Pentru a simplifica înțelegerea unor idei, uneori e nevoie să le… complici puțin. Căci simplitatea are altă semnificație dacă este înțeleasă dintr-un demers conceptual mai complicat. De fapt, simplitatea este o formă mascată de complicație, în spatele aparentei simplități stînd îndelungi și inextricabile demersuri interogative. În mod paradoxal, pe măsură ce se pricep lucrurile cele mai complicate, nu prea se mai înțeleg cele mai simple. A înțelege înseamnă să înțelegi relativitatea și inutilitatea parțială a actului înțelegerii. El capătă sens chiar pe măsura non-sensului său manifest. Înțelegerea pregătește doar pragul superior al unei noi neînțelegeri. Mai bine să abordezi, chiar fragmentar, ideile înalte, interogațiile greu comprehensibile, decît să exersezi, exhaustiv, o sumă de platitudini și insipidități.
*
Încă de mic, am trăit în preajma unor absențe, de la cele reperabile la cele spectrale. Chiar și pe mine mă percepeam uneori ca pe o absență ciudată care bîntuia printre umbrele care umpleau realitatea. Ducînd nostalgia atîtor absențe, și acum îmi populez golul cu siluetele lor, cu ceea ce prezentul poate valida din negurile trecutului. Simt tot mai acut faptul că îmi port propria absență ca pe o cocoașă invizibilă. M-am zăvorît încă de mic în vagi resemnări, într-un molipsitor scepticism țărănesc, într-o pasivitate devoratoare. Afundat în rătăciri amăgitoare, în singurătăți răzvrătite, așteptam o lumină dintr-un cer întunecat, un răsărit dintr-un orizont părăsit. Puteam fi eu însumi doar împotriva a ceea ce înțelegeam că sînt. Eram doar ceea ce hazardul îmi îngăduia să fiu. Eram prima întîmplare care îmi ieșea în cale. Eram o absență care își căuta umbra.
*
Am avut, nu o dată, înainte de ʼ89, mici probleme „ideologice” din cauza unui barbișon răzleț pe care mi l-am lăsat pe la începuturile angajării mele în „cîmpul muncii”. Secretarul UTC pe întreprindere tot venea pe la mine, ca să mă convingă să renunț la el, pentru că nu prea cadra cu etica și cu estetica socialistă. Îmi tot repeta că sînt un tînăr competent și promițător, dar mă strică năstrușnicul barbișon, nearătînd deloc ca un bun și de nădejde utecist. În apărarea mea aduceam tot felul de argumente mai serioase sau mai hazlii, pentru ca, în final, scos din sărite, să-i invoc drept model imagistic pe marii bărboși ai marxism-leninismului, de ale căror podoabe faciale nu se lega nimeni. Dialogul orwellian se termina întotdeauna în coadă de pește… politic, mergînd fiecare pe barba lui. Poate că o parte din libertatea mea neideologică se datorează și acelui straniu și libertin barbișon, pe care îl purtam cu o nedisimulată nonșalanță, chiar dacă îmi aducea unele neplăceri. Într-o oarecare măsură, traiectul meu existențial a fost influențat și de acest amănunt banal și bizar deopotrivă.
*
O plimbare cu vaporul pe Dunăre, la Budapesta, îmi trezește nostalgii pariziene, căci doar acolo am văzut o mai mare forfotă a vaselor pe luciul Senei. Capitala ungară, pe care unii o consideră, în multe date, chiar mai interesantă decît Viena, emană o nostalgie imperială, un orgoliu care sfidează ridurile istoriei. Buda și Pesta își dau mîna peste întinderea molcomă a Dunării, peste unduirile temporale care te cuprind în mirajul lor.
*
Mă impresionează tot mai mult curajul (și disperarea) celor care au părăsit și părăsesc definitiv țara, puterea de a se rupe de o lume cunoscută și de a se instala în alta cu totul străină. Mutarea dintr-o limbă în alta este o experiență cu iz apocaliptic, una în care trebuie să re-naști în iluzia și realitatea altor cuvinte. Pragul acestei experiențe definitive nu l-aș fi putut trece niciodată. Căci sînt prea țăran ca să-mi pot lua lumea în cap, sînt mult prea legat de un loc și de un trecut care îmi cotropesc neîncetat prezentul.
*
Contează nu doar ceea ce facem, ci, mai ales, contează ceea ce sîntem dincolo de ceea ce facem. Numai că ne străduim strașnic și depunem un mare efort pentru a face rafistolări și lucruri inutile, iar cele chintesențiale le facem de formă. La noi este făcut ceva cît de cît bine doar atunci cînd nu prea înțelegem ce facem. Cînd înțelegem, facem totul de mîntuială. Folosim știința pentru a eluda realitatea și neștiința pentru a o construi. Punem cu tenacitate anormalul la temelia normalului. Cînd toți credem că facem totul, ne zbatem euforici în ne-făcut. După care cădem într-o uluială adamică.
