Ioan Maniu (1833-1895) – personalitate marcantă a Sălajului

În galeria marilor personalități sălăjene, la loc de cinste se înscrie și Ioan Maniu, jurist, avocat, judecător și fruntaș politic național-român, tatăl marelui om politic Iuliu Maniu.

Ioan Maniu s-a născut la 10 septembrie 1833, în localitatea Bădăcin, din părinții Teodor Man și Ileana, născută Bărnuțiu.¹ Tatăl său făcea parte dintr-o familie cu vechi tradiții istorice, înaintașul său, Laurențiu Man primind diplomă de nobil de la împăratul Leopold I, la 7 decembrie 1699.² Mama sa, Ileana, era una din cele șase surori ale ideologului Revoluției de la 1848 din Transilvania, Simion Bărnuțiu.

La vârsta de numai doi ani, Ioan Maniu rămâne orfan de tată, care a lăsat „cu limbă de moarte”, ca Ionaș să fie dat la școală.³

Cu toate că mama sa a rămas văduvă și pe lângă Ioan mai avea o fetiță, Sofia, și un băiat, Ștefan, a făcut eforturi foarte mari și a respectat ultima dorință a soțului său. Astfel, când Ionaș a împlinit vârsta de șase ani, l-a dat la școală, la Gimnaziul minorit din Șimleu Silvaniei, unde va urma cursurile școlii primare și gimnaziale inferioare, pe care le va absolvi în anul de mari prefaceri istorice – 1848.⁴

Tânărul absolvent, ajuns la vârsta de 15 ani, intenționa să urmeze exemplul unchiului său și să-și continue formarea profesională la Blaj, dar în cursul anului școlar 1848/1849, din cauza frământărilor revoluționare, porțile liceului din Blaj au rămas închise. Astfel, Ioan Maniu va începe cursurile în toamna anului 1949, când se înscrie în clasa a V-a liceală.⁵

După numai un an de școală a fost aproape să renunțe la studii, din cauza problemelor materiale, și să rămână acasă, la Bădăcin, la fel ca fratele său mai mare, Ștefan. Din fericire, fostul său profesor de la Șimleu, Andrei Liviu Pop, aflându-i numele în „protocol” (catalog – n.n.), i-a trimis, după cum spunea chiar Ioan Maniu, „pe discipulii săi și pe conșcolarii mei, după mine acasă, zicând, să-mi spună mie și mamei mele, că e păcat să rămân la plug acasă, văzându-mi calculii în protocol și spuindu-i conșcolarii mei, că cum mă port”.⁶

Unchiul său, Simion Bărnuțiu, care îl ia sub „aripile sale protectoare”, îl sfătuiește, la terminarea clasei a VI-a de liceu, să-și continue studiile la Cluj, pentru a fi mai aproape de casă și de mama sa, care era bolnavă. Însă, văzând că la Cluj traiul este mult mai scump, s-a hotărât să rămână la Blaj, unde se chinuia să supraviețuiască. Refuzat de către episcopul Alexandru Șterca-Șuluțiu, pe care l-a rugat să-l ajute și pe el cu „câte un pic de fertură la Curtea lui”, a fost sprijinit de către un servitor al episcopului.⁷

Înduioșat de mizeria în care se zbătea nepotul său, Simion Bărnuțiu încearcă să-l ajute din puținul pe care îl avea și el, la vremea respectivă, plecând din Viena la Pavia, în Italia, unde și-a susținut doctoratul în Științe Juridice.

Cu toate greutățile întâmpinate, Ioan Maniu reușește să termine liceul. Din certificatul cu calificativele obținute pe primul semestru al ultimului an școlar, 1852/1853, se poate observa că marea majoritate a calificativelor sunt „Prima cu Eminenția”. Observăm că a studiat următoarele materii: Religie, Limba Latină, Limba Greacă, Limba Română, Limba Germană, Istorie și Geografie, Propedeutică și Științele naturale. Purtarea morală era notată „Prima cu laudă”, iar la numărul orelor „neglese”, adică absențe, aflăm că nu a lipsit de la nici o oră de curs. Certificatul este semnat de către directorul liceului, Petru Pop. De asemenea, de către următorii profesori: Iosif Tarția, profesor de Religie, care l-a sprijinit în momentele grele și când a avut probleme de sănătate și pe care îl va stima toată viața; Gregoriu Elekeș, profesor de Limba Latină și Română; Gavril Papp, profesor de Propedeutică; Ioan Russu, profesor de Științe Naturale.⁸

Ioan Maniu s-a numărat printre cei 13 elevi care și-au luat bacalaureatul, în iulie 1853, alături de alți colegi cu care a rămas prieten pe viață: Ioan Mihu Moldovan, canonicul „Moldovănuț” de mai târziu, și Nicolae Stoian, ajuns mai târziu medic arhidiecezan la Blaj.

