Lipsit total de voce muzicală, am moștenit totuși un anumit simț al ritmului, fapt care m-a împins de micsă bat toba în sat, la dans, iar mai tîrziu m-a propulsat ca toboșar în prima formație de muzică ușoară, denumită Club ʼ75. Cu aceasta am ajuns, alături de cei doi colegi chitariști, să cîntăm la cîteva baluri și nunți, fiind priviți cu o mare curiozitate. Odată, fiind duși de către poștaș la bal, cu căruța, într-un sat vecin, acesta, mare pișicher, striga în gura mare, invitîndu-i pe toți la căminul cultural: veniți să-l vedeți pe cel care bate pe șapte tobe odată! După care își strunea calul, fiind mîndru de căruța lui plină cu instrumente muzicale, stații de amplificare și difuzoare. Acel bal era să-mi fie fatal, dar am tras din el o învățătură pentru tot restul vieții. Acum, mă rezum să bat toba unor biete cuvinte, care sună tot mai mult a pustiu, să ascult muzica unui gol care mă devorează secundă cu secundă.
*
Trebuie renunțat la toate formele de dependență, pînă și la cea de tine însuți. Trebuie trăit în edenul unei libertăți dezbărate de orice constrîngere, de orice determinare, chiar fiind liber de propria libertate,cu o aserțiune plotiniană. Singura dependență admisă e cea de nelimitele propriei libertăți. Restul este necesitate neînțeleasă. Cu cît sînt anumite bunuri materiale mai inutile, mai ebluisante, cu atît creează o mai mare atracție și dependență. Ne lăsăm pradă necesității aproape la modul religios, ne închinăm la tot ceea ce ne deturnează existența, la fantoșele ființării. Vrem tot mai mult, pe măsură ce înțelegem tot mai puțin. Vrem totul din preaplinul propriului nimic. „Pentru a avea totul, / Nu căuta să ai nimic. / Pentru a fi totul / Dorește-ți să nu fii nimic” (Sf. Ioan al Crucii).
*
Frica ne aruncă în cele mai profunde trăiri tocmai pentru că ne afectează ființarea, ne plasează în limitele propriei rezistențe psihice și fizice. Ne pune la încercare toate datele curajului existențial. Deși antonimul fricii nu este neapărat curajul – care poate fi și o consecință secundară a fricii – ci, mai degrabă, libertatea. Curajul inutil, eșuat, învins, naște o nouă formă de frică – frica de a mai avea curaj. Doar pe tărîmul libertății frica poate fi anulată chiar în propriile premise, poate fi transpusă în opusul ei. Curajul de a fi tu însuți este dat chiar de limitele propriei libertăți. Ca atare, cîtă libertate, atîta curaj de a fi.
*
Singura profesie pe care o practic riguros este cea de cititor. În pauza dintre cărțile citite mai scriu și eu cîte ceva, de multe ori total devastat de ceea ce pun în pagină. În timp ce mă mișc tot mai lejer prin hățișul abstracțiunilor, mă împotmolesc tot mai des la marginea concreteții. Detest orice îndeletnicire sau tevatură care mă abate de la citit și scris, căci în afara lor nu prea vreau să practic alte zădărnicii. Cititul și scrisul mă apropie cel mai mult de starea euforică a inutilității, de pribegiile cogitabunde. Îmi vine să fac totul pentru a nu mai trebui să fac nimic, să mă las cuprins de reveria și pragmatismul amînărilor fecunde. Chiar și mort o să mai întorc, cu detașare și suavitate, doar o ultimă filă… Suferind de o hipersensibilitate inhibantă, orice zgomot uman mă scoate din ataraxia și exercițiile mele cogitabunde, aruncîndu-mă într-un impas din care îmi revin destul de greu. Pentru a putea citi și scrie am nevoie de o solitudine absolută, de o liniște de cimitir. Ador tot mai mult acordurile liniștii, căci liniștea este muzică în sine, apatheia. Zgomotul uman este unul din dușmanii vieții mele. Căci e prea mult zgomot pentru nimic…
*
Mă înstrăinez pe măsură ce mă caut și mă regăsesc pe măsură ce mă abandonez. Știu că sînt doar plasat în noninterogativitatea ego-ului, în pura îndoială a existării și a heteronomiei. Sînt pe măsură ce aproximez cogitativ acest fapt. Sînt tot ceea ce pot să scot din nimicul gîndirii. Nu pot spune, existînd, că nu exist, ca atare nu trebuie să mă îndoiesc, în manieră augustiniană/carteziană, de propria existență, oricît aș cugeta pe marginea ei. Mă îndoiesc cogitativ tocmai pe temeiul faptului că exist. Existența precede cogitațiunea, căci inexistența nu se poate îndoi de propriul nimic. Exist, deci cuget, cuget, deci mă îndoiesc…
*
O altă îndeletnicire solicitantă în care eram implicat încă de mic era aceea a ducerii hainelor la spălat, în pădure, la Trecători, într-un mic pîrîiaș. După ce hainele, mai ales cele de cînepă, erau fierte cu cenușă într-un budiu (cadă), bunica le scotea și ni le punea pe umeri, pe cele mai ușoare, mie și surorii mele, pentru a le duce la apă, unde urmau să fie bătute cu maiul de lemn pînă se albeau. Cele mai grele reveneau în sarcina tatălui meu, care făcea de mai multe ori drumul pînă la apă și înapoi. Dincolo de pitorescul situației, inconvenientul era, mai ales pe timpul iernii, acela că apa din haine se scurgea udîndu-ne pînă la piele, ajungînd, în final, aproape înghețați acasă. Pîrîul unde se spălau hainele avea cîteva pietre mai mari parcă anume dispuse în acest scop, constituind un fel de „mașină de spălat” semimanuală creată de natură. Doar că o parte de energie trebuia adusă de acasă. Acum, cred că ea mai spală doar umbrele vechilor amintiri…
