Cînd crezi că ştii cu exactitate ce lucruri merită făcute în viaţă, se dovedeşte, mai tîrziu, că aproape toate acestea au fost complet inutile. Ştim cu adevărat doar cînd ştiinţa vieţii nu ne mai serveşte la ceva. O stare de năuceală totală te cuprinde atunci cînd îți dai seama că tot ce ai învăţat, tot ce ai acumulat de-a lungul timpului, tot ce pretinzi că ştii nu-ţi foloseşte aproape la nimic. Că o bună intuiţie face mai mult decît un institut de cercetare academică. Ajungi, astfel, într-o stare inconfortabilă, dar şi în limanul unei eliberări incomprehensive. Ce e mai dramatic şi mai liniştitor decît faptul de a constata – pentru a cîta oară – că aproape nimic nu foloseşte la ceva. Rostul înţelepciunii nu e să ştii, ci să înţelegi. Căci poţi şti multe fără să înţelegi aproape nimic.
*
Nu putem trăi permanent clipa ca pe un miracol, după cum nu o putem trăi nici ca pe o necontenită dramă. Ne rămîne doar, după posibilităţi, să facem o medie între cele două extremităţi concatenate, să le domolim apetenţele nelimitării, setea de absolut. Dar, de cele mai multe ori, trăim clipa cu indiferenţa unui veac, după cum, alteori, trăim veacul condensat într-o clipă. În aparenta ei banalitate, s-ar putea ca expresia horaţiană carpe diem să fie singura concluzie umană cu adevărat revelatoare, singurul adevăr apodictic. Singura idee perenă ieşită din gîndirea relativă a omului. Orice exerciţiu reflexiv, orice disertaţie sau încercare filosofică capotează în faţa prozaismului ei constatativ, a truismului ei inexpugnabil. Chiar şi transcendentul divin are nevoie de imanenţa unei clipe. Legăm clipă de clipă un lanţ al incompletitudinii temporale, într-un continuu care nu conţine nimic. Neputînd trăi, nici măcar ipotetic, vreo formă de eternitate, ceea ce ne rămîne ca un zaţ existenţial este clipa. Clipa în care păşim cu iluzia eternităţii. Clipa care face cea mai rapidă conexiune noetică dintre viaţă şi moarte. Clipa care se naşte şi moare în acelaşi timp.
*
Faţa celuilalt este oglinda care mă reflectă diferit de propria reprezentabilitate, dincolo de care nu mai încap decît non-identităţi şi prefigurări subiective. Faptul că ştiu că sînt şi prin intermediul celuilalt îmi stimulează, dar îmi și vulnerabilizează într-o oarecare măsură eul pînă aproape de o disoluţie psihologică. Oricîte „reducţii” fenomenologice aş aplica, eul rămîne suspendat între celălalt şi propriul sine incomunicabil. Nimic nu poate „satura” a priori intervalul relaţional care mă pre-destinează întîlnirii imanente cu celălalt. Eu şi Celălalt rămînem două entităţi incomunicabile, în ciuda limbajului care ne apropie. De fapt, limbajul dezvăluie mai mult prăpastia disparităţii şi a noncomunicării. Celălalt rămîne chipul imanent al singurătăţii mele. Atîta vreme cît nu poţi trăi cu viaţa celuilalt şi nu poţi muri cu moartea lui, acesta rămîne cel mai apropiat străin, raportarea fără de care şi eu rămîn izolat în propria existenţă. Sineitatea mă aruncă în străinătatea relaţiei cu alteritatea, cu o hecceitate care nu poate fi reflectată în nici o faţă, cu toată ospitalitatea limbajului. Cu alte cuvinte, sînt restul a tot ceea ce nu mă poate defini prin nici o relaţie, sînt singurătatea absolută a faptului de a fi intercesiunea acestui eu în acest timp şi în acest loc. Celălalt nu este infernul, ci doar prezența proximă a acestuia. Dumnezeu – Celălalt-ul absolut – nu poate fi cuprins în nici un limbaj, ci poate fi doar pre-figurat într-un limbaj subsidiar al tăcerii, care rămîne dincolo de orice entimemă şi comunicare umană. Deşi tăcerea face parte integrantă din limbaj, ea este adresată ascultării, şi nu comunicării. Prin tăcere ne comunicăm mai mult in-existenţa prezentă în orice mod de a fi. Tăcerea conţine toate sensurile şi non-sensurile inexprimabilului.
*
Unii, chiar şi cînd tac, vorbesc prea mult, după cum alţii, oricît ar vorbi, nu reuşesc să spună nimic. Căci aceştia nu vizează vreun sens lexical, ci doar articulează o emisie fonologică. Patinează euforici în interiorul unui limbaj care nu îi mai conţine. Duc extaziaţi cuvintele în vid, transformă existenţa în tevatură mundană. Înainte de a locui în dimensionalitatea fizică a unui loc, locuim, heideggerian vorbind,în propria limbă. Locul şi limba dau măsura esenţială a unei locuiri, a unei apartenenţe, a ceea ce numim cu atîta patos acasă. Dacă limbajul este cel mai intim mod de locuire a fiinţei înseamnă că, la cum se vorbeşte astăzi limba română, se locuieşte doar într-o debara a acesteia. Deşi deţinem spaţialitatea unei case încăpătoare morfologic şi sintactic, bogată în ornamente lexicale şi stilistice, preferăm să o lăsăm în paragina exprimării. Nu mai e mult pînă se va dărîma de tot în propria ne-rostire, după care se va putea locui belfereşte în golul unei tăceri inefasabile. Dacă dreptul de a utiliza cuvintele limbii materne ar trebui cîştigat prin competenţă lingvistică, am rămîne o ţară de muţi.
+ There are no comments
Add yours