După terminarea liceului, la dorința mamei sale, a ales să urmeze cariera preoțească și s-a înscris la Seminarul Teologic din Blaj.⁹

În luna mai 1854, Ioan Maniu termina primul an de seminar, iar unchiul său obținea titlul de doctor la Universitatea din Pavia, după care a acceptat oferta de a preda la Academia Mihăileană din Iași. În acest context, lună de lună, își va rupe din modestul său salariu și îl va sprijini pe nepotul său, mai ales după ce în primăvara anului 1855 Ioan Maniu primește crunta veste a morții mamei sale.¹⁰

Rectoratul Seminarului clerical din Blaj atesta, la 28 mai 1854, că Maniu Ioan din satul Bădăcin, Cercul și Subcercul Șimleului, Districtul Clujului, orfan, de 20 ani, a absolvit primul an de studiu.¹¹

Un nou moment de răscruce în cariera lui Ioan Maniu a fost cel de după terminarea anului II de teologie. Aflând de moartea surorii sale, Ileana, Simion Bărnuțiu îi scria nepotului său de la Iași, în martie 1855, o scrisoare care s-a dovedit hotărâtoare pentru cariera sa profesională. Îi promite că îl va susține financiar și îl întreabă spre ce domenii are aplecare mai mare: juridice sau politehnice. Îi spune că îl lasă să aleagă ce va dori el, cu observația că o carieră în domeniul ingineriei era mai promițătoare în acele vremuri. În același timp, Simion Bărnuțiu își pune întrebarea dacă nu era mai bine ca nepotul său să termine studiile teologice și să se facă preot, pentru că el putea să decedeze în timp ce nepotul său se afla încă la studii și rămânea fără niciun sprijin.

Ioan Maniu lasă pe seama unchiului său decizia și, după o analiză profundă, în septembrie 1855, Simion Bărnuțiu îi scrie să plece din Bădăcin direct la Pesta, pentru a urma studiile juridice.¹² Astfel, după cum reiese din certificatul semnat de către rectorul A. Viroszil și decanul Fr. Vizkelety, la 7 octombrie 1855, Ioan Maniu era înscris în „Alma ac Celeberrima Regia Scientiarum Universitate Pestiensi”, adică la Facultatea de Drept a Universității din Pesta.¹³

Din acest moment, o altă lume se deschide în fața tânărului Ioan Maniu, care devine și informatorul fidel al unchiului său asupra evenimentelor istorice care se petreceau sub ochii lui în capitala ungară și, îndeosebi, asupra problemelor național-române.

Dintr-un alt certificat semnat de către rectorul și decanul facultății din Pesta aflăm că Ioan Maniu a fost scutit de taxa de frecvență la Universitate, pe semestrul II al anului 1856/57, adică ultimul an de studiu la Pesta.¹⁴ De asemenea, informații importante despre perioada petrecută la Pesta aflăm din „Index ectionum”, respectiv carnetul de note al studentului Ioan Maniu. Sunt trecute, pe semestre, materiile studiate, profesorii și notele obținute.¹⁵

La începutul lui octombrie 1857, Simion Bărnuțiu își îndruma nepotul să-și continue studiile juridice la Viena. La scurt timp, în data de 8 octombrie, Ioan Maniu îi scrie unchiului său și îi mulțumește pentru grija pe care i-o purta, precum unui fiu. Sublinia că a făcut tot posibilul, și se observa de altfel, că nu l-a făcut de rușine, dimpotrivă rezultatele lui stăteau mărturie în acest sens. Totodată, promite că va încerca și pe viitor să se ridice la nivelul așteptărilor, mulțumindu-i pentru cei 10 galbeni trimiși: „Știu că multă solicitudine aveți pentru mine, precum fiecare părinte cui îi zace la inimă fericirea și numele bun a fiului său. Io cred că Dvoastră veți fi contenți (mulțumiți) cu purtarea mea de până acum, căci de cea mai sfântă datorie mi-am ținut, ca nu rușine, nu supărare, ci laudă și bucurie s-aveți după mine, căci știu că numai în acest mod vă pot mulțămi marinimozitatea Dvoastră. Sper că și de aci înainte veți fi contenți, căci D-zeu îmi va ajuta și îmi va da putere ca și studiul să mi-l împlinesc bine și purtarea să-mi fie conformă legilor moralității”.¹⁶

