În acest al doilea roman din „Epopeea Ștefaniană. Cavalerii Crucii”, intitulat „Domnii paralele”, Ștefan cel Mare este un personaj secundar, absent din narațiune după asasinarea tatălui său, o prezență în absență, cum se spune. Cu toate acestea, Ștefan este un personaj din memoria unor boieri sau oșteni care își amintesc de fiul lui Bogdan, de 15 ani, salvat din măcelul de la Reuseni, refugiindu-se la curtea lui Iancu de Hunedoara; apoi, unii „au auzit” că adolescentul, trecut prin coșmarul decapitării tatălui său la nunta de la Reuseni, ar fi plecat la Muntele Athos pentru a se călugări sau va fi fost trimis de Iancu în Apus, să învețe meșteșugul armelor și arta războiului. În „Domnii paralele”, Andrei Breabăn, care își urmează neobosit amplul său proiect epic, face o frescă a Moldovei în anii cincizeci ai secolului al XV-lea ce trăiește încă sub amintirea strălucitei domnii a lui Alexandru cel Bun: „Văleatul acela n-o să se întoarcă niciodată pentru biata noastră țară, Costin, află tu asta de la mine (…) Pe atunci Moldova a cunoscut vremuri de glorie, nimeni nu-i sta înainte măritului voievod Alexandru. Nici leșii și nici ungurii nu îndrăzneau să-i sufle în borș ori să aibă ceva pretenții de la ai noștri. (…) «– Am auzit că au încercat turcii, au năvălit în părțile de sud, dar Măria Sa Alexandru cel Bun le-a dat o lecție că n-au uitat-o nici azi. De atunci păgânii n-au mai avut curaj să ne calce hotarele țării», spun doi tineri la curtea boierului Bratu”, și a unei perioade scurte de relativă stabilitate și prosperitate, în anii de domnie ai lui Bogdan Vodă, până la asasinarea acestuia la Reuseni de către fratele său, Petru Aron (Călugărul), într-un complot pus la cale de „moșul” său, Bratu, exponent al grupului de boieri care a rămas mereu factorul destabilizator al domniilor timpului. Totodată, Andrei Breabăn își conduce intriga romanului la Suceava, Bacău, Budapesta, Hunedoara, Constantinopol, Hotin și Camenița, în Prusia, Polonia și Slovacia, de astăzi, realizând o sinteză epică a epocii, în complexitatea ei, într-o Europă care a pierdut Bizanțul și se uită îngrijorată la ascensiunea lui Mahomed: „În ceea ce-i privește pe regii din Apus, aceștia erau prea prinși de problemele lor și, mai ales, cu conflictele dintre ei. Luptele pentru întâietate și pentru putere au fost puse înaintea celor de apărare a creștinătății. Pe ascuns, unii făceau alianțe cu sultanul, iar Mahomed, care era mai tânăr decât mulți dintre ei, își râdea în barba care abia începea să-i mijească și se pregătea să-și ducă mai departe planurile de extindere a Imperiului Otoman. Cam așa stăteau lucrurile în Europa în câteva luni după căderea cetății Constantinopolului”.
