Pînă la urmă, toți sîntem cea mai bună variantă umană pe care o putem realiza, indiferent dacă sîntem buni sau răi, analfabeți sau înțelepți, demoni sau sfinți. Și acest fapt se întîmplă dintr-un singur motiv: pentru că lumea e posibilă doar în acest registru al manifestării umanului. Mutînd totul în registrul maximalităților pozitive (sau negative), lumea s-ar prăbuși spectaculos în propriul miraj. Omul este măsura lumii tocmai pentru că nu poate fi decît om. (Cît privește spectrul amenințării reprezentat de inteligența artificială, aceasta va deveni cu adevărat un pericol fatal pentru omenire doar după ce un robot va produce independent primul om. E curios totuși cum poate să tîmpească mințile o tehnologie atît de avansată, care ne dezumanizează pe măsura inventivității ei. Inteligența naturală și-a creat propriul virus artificial care poate modifica radical fundamentele umanului).
*
Cîteodată, singurătatea te locuiește cu tot vacarmul ei imperceptibil, încît lumina și întunericul se strecoară pe furiș în acest spațiu recluzionar, burdușit cu umbre stranii. Tot ceea ce este în preajmă amuțește într-o tăcere de chihlimbar, într-o agonie de liniște mormîntală. Doar timpul mai adie furtiv într-un orologiu care nu arată nimic, ci doar un gol în care ticăiește o iluzie. Cît de departe sîntem uneori de noi înșine, cît de străini sîntem de cel care calcă pragul imanent al fiecărei zile, cît de pierduți sîntem în propriile incertitudini transcendentale. Cît de singuri sîntem cînd rămînem pierduți în noi înșine, cît de pustii sîntem cînd rămînem indeciși pe muchia unei clipe. Și, cu toate acestea, pășim prin noi înșine de parcă ne-am cunoaște de cînd lumea.
*
Îl invocăm pe Dumnezeu cînd trebuie și cînd nu trebuie, abuzăm de prezența sa pentru a ne pansa suferințele, pentru a ne motiva eșecurile. Îi pasăm creștinește toate neputințele noastre, îi cerem favoruri de care nu avem nevoie. Îl preamărim în vorbe și îl anulăm în fapte. Vorba unui anahoret: „Am trecut dincolo de limita răbdării lui Dumnezeu”. Tăcerea sa ar putea fi un avertisment celest la prea multa noastră palinodie mundană. Chiar și tăcerile trebuie să aibă un anumit stil și o anumită prestanță expresivă, fie și pentru că în multe cazuri devin cea mai rapidă și profundă formă de comunicare. Totul încape într-un Cuvînt. Restul sînt cuvinte…
*
După o scurtă revenire în sat, constat că micuțul copac din fața ferestrelor fostei case (cred că se cheamă puspan), care era tot timpul verde, și în care am agățat de multe ori cuiburi pentru păsări, s-a uscat. O stare disforică amestecată cu un sentiment de neputință mă cuprinde brusc, pentru că acest pomișor a fost martorul copilăriei mele, în preajma lui mă jucam vara cît era ziua de lungă. Iarna îi priveam pe geam încăpățînarea lui de a rămîne verde, ospitalitatea cu care primea păsările în ascunzișurile lui. Simt că mi-a mai dispărut o rudă vegetală, doar bătrînul pomițar mă mai așteaptă, alături de freamătul pădurii din preajmă. Fără el, mă simt mai împuținat și mai dezrădăcinat cu o tăcută prezență. Ne părăsesc nu doar oamenii apropiați, ci și copacii care ne-au însoțit copilăria. Locul devine tot mai mult unul în care singurătatea băltește, unul în care uitarea se lasă precum o ceață densă. Încet, viața devine o întîmplare, moartea – o regulă. Încet, încet, totul devine o însumare de pierderi.
*
Există riscul ca în urma noastră să nu rămînă ca zestre mnemonică decît molozul unei mentalități și ale unor fapte care aplatizează relieful ontologic și moral, transferă aproape totul în confuzia și fatalitatea istoriei. Se lucrează cu metodă la transferarea imposturii și imoralității din datele prezentului în premisele viitorului, mutilîndu-se orice formă tranșantă de adevăr, de virtute spirituală, de altitudine sapiențială. Lucrăm cu mare elan și competență la eternizarea unui coșmar, la diacronia extatică a unei de-căderi în care Apocalipsa devine singura bibliografie obligatorie.
*
Cuvintele pot spune orice, cu condiția să fie bine exprimate, așezate logic și gramatical în propoziție. Ele pot defini existentul și inexistentul, realitatea și irealitatea, sensul și nonsensul, viața și moartea. Cuvintele fac și des-fac lumea, îl numesc și în de-numesc pe Dumnezeu. Noi nu sîntem decît suma cuvintelor pe care le putem exprima în deschisul deictic al tăcerilor. Cînd vorbim, sîntem chiar și ceea ce nu putem exprima. Sîntem totalitatea propriei existări. „Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele” (L. Wittgenstein).
+ There are no comments
Add yours