Cu ajutorul fostului său coleg de liceu și bun prieten Nicolae Stoian, care era student la medicină, reușește să se stabilească în Viena. Astfel, din certificatul datat 30 decembrie 1857, semnat de către rectorul Dr. Kaiser și decanul Spinger, aflăm că era înscris la Facultatea de Drept a Universității din Viena.¹⁷

Din capitala Habsburgilor, unde tocmai sosise știrea despre armistițiul de la Villafranca, în august 1859, Ioan Maniu pleca spre casă, iar în perioada care a urmat, până în iunie 1861, a fost preocupat de pregătirea celor trei examene, pentru a obține titlul de doctor în drept. În paralel, încearcă să-și lărgească orizontul cultural, în special pe problemele legate de trecutul nației române. Stau mărturie, în acest sens, scrisorile adresate unchiului său, în care îi cere să-i trimită o serie de cărți de Istorie. De asemenea, este interesat de articolele care apăreau în presa românească de dincolo de Carpați, în vechiul Regat.¹⁸

Pe lângă scrisorile pe care i le trimite unchiului său, care reprezintă o adevărată radiografie a epocii, Ioan Maniu se arată preocupat să publice articole în presa românească. Astfel, în octombrie 1860 trimitea un articol pentru „Gazeta Transilvaniei”, sub pseudonimul „dela Tibiscu”, iar în mai 1861, sub pseudonimul „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, ambele despre nedreptățile la care erau supuși românii și lupta parlamentară a deputaților români.¹⁹

La 16 februarie 1861, Ioan Maniu trecea cu succes și de cel de al treilea examen de doctorat. A doua zi trimitea o scrisoare unchiului său, Simion Bărnuțiu, în care îi mulțumea pentru banii primiți, din care a plătit taxa pentru examen, îl informa că mai avea nevoie de bani pentru teză și diplomă, îi cerea sfaturi pentru viitor și sublinia importanța acestui moment deosebit din viața sa: „Acest examen e un mare moment în viața mea, pentru că de când sunt de 9 ani, tot fac la examine, și toate cu succes bun. Acesta – în anul etății mele peste 27, – e cel ultim, și ar fi fost o mare nefericire când m-ar fi respins, pentru că timpul cel scump, spesele multe, sudoarea mea, mergea în fum. – Dară apoi lumea ce zicea? Desigur: săracul Bărnuțiu nu are noroc cu nepoții săi! Însă mulțumită cerului, că de toate aceste neplăceri am scăpat spre bucuria mea, a consorților și spre fala conșcolarilor din Blaj, cari se tot laudă, că dintre ei vor fi doi Doctori, de medicină Stoia, și io de drepturi”.²⁰

La scurt timp, în data de 9 martie 1861, Ioan Maniu își susține teza de doctorat, iar a doua zi primește diploma de doctor în drept.²¹

Simion Bărnuțiu își îndemna nepotul să nu accepte niciun post până nu va deveni avocat, dar aceasta însemna încă doi ani până obținea cenzura de avocat. Între timp, primise mai multe oferte de a ocupa o funcție în administrație. Printre acestea se numără și cea primită de la George Pop de Băsești, care îi scria, la 5 februarie 1861, invitându-l să candideze pentru o slujbă publică în comitatul Solnocul de Mijloc. Ioan Maniu apreciază oferta tânărului prim-pretor George Pop și îi mulțumește, dar îi amintește că el era originar din comitatul Crasna și nu din Solnocul de Mijloc, deci nu putea candida pentru o funcție publică în comitatul vecin.²²

În luna mai 1861, deși era bolnav, medicul indicându-i să plece din Pesta, să se recreeze în aer liber și să aibă o alimentație sănătoasă, el preferă să rămână în oraș, să participe la dezbaterile parlamentare, să observe activitatea deputaților români și să-l informeze pe unchiul său asupra evenimentelor.²³