A doua „carte” din „Epopeea Ștefaniană” se structurează pe două planuri epice care se intersectează într-o formulă coerentă, pasionată, pentru autor, pasionantă, pentru cititor. Primul nivel este cel evenimențial, al faptelor, întâmplărilor, biografiilor, luptelor epocii. Complotul lui Bratu cu Petru Aron, uciderea lui Bogdan Vodă de către fratele său, misteriosul călugăr de la Mânăstirea Moldovița, unde s-a ascuns în așteptarea timpului pentru revenire, urmând „regula” urmașilor lui Alexandru cel Bun, a Mușatinilor („Câtă vreme suntem doi Mușatini, unul din noi trebuie să piară. Așa cum două săbii nu pot sta într-o teacă, la fel nici Moldova nu poate avea doi stăpâni. S-a văzut ce a fost pe vremea fraților mei, care au încercat să împartă țara în Moldova de Sus și Moldova de Jos. Și cât a ținut asta? Foarte puțin. Chiar din momentul când au făcut învoiala au început să facă planuri cum să scape de celălalt. Și, uite așa, s-a ajuns la acele măceluri, neterminate nici în ziua de azi”; „Trebuie să stârpim năpârcile de Suceava. Să nu mai rămână nici un Mușatin în viață, să nu mai ridice nimeni pretenții la tronul meu…”, spune răspicat Petru Aron), vânarea, în munți și în Transilvania, a lui Ștefan care fuge din Moldova, urmărit de „hânsarii” Călugărului, cu aventurile fiului lui Bogdan Vodă la curtea lui Iancu de Hunedoara, apoi, în Europa, la cavalerii unde este trimis să învețe mânuirea armelor, în sfârșit, la Muntele Athos, când viața adolescentului se schimbă pentru totdeauna: acest traiect al personajului – pivot, „hăituit mai rău ca un câine”, cum spune boierul Vlaicul, credincios viitorului voievod, se structurează în trama unui roman picaresc: „După ce a plecat de la casa țăranului la care a tras câteva ceasuri, odrasla domnească a pornit la drum, îndreptându-se spre munții care străjuiau Moldova, ca un adevărat zid de apărare înspre apus. Însoțit îndeaproape de căpitanul Mihail, Ștefan rătăcea prin codri căutând cărări neumblate de om pe unde să se strecoare pentru a scăpa de urmăritorii lui Petru Aron. Ocoleau satele și târgurile și au ales să se hrănească cu vânat prins prin păduri, decât să afle careva despre ei ș-apoi să-i divulge pentru cele 5 grivne de argint, cât a pus răsplată pe capul lui cel care tocmai i-a ucis tatăl. O sumă mare pentru acea vreme, dacă țineai cont că numai cu o grivnă puteai cumpăra o pereche de boi buni, de rasă. Cei doi tineri mergeau călări, strecurându-se cu grijă prin desișul întunecos al pădurilor care îi adăposteau. Ștefan cu calul primit de la coana Aglaia, iar Mihail cu unul luat de acasă, unde au poposit peste noapte ca tânărul voievod să se hodinească și vrăjitoarea din sat să-i doftoricească rana pricinuită de furcă la picior. După ce a dat jos bandajele puse de Tunița lui Dumitru de la Mănăstioara, doftoreasa satului sau vrăjitoarea, cum îi spuneau cei mai mulți, a pus pe rană tot felul de oblojeli și a acoperit-o apoi cu un bandaj curat, legând bine piciorul, să nu dea drumul la sânge”; astfel începe istoria unui personaj picaresc care se încadrează, prin profilul și biografia sa, în formula cunoscută a romanului de acest tip, urmând un drum cu peripeții al protagonistului său. Andrei Breabăn urmărește strâns, într-o narațiune coerentă, evenimentele din Moldova timpului: încoronarea lui Alexăndrel, la 15 ani, la Biserica Mirăuți, intrigile și lupta pentru tron cu Petru Aron, cu Alexăndrel scăpat de sub atenția mamei sale, Maryna și din încercarea de răpire a sa de „lotrii” Călugărului, intrigile din Biserică pentru alegerea lui Theoctist ca mitropolit, pentru a opri tentațiile de catolicizare a țării, introducerea, prin lege, a limbii slavone în Biserică și administrație, înlocuind latina („De azi înainte în toată Moldova se va scrie și se vor ține slujbele în Sfânta Biserică în slavona veche, cu scrierea cu litere chirilice … limba slavonă este permisă de canoanele bisericii noastre și poate fi folosită, la fel de bine în Sfânta Liturghie și în celelalte slujbe religioase, ca greaca și latina. Prin acest înscris se poruncește tuturor preoților din Moldova ca și diecilor de la Curțile domnești și celor de la conacele boierești că, de acum încolo, nu se mai scrie în limba latină nici în biserică și nici în documentele domnilor și boierilor … Degeaba oprim blestemata asta de limbă numai în biserică, și o lăsăm la îndemână să fie folosită de orișicine. Tot se vor găsi din aceia care să-și pună mintea la cărțile venite de la Roma și să se smintească …”, spune Kir Theoctist, noul mitropolit confirmat de la Ohrida), domnia scurtă a lui Alexăndrel Vodă, împreună cu mama sa, apriga Maryna: atentate, intrigi, trădări, într-o vreme tulbure, în Moldova de la mijlocul veacului al XV-lea.
