Ioan F. Pop, Texte de trecut(in)existența

În cel mai superficial gest al nostru sau în cel mai profund se iveşte instantaneu o raportare viscerală a eului la ceea ce i se opune. Putem gîndi şi face ceva chiar pe măsura propriilor neputinţe. Transpunem totul, voluntar sau involuntar, într-o ripostă personală la tot ceea ce nu putem fi.

Fiecare înfăptuire face şi des-face lumea, ne proiectează pe ecranul necunoscutului. Lucrăm cu osîrdie individuală la amalgamul generalului care ne va înghiţi. Eul şi lumea – două maluri printre care curg glorioasele noastre neputinţe. Căutînd cu obstinaţie lumea, dai doar de un zid impenetrabil – de tine însuţi. Întotdeauna lumea pare că este acolo unde nu te afli, că ea merge în paralel cu tine, ca o umbră pe care nu o poţi urma, dar de care nu te poţi nici despărţi. Orgoliul şi smerenia de a te numi eu. Hăţişurile şi luminişurile prin care ajungi la tine însuţi, paradoxalul fapt de a te întîlni din cînd în cînd. Toate acele măşti ale eului puse una peste alta pînă cînd, în oglinda sa narcisiacă, se vede doar o palidă umbră. Tot pămîntul şi tot cerul care se oglindesc o clipă în imanenţa unei priviri. Toată zestrea de întuneric şi lumină în care eul particular participă la Eul universal. Eul – umbra unei prezenţe şi a unei absenţe purtate prin lume. Modul de a ne deghiza într-o variantă acceptabilă a existării. Chiar dacă nu toată lumea este sarcina mea, o mică parte s-ar cuveni să fie. Căci, oricît aş încerca, nu pot fi total indiferent la contextul spaţial şi temporal în care trăiesc, nu îl pot evacua cu o stenică indiferenţă. Ca atare, încerc, cu puterile din dotare, să defrişez mici cărări interpretative în hăţişul de-ne-înţelesului mundan. Deşi, trăind mereu la margine, la intersecţia prea multor cărări meandrate, doar rătăcindu-mă în mine însumi pot da din cînd în cînd peste vreun rest autentic de lume. Uneori, în momente debusolante, am impresia că lumea este doar un spectacol la care sînt singurul privitor. Scena ei este umplută cu tot felul de figuranţi care şi-au greşit total rolurile. Rostindu-şi partitura existenţială, aceştia improvizează la limita dintre tragic şi ridicol. Iar cortina cade înainte de a încheia prima tiradă.

Lumea exterioară coincide foarte rar cu proiecţiile interioare, cu rezonanţele ei cogitative, acestea rămînînd mai mult două entităţi paralele. Lumea – ce prilej infinit de meditaţie! Eul – ce abis de căzut pe gînduri! Lumea şi eul – ce fundături spectaculoase ale oricărei încercări de a înţelege ceva!

*

Faptul de a avea din cînd în cînd dreptate creează o stare de inconfort atitudinal. Într-o lume în care certitudinile sînt date de gradul lor de relativitate, dreptatea apare ca un concept tot mai edulcorat, mai perimat. Sînt promovate în mod exasperant doar aproximaţiile contondente, fiind estompată orice formă de rigorism valoric, orice raison d’étre. Sînt cultivate cu cerbicie fantasmagoriile care dau speranţe deşarte, şi nu realismul dezarmant, veritas aeterna.

S-a ajuns chiar ca minciuna să stabilească limitele ideologice ale adevărului. Falsul nu se mai luptă cu adevărul, se luptă doar cu gradele lui de comparaţie. Adevărul a fost evacuat din orice cadru al realităţii, fiind înlocuit cu tot ceea ce îl poate anula. Pentru a falsifica şi deturna faptele, mai întîi trebuie deturnate şi falsificate cuvintele. Unii trăiesc încîntaţi în minciună şi sperjur, după cum alţii trăiesc dezamăgiţi în rectitudine şi adevăr. Am ajuns să respirăm falsitatea ca pe un aer ozonificat, transformînd adevărurile eterne în minciuni cotidiene. Sîntem în stadiul în care nu mai discernem între adevărurile care mint şi minciunile care spun adevărul, amestecîndu-le în babilonia unei false trăiri. Lupta nu se mai duce, dialectic, între învingători şi învinşi, ci doar între învinşi care se cred eterni învingători. Chiar şi existenţa, în sine, va fi transformată într-o uriaşă farsă, într-un surogat. Într-o continuă disoluţie a identităţilor tari, a fi ceva distinct, bine conturat, devine o anomalie greu de suportat de către cei care se definesc doar prin indistincţie şi impersonalitate. Fluiditatea personalităţii, a genului, metamorfozele şi întruchipările stranii sînt împinse în zona normalităţii. Mai este doar un pas pînă o să ne definim doar cu fantoşele a ceea ce sîntem.

O ultimă lovitură dată raţiunii şi logicii binare – post-adevărul. Neputînd eluda valenţele adevărului, rigorile sale inconturnabile, acesta trebuie relativizat pînă la limita incertitudinii, pînă devine o minciună suportabilă, una care ne fereşte de şocuri psihice şi de traume emoţionale.Decît adevăruri insuportabile, mai bine minciuni agreabile. Numai că în post-adevăr nu vor putea trăi decît post-oamenii.