În luna iulie 1861 se găsea la Bădăcin, de unde îi scria unchiului său despre necesitatea organizării unui congres național al tuturor românilor. Era preocupat de gândul de a elabora un protest al Comitatului Crasna împotriva anexării forțate la Ungaria, deși primul său contact cu fruntașii români sălăjeni nu l-a prea încântat, în ceea ce privește lupta lor pentru drepturi naționale. Pentru a-i determina pe intelectualii sălăjeni să acționeze în acest scop, a luat legătura cu vicarul Demetriu Coroianu, fost coleg de catedră cu Simion Bărnuțiu la Blaj, care avea să-i devină socru peste câțiva ani. Astfel, după ce se întâlnește cu el în Șimleu, în data de 15 august, vrednicul vicar organizează chiar a doua zi, zi de târg la Șimleu, o întrunire cu mai mulți preoți și protopopi greco-catolici din cadrul vicariatului pe care-l conducea. Cu această ocazie, Ioan Maniu le-a ținut o scurtă cuvântare, făcându-le cunoscut scopul întrunirii și i-a îndemnat să-și facă datoria de români. S-a luat hotărârea ca Ioan Maniu și tânărul protopop Ioan Galu, care și-a făcut și el studiile la Viena, să elaboreze un memoriu de protest împotriva anexării Partiumului nord-estic la Ungaria.²⁴

Memorandumul a fost prezentat de Ioan Maniu și Ioan Galu intelectualilor sălăjeni, la 27 august 1861, cu ocazia sfințirii bisericii greco-catolice din Bobota, locul în care și-a început cariera preoțească Demetriu Coroianu și a văzut lumina zilei fiica sa, Clara. Aflăm aceasta tot dintr-o scrisoare pe care Ioan Maniu o trimite unchiului său, în care îl informa că toți cei care l-au ascultat „au zis că e bine și l-au subscris, câți au fost de față”.²⁵

Ca urmare a eforturilor mobilizatoare, la următoarea consfătuire, care a avut loc la Băsești, în data de 18 septembrie 1861, au participat nu numai intelectualii din comitatele Solnoc și Crasna, ci și din comitatele Arad și Sătmar. După ce participanții au aprobat memorandul, a fost adoptată o rezoluție și a fost aleasă o delegație, alcătuită din Ioan Maniu, din partea comitatului Crasna, proprietarul George Filep și Ioan Galu, ca reprezentanți ai comitatului Solnocul de Mijloc, care aveau misiunea de aduce memoriul împăratului de la Viena.²⁶

Din păcate, așa cum îi scria Ioan Maniu unchiului său și lui Demetriu Coroianu, delegația n-a putut să fie primită de împărat, deoarece acesta se pregătea să efectueze o călătorie în insula Corfu, de unde urma să se întoarcă doar spre sfârșitul lunii octombrie.²⁷

Delegația a fost primită de către împărat la 29 octombrie, iar răspunsul lui „a fost foarte scurt: În respectul anexiunei a zis: e foarte greu lucru, anexiunea e legală”.²⁸

Dorind să-l scutească pe unchiul său de alte cheltuieli, Ioan Maniu acceptă funcția de asesor la sedria orfanală din Șimleu, iar după ce obține cenzura de avocat a fost numit în funcția de judecător la tribunalul din Șimleu.²⁹

La jumătatea lunii mai 1864, simțindu-și sfârșitul aproape, Simion Bărnuțiu îl cheamă pe nepotul său, Ioan Maniu, la Iaşi, unde era profesor universitar, pentru a-l lua acasă, în Sălaj. Este adus într-o trăsură specială, pusă la dispoziţie chiar de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, al cărui colaborator apropiat a fost și Simion Bărnuțiu, amândoi făcând parte din acea generație „de aur” de la 1848, care a înfăptuit Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859.

Pe drumul de întoarcere, oprindu-se pentru a da un pahar cu apă unchiului său, Ioan Maniu constată la întoarcerea de la izvor că acesta, la fel ca profetul Moise, trecuse la cele veşnice în faţa pământului făgăduinţei, fără a mai apuca să revadă plaiurile natale şi pe cei dragi.

Ioan Maniu a avut trista misiune de a anunţa rudeniile care îl aşteptau la Bocşa română crudul adevăr, acela că Unchiul Mare, după cum îi spuneau cu toții, nu mai venea pe omenie la ei, ci pentru a se reîntâlni cu străbunii săi, în pământul din care a fost plămădit.