Al doilea plan romanesc din „Domnii paralele” se constituie din fragmente care alcătuiesc fresca Moldovei, oamenilor, locurilor, obiceiurilor, ocupațiilor, într-o explorare sociologică, pe urmele lui Dimitrie Cantemir, a Țării de Jos și a Moldovei de Sus, cu observarea atentă a diferențelor de mentalități ori comportamente și a multiculturalității din „republicile” Moldovei, cum le spune Cantemir. „Descrierea Moldovei” este, de altfel, sursa bibliografică pentru aceste segmente ale cărții: „Cei din Țara de Sus erau mai harnici decât cei din Țara de Jos, alergând să trăiască din muncă cinstită decât din jafuri și furtișaguri, ferindu-se de bătăi și mai ales de ucidere, iar preacurvia era rară la ei. De aceea nu erau aplecați asupra războaielor fiind oameni cu credință atât față de Dumnezeu cât și față de voievozi. Munții din părțile de nord ale Moldovei erau plini de schituri și mai ales de călugări și pustnici la care mergeau oamenii și se rugau. Dacă se isca vreun conflict în țară acesta era stârnit sau ațâțat de boierii din părțile de Jos și mai puțin de cei din Țara de Sus socotiți drept slujbași vrednici, care își făceau datoria cu sârg. Cei din părțile de sud erau mai arțăgoși și adesea puneau mâna pe briceag sau chiar pe topor sau bâtă, fiind gata să-și facă dreptate. Această meteahnă o aveau mai ales cei care se învecinau cu tătarii crâmleni care năvăleau ori de câte ori puteau să prade satele moldovenești de peste Nistru de unde mergeau la Podolia iar uneori și în Galiția. Mânioși pe tătari, moldovenii de la hotarele cu ei le întorceau plata năvălind și prădând în ținuturile tătărăști de unde se întorceau cu robi și cu carele pline cu de toate. Pentru moldoveni era o cinste să iei viața unui netrebnic păgân astfel că nici un tătar nu scăpa de ascuțișul săbiilor decât dacă le aduceau folos ca robi, fie să muncească pe moșiile boierești, fie să fie vânduți unor negustori care îi duceau în târg la Caffa. Dar pe cât erau de mânioși și dispuși să pună mâna pe cuțit să se răzbune, pe atât erau de primitori și ospitalieri cu străinii pe care îi primeau în casele lor unde îi ospătau și găzduiau pe gratis vreme de trei zile, iar uneori cei cu stare invitau străinii pe care îi întâlneau oferindu-le găzduire. Împărțiți în țărani și târgoveți, în afară de moldoveni se întâlneau tot felul de nații cum ar fi greci, albanezi, evrei, armeni, leși, nemți, unguri, sârbi, bulgari, cazaci, ruși, tătari și romi. Grecii, albanezii, sârbii și bulgarii erau oameni liberi și se ocupau fie cu negustoria fie erau în slujba domniei. Nemții, leșii și cazacii, mai puțini ca număr, slujeau ca oșteni, fie pe voievod, fie pe vreun boier mai cu stare, iar cei cu carte erau dieci sau aveau alte slujbe de curteni. Evreii și armenii erau negustori, se bucurau de multe privilegii, își puteau ridica sinagogi și biserici la fel de mari ca ale moldovenilor fiind ținuți să-i plătească voievodului o dajdie, mai mare ca cea obișnuită pe care o plăteau moldovenii, în schimb nu mai aveau alte obligații. Rușii și ungurii din Moldova erau vecini, trăind în sate care aparțineau unor boieri, iar cei mai mulți dintre romi și tătari erau robi, puteau aparține atât unor boieri cât și unor târgoveți, unii