Unii își îngrijesc sănătatea și abordează o posologie ca și cum ar fi tot timpul bolnavi, după cum mulți bolnavi se cred prea sănătoși pentru a se îngriji, neglijînd datele sanogenetice. Cu adevărat, viața rămîne boala pe care nu știe nimeni cum să o îngrijească pentru a nu se contamina iremediabil de algofilie și de microbul morții.
Viața și moartea – o întîmplare și o obligație pe care le practicăm cu o inconștiență de invidiat. Căci ce mai poate însemna încă o viață și o moarte în plus? Și, totuși, generalitatea lumii poate păși înainte doar prin banalitatea și miracolul acestor întîmplări individuale. Lumea curge prin anonimele noastre vieți și morți de ocazie. Oricum, după o anumită vîrstă, din mister, moartea devine un fel de obișnuință banală. Nu numai intimitatea și discreția vieții s-au devalizat, ci și cele ale morții. Înainte, cînd se petrecea într-un cadru social mai restrîns, moartea cuiva, știută și resimțită doar de acea comunitate, era o dramă. Astăzi, cînd prin mijloacele de comunicare află toată lumea despre sfîrșitul cuiva, moartea este un simplu fapt divers. Trăim și murim în indiferența și apatia lumii. De fapt, noi nu murim cu adevărat decît pentru cei foarte apropiați, pentru ceilalți doar decedăm. În fața morții ar trebui să facem din viață un imens abuz, să transformăm existența într-un exces absolut, să trăim fiecare clipă cu un extaz inuman. Viața ar trebui să fie doar un prilej de a persifla moartea. Dar, în final, moartea ne vindecă de anomalia naturală numită viață. Tot ceea ce lasă moartea în urma noastră sînt resturi de viață care vor sucomba și ele în scurt timp.
Căci murim nu doar noi, ci și tot ceea ce ne-a aparținut, chiar și ceea ce ne-a umplut pînă la refuz inutilitatea. Cînd murim, dispărem nu doar noi, ci dispare tot ceea ce s-a oglindit în adîncul privirii noastre, tot ceea ce s-a reflectat în modul nostru de a fi. Fără noi, lumea este mai săracă și mai pustie cu cîteva suspine și mirări.
*
O deambulare prin pădure înseamnă o afundare melancolică într-un poem din care nu știi cum să mai ieși. Trebuie doar să te lași purtat de foșnetul crengilor care te ating, de îmbietoarele cărări ale unor luminișuri. Cuvintele devin inutile, pentru că nu sînt decît niște fulguieli de frunze care șoptesc în ritmul pașilor. Te integrezi, pentru o clipă, în armonia naturii, în pulsul ei vegetal.
*
Gradul de civilizație se măsoară și prin nivelul de indiferență concesivă la care ajungem față de lucruri și chiar față de oameni. Nivelul maxim de placiditate civilizată arată cît de mult am domesticit animalul din noi. Dacă din minima civilizație mai facem saltul și în marea cultură – care umanizează orice disparitate – putem risca să ne numim cu adevărat oameni. Dar, pe de altă parte, sînt și oameni care nu pot dialoga decît în termeni de aranjamente și coterii. Toată viața lor este o afacere oneroasă, o tîrguială malefică. Celălalt, ceilalți nu sînt decît mijlocul prin care aceștia își pun în operă malversațiunile, treptele sociale pe care se cațără pentru a-și atinge ignobilele scopuri. Chiar și din faptul că respiră vor să scoată un mic avantaj, un post, o sinecură. Oricum, prefer o civilitate contrafăcută unui bădărănism sincer.
*
Uneori, cuvintele se succed cu o rapiditate la care mîna nu poate face față, ca atare, ele sînt depozitate în anticamera memoriei. După care e nevoie de eforturi urieșești pentru a putea stabili cadrele unei re-memorări, pentru a putea recupera cîte ceva.
Scrisul este în bună măsură re-scriere. Scriere și re-scriere din palide rememorări – confessio. Este ciudat și amuzant faptul că unele idei îmi vin în cele mai stranii și inadecvate situații și locuri. Neputînd să le notez imediat, le tot aștern pe scoarța memoriei, în speranța că le voi putea reproduce ulterior. Aruncate în devălmășia memoriei, multe dintre aceste ruminații și cogitațiuni intempestive devin materia uitării și a regretelor. Căci gratuitatea inspirației cu care vin în momentele cele mai neașteptate este plătită cu efortul reconstituirii lor aproximative din cioburile disparate ale aducerii aminte. Cîteodată, o întreagă zi caut, în gînd, expresia cea mai adecvată. Chiar și noaptea, în vis, încerc să-i dau de capăt, pentru a putea așterne pe hîrtie o frază acceptabilă. Căutarea unui cuvînt și a unei formulări adecvate poate să mă obsedeze mult timp, pentru că vreau să surprind definitivul exprimării chiar în relativismul său existențial. Vreau să exploatez gîndirea pînă la os… Tot scrisul meu se mișcă între limitele a două seducții irezistibile: poetică și filosofică.
Încercare care înseamnă să strunești docilitatea cuvintelor, să extragi din ele zăcămintele unor tăceri neștiute, pînă ce acestea scînteiază în pustiul paginii. Să domesticești fantasmele care înrîuresc viața, cele care o fac acceptabilă în absurdul ei. Viața rămîne subiectul peremptoriu al scrisului, după cum scrisul rămîne subiectul inefabil al vieții.