La scurt timp după trecerea în eternitate a unchiului său, la 16 februarie 1865, Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Coroianu, fiica vicarului Silvaniei, Demetriu Coroianu. El avea vârsta de 31 de ani împliniţi, iar Clara avea 23 de ani. Ca naşi de cununie i-au avut pe Antoniu Nabrasky, locţiitor de Comite Suprem şi soţia acestuia, Anania Pop de Morlaca. Preot de cununie a fost Ioan Lobonţiu, paroh în Giurtelecul Şimleului.³⁰

Din fericita lor căsătorie au rezultat următorii copii: Scipio (+8 ani); Cassiu, fost avocat, publicist şi profesor universitar de drept la Cluj; Elena, măritată cu Ioan Pop, vicar foraneu la Năsăud; Ioan (+7 ani); Iuliu, marele om politic; Sabina (+31 ani); Cornelia, călugărită sub numele de sora Cecilia; Iulia (+9 luni) şi Emilia (+8 luni).

După înființarea Comitatului Sălaj, prin unirea comitatelor Crasna și Solnocul de Mijloc, în anul 1876, Ioan Maniu a fost transferat la Zalău, reședința noului comitat, unde a funcționat ca judecător până în anul 1891, când s-a pensionat.

Referitor la activitatea lui ca apărător al românilor oropsiți, contemporanii care l-au cunoscut spuneau că a fost „îngerul cel bun al poporului român” din comitatul Sălaj.³¹

Ioan Maniu și-a adus contribuția și la cea mai mare realizare a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (RFRS), în fruntea căreia se afla soția sa, Clara. Este vorba de înființarea Școlii de fete din Șimleu Silvaniei, înființată în anul 1888.³² Timp de un an de zile, Ioan Maniu și bunii săi prieteni, avocați, Ioan Nichita și Vasile Pop au făcut eforturi deosebite pentru ca școala să fie recunoscută și aprobată funcționarea ei de către Ministerul Instrucțiunii Publice din Ungaria, după cum reiese și din corespondența lui Ioan Maniu cu Andrei Cosma, secretarul RFRS și director al școlii.³³

După pensionarea din magistratură, în anul 1891, banca „Silvania” l-a ales ca jurist și avocat, „în care calitate îi făcu mari servicii acestei instituțiuni”.³⁴

Ioan Maniu rămâne un membru marcant al luptei naționale românești din Sălaj, ca dovadă și scrisoarea primită de la George Pop de Băsești, la 6 ianuarie 1895. El îl roagă să nu o publice în presă, ci să o comunice confidenţial tuturor fruntaşilor români din Sălaj. Din temniţa de la Vacz, George Pop se arată mândru de trecutul şi de tovarăşii săi de luptă. Arată cât de dezorganizaţi erau românii sălăjeni, ca de fapt toţi românii transilvăneni, în anul 1861, la restituirea vieţii constituţionale. Abia în anul 1869, sălăjenii reuşesc să trimită primul lor deputat în parlamentul de la Pesta. După moartea acestuia, el spune că a avut „cinstea să reprezinte Sălajul”, în parlamentul Ungariei, până în anul 1881, când, la intervenţia personală a lui Tizsa Kalman, care, după ce a încercat să-l mituiască şi să-l atragă de partea ungurilor, a spus că George Pop nu mai are ce căuta în parlament. După această înfrângere pe târâm politic, sălăjenii s-au organizat pe plan cultural şi au înfiinţat primele bănci româneşti din Sălaj. Dar el era „adânc mâhnit că acest zel naţional” era în scădere la sălăjeni. Astfel, la conferinţa din 28 noiembrie 1894 de la Sibiu, unde Sălajul era totdeauna reprezentat de o puternică delegaţie de 12 fruntaşi politici, acum nu participaseră decât două persoane³⁵. Însă, această slabă reprezentare, poate fi pusă şi pe seama confuziei create.³⁶

George Pop de Băseşti îşi încheie impresionanta sa scrisoare afirmând faptul că nu era nevoie de scuze cu ocupaţiile profesionale ale fiecăruia, „preotul cu îndatoririle patrafirului, avocatul cu procesele; doctorul cu spitalul; plugarul cu gospodăria”. Mai presus de toate acestea, spune el, „interesul comun, binele de obşte trebuie să primeze”.³⁷