fiind buni meseriași mai ales în atelierele de fierărie. Cei cărora nu le plăcea să muncească se ocupau cu furtișaguri iar femeile lor cu ghicitul sau alte ocupații prin care să-i păcălească pe alții și să facă rost de bani nemunciți. Rar întâlneai moldoveni negustori, meserie socotită a fi josnică pentru ei, de aceea mai toți alegeau să-și vândă vitele și surplusul de produse la un preț mic unor negustori de altă nație care la rândul lor le vindeau de câteva ori mai scump. Mândri de fire, mai toți țăranii moldoveni erau răzeși, străduindu-se din răsputeri să-și păstreze libertatea și pământul, astfel că rar se întâlneau vecini și aceia doar prin Ținutul de Jos unde din cauza sărăciei ajungeau să vândă ce e a lor și să ajungă supuși unor boieri (…). În Moldova erau trei ținuturi care se cârmuiau singure, nu se supuneau la nici un boier și nici voievodul nu se putea amesteca în treburile lor, având obiceiurile și judecățile lor, fiind socotite adevărate republici. Primul dintre ele era Câmpulungul care cuprindea piscurile muntoase situate la nord de Suceava cu vreo 15 sate, al doilea ținut era Vrancea situat în Ținutul Putnei, la hotare cu Țara Românească, înconjurat la fel ca primul de munți semeți, având 12 sate, iar al treilea, Tigheciul aflat în Ținutul Fălciului, la hotare cu tătarii din Bugeac, care trăiau în codri imenși ce străjuiau hotarele Moldovei cu tătarii, bărbații fiind călăreți sau călărași. Locuitorii din aceste ținuturi se ocupau mai ales cu păstoritul, plăteau o dajdie mică domniei, stabilită de trimișii lor, iar dacă voievodul voia s-o mărească nu plăteau decât ce au promis. Nu aveau teamă de stăpânire, se ascundeau în munți dacă ar fi trimis oști peste ei și nu-i găsea nimeni. Uneori primesc vornicii trimiși de voievod, dar îi alungă repede dacă află că aceștia ațâță spiritele oamenilor sau fac alte fapte prin care se amestecă în ale lor”.
Numeroasele fragmente din „Domnii paralele” reconstituie realități în culoarea epocii, unele dintre acestea, transferându-se din generație în generație, până astăzi; de pildă, culesul viilor la Cotnari, curțile domnești de la Suceava, Siret, Vaslui și Bacău, sărbătorirea Paștilor și Crăciunului, cu atmosfera lor mirifică, reconstituite în fraze acroșante care trădează emoția unui autor implicat în narațiunea sa: „Cu pași înceți, dar hotărâți, au poposit la Suceava și sărbătorile Crăciunului cu farmecul lor mirific, care aduce în toate casele bucuria Nașterii Domnului. Lumina divină se strecura biruitoare atât în conacele bogaților, cât și în căsuțele mici ale săracilor, făcându-și loc până în bordeiele de lut cele mai sărăcăcioase. Cu toate necazurile de peste an, nu era casă în care să nu se adune familiile laolaltă și să se pună masa de Crăciun. Fiecare gospodină se strădui să pregătească bucate cât mai bune, de aceea porcii se tăiau de Ignat și se făceau cârnați și alte bunătăți din ei. Cum Moldova era renumită în turme de oi, nu era casă la care să lipsească putinica de brânză frământată sau tăiată felii, care era scoasă de la zămnic și desfăcută de Crăciun, sau cel mai devreme când se făcea pomana porcului. Numai bine s-a murat curechiul în butoaie, că a fost scos să se umple cu el găluște făcute mai