Ioan F. Pop, Texte de trecut (in)existența

Estimated read time 5 min read

Modul de înțelegere de acum îl contrazice uneori pe cel de ieri, ca atare ar trebui să reiau tot ceea ce am citit și înțeles pînă astăzi, pentru a pregăti fundamentul ne-înțelegerii de mîine. De fapt, înțeleg cîte ceva cu o serie de neînțelegeri mereu reactualizate. Nu fac decît să mă pierd mereu prin această terra incognita interioară. Nu pot să mă implic total decît în ceea ce îmi atinge o coardă profundă a existenței, în ceea ce mă proiectează în absolutul trăirii, dînd tonul fiecărui gest esențial. Fără acest fel de angajament existențial rămîn doar o fantoșă care străbate circumspect nonsensul fiecărei zile. Eul de azi nu se identifică întotdeauna cu cel de ieri, după cum nu prea o să intre în consonanță cu cel de mîine. El se multiplică în diferite con-figurări antinomice care se diluează într-o realitate fluidă, în mod retențional și protențional, apelînd la două concepte husserliene. Tentația dorințelor fanteziste nu poate umple hăul insațiabil al acestora, chiar cu fiecare treaptă atinsă, ci mai mult îl mărește. Echilibrul precar dintre dorințele cele mai absconse și frica angajării lor în real mi-a marcat tot traseul existențial. Cu cît dorința unor idealități era mai acută, cu atît reticența de a le da un conținut concret era mai mare. Am oscilat îndelung între maximalitatea unor idealități și minimalitatea concretizării lor.

*

Bunica ne povestea pe un ton grav cum bunicul patern, atunci cînd a fost eliberat din prizonieratul german, întorcîndu-se acasă printr-o pădure, împreună cu alți colegi de lagăr, au fost surprinși de o patrulă germană, care i-a pus cu spatele la un șanț sub amenințarea că vor fi împușcați. Au fost salvați de faptul că bunicul știa limba germană, ca atare s-a rugat de aceștia să îi lase că îi așteaptă și pe ei cineva acasă, astfel fiind, în cele din urmă, lăsați să plece. Mă tot gîndesc la bunicul patern, singurul din familie care a știut scrie și citi înaintea mea, la ce-ar zice de faptul că mă ocup cu scrisul, că m-am dedicat acestei fascinante zădărnicii. Cred că mi-ar citi unele cărți cu mare curiozitate, surprins total de ceea ce scriu, de direcția neașteptată pe care am luat-o în viață. Poate mi-ar mărturisi faptul că, într-un fel, i-am continuat gîndul la care nici nu a îndrăznit să viseze. După care ne-am așeza pe laviță în dumbravă, am privi depărtările, apoi am tăcea filosofic o veșnicie…

*

Inteligența cuiva este mai ușor acceptată de ceilalți dacă este dublată de anumite puseuri de amoralitate, de anumite derapaje etice sau bahice. Ca atare, cel care este inteligent trebuie să fie puțin și imoral, ca să se poată bucura și ceilalți de acest mic egalitarism decăzut. Cel care vrea să-i facă fericiți pe cei din jur fără nici un efort – să facă, în mod convingător, pe prostul. Cel care vrea să devină de nesuportat pentru ceilalți – să-și arate, dezinhibat, inteligența. Numai că inteligența vine picătură cu picătură, prostia vine în valuri. Ca atare, nu ne rămîne decît să ancorăm dezinvolt în platitudinile vieții, în decăderile cele mai rentabile. „Planeta a fost fabricată, pare-se, pentru ca omul mediocru să domnească de-a pururi” (O.Y. Gasset).

*

Practicăm în mod elegiac o efemeritate pe care o proiectăm în absolut, comitem o sumă de gesturi efemere cu valențe de eternitate. Ne mișcăm senini între barierele de fum ale clipelor, seduși de marea misiune a existenței imperative. Prin oazele anotimpurilor bate un clopot stins, sună un corn după un timp revolut. O ultimă privire se agață de un nor rătăcit între două lacrimi. Cîteva umbre ne acoperă cu respirația lor amuțită… Cu ochii fixați prea mult pe himera eternității, riscăm să ratăm concretețea clipei, savoarea reificată a efemerului. Căci imuabilitatea nu e decît un malaxor de clipe, o expectanță care poate fi umplută cu vise. Efemeritatea și eternul se pot întîlni în impermanența unei clipe. Veșnicia pășește prin hazardul unor efemerități. „Veșnicia devorează totul și nu restituie niciodată ceva din prada sa” (L. Șestov).

*

Nu pot adera la nimic legat de timpul și de spațiul meu, nu mă pot apropia de nimic și de nimeni. Sînt un eratic în meandrele timpului și ale spațiului, un orfan al propriei rătăciri. Sînt expulzat într-o singurătate în care nu mai încap decît cîteva grafeme strecurate prin interstițiile unor clipe. Sînt doar o privire apelpisită care nu se poate opri nicăieri. Sînt concretețea unei iluzii deșarte, care se amăgește cu propriul avînt. Sînt argumentul a tot ceea ce nu ar trebui să fie. Sînt eroarea care poate justifica inanitatea unei întregi lumi – spune un alter ego cu care nu pot intra în dialog.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours