Individualitatea trebuie să se ridice uneori deasupra valurilor învolburate ale generalităţii, navigînd în direcţii diferite, chiar contrare. Deşi generalitatea se decelează doar pe baza hecceităţii. Individualul este partea văzută a generalului, dincolo de orice abordare holistică. Generalitatea poate face doar paşi individuali. Individualitatea dă pulsul constant al generalităţii. „Cineva are caracter individual atunci cînd sporeşte o mulţime cu unu” (H. Schmitz).
*
Am ales aventura cititului şi scrisului mai mult instinctual, pentru că acestea nu depindeau de nimeni şi de nimic, ci doar de propria disponibilitate şi alcătuire interioară. Prin intermediul acestora puteam atinge idealitatea cu minimul de realitate, puteam transforma introvertirea şi singurătatea într-un privilegiu al redempţiunii, neajunsurile şi capcanele vieţii în sondări abisale ale eului. Cu ajutorul lor, am găsit ceea ce nu ştiam că, de fapt, căutam cu disperare – pe mine însumi în neînţelesul lumii.
Avînd în vedere datele startului meu existenţial, probabil că singura mea reuşită în viaţă este aceea că nu am eşuat total, nu m-am ratat în mod absolut. M-am tot agăţat de malurile abrupte ale vieţii pentru a nu fi luat de viiturile intempestive, de piedicile care mi-au ieşit generos în cale. Colacul meu de salvare a fost cititul şi scrisul, care mă ajută şi acum să plutesc prin viaţă într-o inconştienţă miraculoasă. Scrisul – obsesia care mi-a marcat definitiv existenţa – „gimnastica existenţială” –, penitenţa care m-a aruncat în braţele celor mai controversate idealităţi. Cititul şi scrisul îmi umplu timpul gol cu care nu ştiu ce să fac, momentele în care existenţa pare o simplă deraiere în propriul nonsens. Ca atare, decît să mă risipesc în multul neesenţial, mai bine zădărnicesc în nimicul esenţializat. Pornit în viaţă nu de la zero, ci de sub pămînt, cartea a devenit, cu timpul, singurul aliat care mi-a alinat dezolarea şi singurătăţile. Refuzat mereu de realitatea imediată, nu am putut miza decît pe idealitatea aparent imposibilă. Rupt, în bună măsură, de lumea concretă, a trebuit să-mi creez lumea mea de cuvinte, în care tot întorc pagina unor clipe risipite în ingresiunea atîtor şi atîtor rememorări. Nu pot concepe scrisul decît în afara oricărui imperativ, a oricărei constrîngeri. Scrisul este locul unde realitatea interferează cu propria ficţiune, unde cuvintele semnifică mai mult decît spun. La fel cum tăcerea este integrată în substanţa comunicării, iar comunicarea devine o tăcere îmbietoare, stimulativă. În scris se nasc şi mor toate lumile şi nelumile trăite şi netrăite, toate realităţile şi visele care palpită în cuprinsul paginii.
Scrisul este libertatea exonerată chiar şi de propriile canoane şi rigori. El îmi radiografiază în continuare debordantele neputinţe, perspectivele soteriologice. De fapt, în scris, practic un fel de texistenţialism în care amestec în doze egale ficţiunea textuală cu datul existenţial, asumîndu-le în mod organic. Tot scrisul meu este un exerciţiu de inexistenţialism dus în limitele şi nelimitele limbajului. Sau, mai exact, practic o „filosofie inexistenţială”, cu o sintagmă camusiană.
*
Pentru moarte, viaţa este un exerciţiu inutil. Pentru viaţă, moartea este o încercare absurdă. Viaţa ne oboseşte cu propria moarte, cu recitativul ei obligatoriu. Moartea ne plictiseşte cu o eternitate devitalizată, cu o aşteptare pustie. Viaţa – un exerciţiu aleatoriu făcut în perspectiva propedeutică a morţii, miracolul absolut al inutilităţii.
Într-un anumit fel, purtăm moartea printre acordurilevieţii, ţinîndu-i de urît o bucată de vreme, învăţînd-o mersul pe uscat, mersul pe ape, mersul în gol. După care ea ne învaţă zborul în adînc, împrumutîndu-ne, generoasă, o pereche de aripi invizibile. Singura noastră faptă pămîntească e aceea că dislocăm nimicul, îi dăm o formă, un conţinut, chiar un stil. După care, obosiţi, ne lăsăm pe mîna exersată a neantului, „devenim un nimeni nediferenţiat”, cu o formulare heideggeriană. Este de mirare că nimănui nu-i este ruşine să moară, nu se jenează de faptul că va dispărea pentru totdeauna în neant. Toţi acceptăm moartea ca pe ceva firesc în loc să ne revoltăm în mod absolut. De fapt, viaţa am primit-o, moartea sîntem obligaţi să o acceptăm. Oricum, cu datele sale, omul nu ar şti ce să facă dacă ar fi nemuritor. S-ar mărgini doar la a se lamenta de nesfîrşitul vieţii, la faptul de a-şi cerşi şi implora de-creaţia, sfîrşitul. Vorba lui Seneca: „Să mulţumim zeilor că nici un om nu poate fi ţinut să trăiască”.
La urma urmelor, viaţa are o singură regulă – propria moarte. Viaţa se întregeşte doar în perspectiva morţii. Celelalte amănunte sînt mici concesii ale morţii de care viaţa poate profita un timp. Viaţa – locul în care moartea ne găseşte o singură dată. „Gîndeşte-te că nu peste mult timp nu vei mai fi decît nimeni de nicăieri” (M. Aurelius).
+ There are no comments
Add yours