mult din grăsime amestecată în arpacaș de grâu, de orz sau de mei, fiecare după ce avea în casă, pe care gospodinele le înfundau în cuptorul din vatră și le lăsau toată noaptea la fiert, să se facă în tihnă și să fie gustoase. Nimic nu este mai bun ca găluștele făcute cu varză acră, mai ales când se pun între ele bucăți de slănină sau de piept de porc afumate. Cei mai gospodari pregăteau bucatele de Crăciun la vatra din ogradă, să nu scoată miros în casă sau să aburească pereții proaspăt văruiți. Peste zi, în cuptor se înfundau pâinea și cozonacii, iar în zori, în locul găluștelor care au fiert peste noapte, sfârâiau în ceaun jumările de porc făcute din bucăți mici de carne și de cârnați printre care se puneau și bucăți mici de slănină proaspătă sau afumată. În timp ce friptura se făcea în vatră sau pe plită, gospodinele dereticau prin casă și așezau masa de Crăciun, iar gospodarii își făceau treburile pe afară, având grijă să pună cele de trebuință la animale, să aibă apă și de mâncare pentru toată ziua, că nu se știe cum luau un pahar în plus și se îmbătau și nu mai avea cine să le hrănească. Scoteau apoi gunoiul adunat peste noapte în grajd și primeneau așternutul cu paie proaspete, să aibă vitele pe ce dormi noaptea. Totul era pregătit și gazdele așteptau oaspeții”; apoi, ceremoniile de la curtea Domnului Moldovei sau, iată, o masă cu bucatele vremii: „Doamna Maryna s-a întrecut pe sine, a pus să se facă nenumărate feluri de mâncare, de la frigări obișnuite de porc, cârnați și viței tineri, la cele de vânat, între care era nelipsită carnea fragedă de căprioare, friptura gustoasă de urși sau frigăruile de porci mistreți vânați cu câteva zile în urmă, iar pentru mâncăi care se săturau mai greu, s-au pus la fript cinci zimbri aduși din munți. Carnea a fost pusă să stea mai multe zile într-un sos făcut din vin în care cei de la cuhnie au pus tot felul de mirodenii aduse tocmai din Egipt. Mieii fierți în jântuit pregătit la stână era una din delicatesele jupâneselor. Slugile de la cuhnie au pisat din timp usturoi scos din zămnic unde a fost pus la păstrat peste iarnă, care a fost servit odată cu friptura, să meargă mai bine carnea pe gât. Nu lipsea de la mese răcitura de cocoș bătrân că, altfel, oricât l-ai fi fiert nu se prindea bine, pește proaspăt adus din iazurile din apropierea Sucevei cu măjile domnești, fiindcă vara, nu se putea aduce de la Dunăre decât pește afumat care rezista la transport. Pentru jupânițe și jupânese cu stomacul subțire s-au pus pe mese brânză de vaci cu smântână, caș proaspăt de oi adus de la stână, lapte acru să se răcorească după ce au băut vin, hribi și ciuperci culese de aprozi din pădure, gătite cu smântână sau cu usturoi după gustul fiecăruia și tot felul de alte delicatese, care mai de care mai bune și mai bine pregătite. Pe lângă frigări mai erau și alte bucate bune, năut și linte bătută, plăcinte umplute cu brânză de vacă, cu urdă de oi sau cu mere, cozonaci rumeniți și îndulciți cu miere de albine umpluți cu rahat sau cu nuci și tot felul de prăjituri, la care se pricepeau moldovenii. Mesele erau pline cu tot felul de fructe, mai ales mere și pere de vară frumos pârguite, dulci de se luau la întrecere cu mierea de albine”.
