Poți aborda în mod relaxat și detașat cele mai complicate idei, după cum poți trata cu încrîncenare și seriozitate cele mai crase banalități. Făcînd un mic tour d’horizon, observăm că sînt scriitori care valorifică plenar banalitățile existențiale – maximum în minimum–, după cum alții fructifică sumar amănuntele esențiale ale existențialității – minimum în maximum. Posibile exemple din literatura noastră: Caragiale și Eminescu.
*
În orice context ar fi formulată, afirmația nu știu denotă mai mult știința, și nu neștiința, cum s-ar putea crede la o analiză sumară. Pentru a putea spune în mod conștient nu știu trebuie să fac o raportare succintă la ceea ce totuși știu, căci doar pe baza a ceea ce știu cît de cît pot afirma că nu știu. Pe măsură ce constați că știi totuși cîte ceva, din imensitatea necunoscutului, se naște curiozitatea de a afla mai mult, căci puținul a ceea ce știi nu e decît startul mai multului care poate fi cunoscut. Oricît am ști, învățăm că totul rămîne mereu de știut. Pot spune că nu știu, socratic vorbind, tocmai pentru că știu ceva – că nu știu. Cercul științei se închide conotativ în propria neștiință. „Cînd Socrate spune: Știu că nu știu nimic, această modestie este în același timp afirmația cea mai radicală a omului, fiindcă ea presupune că totul e de cunoscut” (J.-P. Sartre).
*
Fiecare individualitate marchează într-un anumit mod devenirea generală a umanului, fiecare ființă participă, conștient sau inconștient, la traiectul destinal al lumii. Fiecare om este picătura care tot umple oceanul indeterminat al umanității. Viața curge prin noi precum un fluviu curge cu fiecare picătură de apă. Trecem și ne pe-trecem ca o apă infinită ce dă, din cînd în cînd, contur unei picături minuscule, alunecăm în hăul temporalității cu pașii insignifianți ai efemerului. Așa după cum nu se disting picăturile de apă în fluxul curgerii, tot așa nu prea sînt reținute chipurile individuale ale curgerii colective. Sîntem doar o mulțime de individualități care dăm contur informului social, sîntem picătura care umple cupa perisabilă a existențialității. Sîntem toată curgerea și toată temporalitatea care s-au rătăcit pentru o clipă în noi. Sîntem miracolul unei aparențe. La un moment dat, o să alunecăm chiar și dincolo de cuvinte, acolo unde tăcerea se transformă într-un întuneric orbitor, iar lumina într-o muțenie asurzitoare. Ca atare, parafrazînd epitaful unui scriitor francez, putem spune fiecare, cu o tristețe veșnic neconsolată: aici zac eu, cel care nu am fost nici măcar… nimic.
*
Doar retras din tot și din toate, stînd pe marginea unei margini, poți observa metehnele și inadvertențele climatului social în care ai fost aruncat, patologia și diagnoza relațiilor umane, sminteala ieșirii în față cu orice preț, tot glodul psihic care exfundează și ne întunecă gîndirea. Cu o umanitate a valorilor răsturnate, în care progresează doar îndărătnicii și împiedicații, viața pare un coșmar derulat non-stop. O societate care este organizată după modelul sacrosant, practicat cu metodă – omul nepotrivit la locul cel mai nepotrivit – nu poate evolua decît în propria fundătură existențială. La capătul intervertit al acestui tunel al degradării și contraselecției valorice ne așteaptă doar bezna și indigența rațiunii. Nu ne rămîne decît să ne exilăm în propriul imaginar, să ne retragem definitiv în propria singurătate. Căci totul pare o tristă casă de nebuni. Context în care, într-o mulțime de proști, chiar și nebunul pare uneori mai înțelept. Totuși: „Mai degrabă să auzi certarea unui înțelept, decît să asculți cîntecul celor nebuni” (Ecleziastul, 7, 3).
*
Între atîtea concepte, noțiuni și definiții care, aparent, nu definesc nimic, îți vine să spui, odată cu R. Descartes, că preferi „acel lucru care nu are nevoie de alt lucru pentru a exista”. Căci, de multe ori, am vrea acele lucruri pe care doar existența le poate defini. Filosofia le definește uneori pînă dincolo de marginea înțelegerii imediate, aruncînd exercițiul oricărei excogitații în inepuizabila sa posibilitate interogativă, tetică. Realitatea nu poate fi definită decît cu i-realitatea cuvintelor. Gradul de idealism pe care îl practicăm potențează în bună măsură realitatea, o ajută să-și depășească limitele adiacente. Cu oricîte idealisme provocăm realitatea, acestea vor rămîne întotdeauna tributare realității, existînd chiar posibilitatea de a rămîne uneori în urma acesteia. Toate formele de cultură nu fac altceva decît să-i smulgă realității ceea ce nici ea nu știe că are. Clamarea și impunerea unei noi realități ține de idealitatea pe care aceasta o poate suporta. Temporar, realitatea se poate muta în propriul idealism. Pînă la utopie mai este doar un singur pas. Pînă la coșmar, încă unul. Oricum, cu un îndemn al aceluiași filosof: ne ratio nostra ferietur.