Din păcate, după o lungă suferință, Ioan Maniu a decedat la 4 noiembrie 1895, la vârsta de numai 52 de ani și a fost înmormântat, la dorința sa proprie, la Bădăcin, pe proprietatea de la „Dealul Țarinei”.³⁸

Bolnav fiind, îi scria bunului său prieten și fost coleg la școlile Blajului, Ioan Micu Moldovan, că se simte împlinit atunci când își vede copiii realizați și bine educați, vorbind cu mare drag în special de Iuliuț, cum îl alinta tatăl său pe Iuliu Maniu, care a fost găzduit de prietenul său, pe perioada cât a urmat cursurile școlii primare din Blaj.

Pentru posteritate, Ioan Maniu rămâne ca un fruntaș de seamă al Sălajului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a muncit din greu toată viața în folosul nației sale, la fel ca unchiul său, Simion Bărnuțiu, sfârșind amândoi la o vârstă când mai aveau multe de spus. Din fericire, munca lor a fost continuată cu și mai mare intensitate de către copiii lui Ioan Maniu, în special de Iuliuț, care avea să devină unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri.

 Note:

1 Coriolan Suciu, Corespondența lui Ioan Maniu cu Simion Bărnuțiu, Blaj, 1929, p. 12.

2 Vezi textul diplomei publicat de Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, Schița monografică a Sălagiului, Șimleu, 1908, pp. 302-305.

3 Coriolan Suciu, op. cit., p. 13.

4 Ibidem, pp. 14-15.

5 Ibidem, p. 16.

6 Ibidem, p. 18.

7 Ibidem, p. 19.

8 Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj, fond Biblioteca Centrală Blaj, dosar 253/1853-1857, f. 1.

9 Coriolan Suciu, op. cit., p. 21.

10 Ibidem, p. 24.

11 S.J.A.N. Cluj, fond Biblioteca Centrală Blaj, dosar 253/1853-1857, f. 2.

12 Ibidem, pp. 26-28.

13 S.J.A.N. Cluj, fond Biblioteca Centrală Blaj, dosar 253/1853-1857, f. 3.

14 Ibidem, f. 4.

15 Ibidem, ff. 7-11.

16 Coriolan Suciu, op. cit., doc. XXI, p. 228.

17 S.J.A.N. Cluj, fond Biblioteca Centrală Blaj, dosar 253/1853-1857, f. 5.

18 Coriolan Suciu, op. cit., pp. 34-35.

19 Ibidem, pp. 66-67.

20 Ibidem, doc. XLVIII, p. 290.

21 Ibidem, p. 80.

22 Ioan Georgescu, George Pop de Băsești. 60 de ani din luptele naționale ale românilor transilvăneni, ediția a II-a îngrijită și coordonată de Vasile Iuga de Săliște, Cluj-Napoca, Editura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, 2013, p. 88.

23 Coriolan Suciu, op. cit., p. 88.

24 Ibidem, doc. LXVI, pp. 347-350.

25 Ibidem, doc. LXVII, p. 351.

26 Ibidem, doc. LXIX, pp. 357-360.

27 Ibidem, doc. LXX, pp. 360-362.

28 Ibidem, doc. LXXII, p. 367.

29 D. Stoica, I.P. Lazăr, op. cit., p. 157.

30 S.J.A.N. Sălaj, fond Colecţia registrelor parohiale de stare civilă, Registrul 1122, p. 10.

31 D. Stoica, I.P. Lazăr, op. cit., p. 158.

32 Vezi, printre altele Marin Pop, Înființarea Școlii de fete a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (1888), în „Caiete Silvane”, nr. 206, martie 2022, pp. 32-35.

33 S.J.A.N. Sălaj, fond Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni, dosar 94/1886-1889, ff. 29-35.

34 D. Stoica, I.P. Lazăr, op. cit., p. 151.

35 I. Georgescu, op. cit., pp. 85-87.

36 Vezi, în acest sens, Marin Pop, Viață politică în nord-vestul României (1869-1948). Partidul Național Român și Național Țărănesc din Sălaj, Cluj-Napoca, Zalău, Editura Argonaut și Editura Porolissum, 2007, pp. 16-17.

37 I. Georgescu, op. cit., p. 88.

38 D. Stoica, I.P. Lazăr, op. cit., p. 151.