea devine o meditație pe marginea unor teme și motive clasice într-o abordare distinctă. Natura nu apare doar ca decor, ci devine cadru pentru reflecție: „Scrii direct pe-o cădere în cer, pe roua unui număr. Ceva primordial se-ngemănează melodios în poem. Apele scriu împreună cu tine, mai mângâietoare decât fulgii de nea”, „Lumina aceasta multiplicată anesteziază anotimpurile. În ruginiul din ulmi se odihnesc tăceri și ecouri”.

Natura poetică a Mariei Pal nu poate fi ignorată, cum nu pot fi eludate latura sensibilă și imaginarul inedit. Deși alege ca formulă epicul, discursul este construit în jurul unor nuclee lirice menite a sensibiliza.

Latura ludică a poetului este estompată, diluată în prezentul volum, lăsând loc unei rostiri grave, solemne care trădează atitudini afective precum tristețea, singurătatea, neliniștea: „Clopotar al nimănui, cine-ți va mai tivi privirile cu lumini? (…) Zile tulburi. Plânsul icnește. Cei slabi sunt timizi. Suferința zvâcnește”. Notațiile distilează atât elemente simboliste, cât și existențialiste într-o rostire sumbră. Reveria specifică romanticilor este arareori exersată. Se distinge, în schimb, o neliniște prometeică manifestată în fața devalorizării societății. Efemerul este reiterat în simboluri și imagini diferite, lumina și întunericul se află într-o dialectică oscilantă: „Rămâi doar o rătăcită corabie plutind în derivă. Printr-un ocean rămas fără timp”, „Timpul se-nverșunează”, „Feresc aripile luminii de opal”, „Vântul cade în privirea ta și sperie lumina”, „Lumina închide ochii lângă marginea nopții”.

Frazarea, de o muzicalitate cu ecouri în baroc, dar și vocația reflexivă a eului sunt deopotrivă recognoscibile în arhitectura volumului. Asemenea lui Musil, Maria Pal este într-o permanentă căutare, discursul său este introspectiv, articulat în limbaj, dar și în imaginarul creat. Impresia pe care o transmite este de axis mundi desacralizat, de o depersonalizare rimbaldiană a eului care se distanțează de sine și de ceilalți: „Îți treci degetele prin păr. Te așezi în genunchi pe o carte. Simți că timpul nu se mai măsoară în ani”, „Univers necunoscut. O forță delirantă răsucește totul”.

Volumul Mariei Pal este o carte de idei într-o împletire suplă a unei tematici variate, o rostire în care primează atât seninătatea, cât și sensibilitatea, profunzimea omului ce traversează o perioadă în declin.