Ion Radu Zăgreanu, Îngerii și oamenii

„Poetul Menuț Maximinian ne propune, într-o insolită profesiune de credință, o cronică a viețuirii întru ființă a ruralității românești și, deopotrivă, o  fenomenologie a îngerului, ca articulație între sacru și profan.”

(Horia Bădescu)

Între un testament oral al „bunei Ana” („O cruce crește din pământ”) și un jurnal liric, un reportaj din Țara Sfântă („Port lumi în brațe”), ca o lecție de religie, poetul Menuț Maximinian își circumscrie tratatul său „Despre îngeri”, în volumul de poezii, „Ultimul înger” (Editura „Neuma”, 2023).

Testamentul bunicii Ana conține două categorii de sfaturi: un îndreptar de viață creștină și unul de educație națională, cu îndemnuri sadoveniene de păstrare a „rânduielii”, cu scopul perpetuării neamului: „Tu trebuie să duci neamul”. Încredințându-i nepotului această grea misiune, buna Ana se va putea retrage liniștită din viață, se va topi „ca lumânarea” și va accede în lumea îngerilor.

Autorul ne întinde și o cursă, își subintitulează cartea „Poezii pentru cei mari și cei mici”, intrarea în lumea îngerilor făcându-se din două perspective, a adultului care revine pe calea amintirilor în universul copilăriei, cealaltă perspectivă fiind a copilului: „Am dat gândurile zilei deoparte / Ca pe o perdea / Și m-am întors în copilărie” („Am dat gândurile zilei deoparte”). Care viziune despre îngeri a rodit mai mult în aceste poeme? Înclinăm să afirmăm că încântă mai mult imaginea naivă, dar foarte sinceră a copilului, perspectiva acestuia conturându-se sub influența bunei Ana. Și maturul retrăiește imaginea despre îngeri așa cum i-a intuit-o buna Ana; la rândul ei, ea devenind înger care revine în casa copilăriei: „În casa dinainte / Voi sta cuminte și voi asculta colindele” („O cruce crește din pământ”).

Copilul recunoaște îngerul într-un bibelou („Îngerul meu e bibelou”), crede că și îngerul are o mamă („Și îngerul are mama lui”), el se comportă ca un copil, „gustând mere coapte” („În valea cu fluturi îngeri”), bea ceai („Îngerul bea ceai”), seamănă cu tatăl lui, „Cu palmele muncite” („Când îngerul vorbește”), cu mama lui, „Care nu a uitat niciodată să zâmbească” („Când îngerul vorbește”), cu bunica Ana, „Blândă și liniștită / …Cu vorbe mângâietoare, / Și povești” („Îngerul are chipul bunicii”). Îngerul îi pregătește visele: „Îngerul meu / Așterne vise / Pe perna de otavă” („Îngerul meu”).

Pentru matur, îngerul este un intermediar între om și Dumnezeu: „Lăcrimează / cerând iertare în numele tău” („Îngerul poartă biserica”); „Spatele lui / cară oameni / frânți de păcate” („La răscruce de gânduri”). Alteori el este un salvator: „Îngerul mă ia de mână / Peste ape învolburate” („Puhoaie de mai peste satul credinței”); „Îngere vreau să văd să simt să urc cu tine zările / Să fim purtați spre voia Domnului” („Sunt Toma”).

Interesantă este la Menuț Maximinian ruralizarea cerului. Mioritic, viața satului se continuă după moarte în cer, în rai. Buna Ana le face îngerilor „cămăși cu mărgele / Pieptare cu ciucuri și clopuri cu păun” („O cruce crește din pământ”), „duce turte / din grâul cel alb de Paști / Și cozonaci de Crăciun” („Înger în poza din cutia de lemn”). Îngerii sunt de-ai noștri, de-ai casei: „De când stă la noi / Îngerul e om” („De când stă la noi”). Între oameni și îngeri se stabilește o relație de familiaritate: „Vorbește cu mine de parcă m-ar cunoaște” („Pe calea dreaptă pe calea dreaptă”). Chiar și unele realități triste ale satului actual se regăsesc și în rai: „Raiul e plin de case pustii / Ce așteaptă a fi locuite / Ele nu au lacăte / Nici uși” („Raiul e plin de case pustii”).

Horia Bădescu, în prefața volumului („Viețuirea întru ființă”), afirma că îngerul este „un alter ego transcendent” al poetului. De fapt, îngerul are aceleași preocupări literare, îi place să stea „pe raftul cu cărți / Vorbind cu năsăudenii mei Rebreanu și Coșbuc” („Îngerul meu e bibelou”).

Viața satului se „întrepătrunde” (Horia Bădescu) cu transcendentul. Îngerii sunt „frați cu oamenii” („Înger în poza din cutia de lemn”). Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, „Din pânze din florile Raiului” („Ciobanul poartă în gând satul”). Ei au și o componentă misterioasă, au „trupul de abur” („Clopotul a sunat de trei ori”), locuiesc în tărâmuri magice.

Bine creionată este atmosfera marilor sărbători religioase, Crăciunul și Paștele, ea fiind încadrată în reușite și sintetice secvențe de pastel.

„Ultimul înger” coborât din cer își pierde sacralitatea, s-a adaptat teluricului: „doborât de patimi” („De când stă la noi”), devine „om”. În fața icoanelor aura de nemuritor a îngerului dispare și el are un comportament omenesc („La icoana din lemn”).

Îngerii se subsumează mediului uman, meditează cu scepticism la „rostul pierdut al lumii”, la dispariția tradițiilor, „Nimeni nu mai colindă / Până dimineața la cântatul cocoșului” („Pe uliți pustii”). Îngerii „nu se arată lumii” („Rostul lumii s-a pierdut”). Patria îngerului este biserica, bisericuța de lemn a satului, „Cu Crucea înclinată / Peste lumi” („E timpul să deschidem larg”).

Viziunea poetului despre îngeri este încărcată cu multă „puritate și naivitate” (Horia Bădescu). Sacrul și profanul coabitează, coboară și urcă asemeni unui lichid prin brațele vaselor comunicante.

Sub „aripi ocrotitoare deschise peste lume” („Îl știu din copilărie”) ale îngerului, cu cerul „deasupra”, drumul spre „veșnicie” (cuvânt care apare de opt ori în aceste poeme) al omului este mai sigur.