Andrei Breabăn excelează, într-o altă ordine, în descrierea unor peisaje de identificare, cu avertizori ai evenimentelor („Nori mari și mohorâți alergau grăbiți pe cer luându-se la întrecere cu stolurile mari de ciori care cârâiau de zor vestind apropierea iernii. Vântul îi lua pe brațele lui vânjoase, purtându-i spre locul unde trebuiau să-și verse desagile pline cu nămeți. Ajunși deasupra munților se luau la joacă cu crestele lor falnice, proptite in cer. Speriate, ciorile se retrăgeau la vale, formând cercuri largi cu aripile lor. Furtuna buclucașă a plecat de la Reuseni, unde parcă dinadins a tras să completeze tabloul macabru al asasinării lui Bogdan Vodă. Doar niște nori subțiri și albicioși se mai plimbau singuratici peste pădurea de stejari de la Mănăstioara, prin care cu greu s-a strecurat feciorul voievodului, călare pe Albu”), dar și prin portretistica din roman, cu figuri de legendă, cum sunt acelea ale cuviosului de la Mânăstirea Vicov și ale unor călăreți care păreau ca niște războinici din vremurile vechi, după cum erau cântați în legende”, dar și cu personaje istorice, precum Petru Aron sau Vlad Drago, viitorul domn al Țării Românești, când va primi numele de „Țepeș”: „La un semn al celui care conducea solia negustorilor de la Brașov, darabanul de intrare deschide larg ușile care dau spre curte. Negustorul face semn unuia din negustorii rămași în Curtea Cetății de Scaun. Acesta se înclină în fața unui tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat într-un costum scump, făcut din cel mai bun bumbac, brodat peste tot cu argint și aur. Până și nasturii erau din aur masiv, iar pe spate avea o mantie de culoarea cerului, făcută dintr-o mătase ceva mai groasă, că era iarnă, brodată și ea cu argint și aur. Pletele negre îi curgeau pe umeri acoperite de o bonetă făcută din stofă brodată în aur și argint, lăsând să i se vadă fruntea înaltă sub care străluceau doi ochi verzi, larg deschiși, având între ei un nas mare, de vultur, cu nările umflate și o mustață neagră, frumos răsucită deasupra buzelor groase și moi. La prima vedere, doamna Maryna a fost cuprinsă de un fior de teamă, ei i se părea ceva înspăimântător în privirile acelui tânăr aflat în fața ei. Dar privind dincolo de ura adunată în multele întâmplări și necazuri prin care a trecut, a văzut în spatele imaginii care îi dădea fiori de gheață cu chip misterios, care impresiona chiar de la prima vedere și te fascina cu privirile lui de foc. Tânărul radia în jur o frumusețe stranie, de altfel greu de descris în cuvinte”; „Iese din cort călugărul îmbrăcat acum în straie ostășești. Purta aceeași ținută de culoare neagră, numai că îi lipsea coiful de pe cap. Astfel că pletele lungi și castanii i se lăsau pe umeri scoțând în evidență ciocul de aceeași culoare, bine pieptănat și îngrijit. Voievodul purta și o mustăcioară ușor răsucită în ambele capete. Nasul puțin lăsat în jos numai bine îi acoperă buza de sus și îi dă un aspect plăcut atunci când vorbea. Fața ovală cu pomeți puțin adânciți îi întărea asprimea dată de ochii negri cu priviri de vultur ce se ascundeau sub sprâncenele la fel de castanii cum erau pletele. În hainele negre în care era îmbrăcat se confundau cu cenușiul nopții, chipul voievodului ieșind în evidență doar la lumina făcliilor aflate în fața cortului. Era un adevărat Mușatin, că nu degeaba venea din osul lui Alexandru cel Bun, după cum spuneau cei din jurul lui”.
Scenele de luptă, descrise într-o succesiune cinematografică a imaginilor („În ajutorul Voievodului sare un străjer care lovește cu sabia spre unul din lotri. Având acum un adversar mai puțin, Petru Aron apucă cu mâna stângă buzduganul pe care îl avea legat de centură, împinge sabia cu dreapta, ca apoi să lovească năprasnic pe lotru cu buzduganul în moalele capului, profitând de faptul ca a rămas pentru câteva clipe fără apărare când și-a îndepărtat mâna în care ținea sabia. Răpus de lovitură, lotrul cade la pământ răcnind de durerea pricinuită de vârfurile ascuțite ale buzduganului care i-au pătruns adânc în cap. O altă lovitură la fel de năprasnică îl lovește imediat pe lotrul de alături care, pentru o clipă, a rămas fără grai, înspăimântat de ce a pățit prietenul lui. Dar, tot atunci, mai cade un străjer înconjurat și el de mai mulți lotri”) și o inteligentă folosire a arhaismelor și regionalismelor, conturând ceea ce se numește „culoarea epocii”, reprezintă elemente care dau forță, amploare, coerență și credibilitate romanului lui Andrei Breabăn.
